Suntem transportaţi în Oceania (Ingsoc… ideologie: ‘English Socialism’), societate totalitară condusă de Big Brother (un chip de pe ecrane, portret static fără umanitate a cărei prezumtivă voce se aude exclusiv din off), aflată într-un etern conflict cu Eastasia (care se ghidează după principii nihiliste) şi Eurasia (Neo-Bolşevici) şi în continuu proces de “uniformizare” psihologică a propriei masei umane de manevră. “Who controls the past controls the future. Who controls the present controls the past.”. Cuvintele profetice ale unui autor a cărui scriere, intitulată iniţial “Last Man in Europe”, a împlinit anul trecut… 70 de ani! Pentru el, 1948 devine… 1984. Cine controlează trecutul poate manipula viitorul. Cine stăpâneşte prezentul poate reinterpreta trecutul.
Expus în mod direct situaţiei politice complexe din Catalunia în timpul Războiului Civil din Spania, cu o soţie ce lucra în timpul WWII la Departamentul de Cenzură al Ministerului de Informaţii britanic, controversat la el în ţară datorită radicalismului anti-Stalin (pe atunci un aliat oficial în urma semnării Tratatului Tripartit) însă jurnalist cu o notorietate incontestabilă datorită colaborărilor cu ziarul “Tribune” şi cu BBC, George Orwell venea după o serie neplăcută de refuzuri care au amânat apariţia “Fermei animalelor” cu aproape un an, inclusiv datorită traficului de influenţă făcut de funcţionarul public din Ministry of Information Peter Smollett (dovedit ulterior a fi spion sovietic, recrutat de celebrul Kim Philby), şi, astfel… abordarea sa distopic-sardonică (ex. fictivele Ministry of Plenty sau Ministry of Truth vs. realele Ministry of Food şi, respectiv, Ministry of Information din timpul războiului, sau duplicitatea/ambiguitatea jocurilor la nivel înalt, în ‘Inner Party’, legate de fabricarea şi cultivarea imaginii ameninţării reprezentante de oponenţi în scopuri ideologice… Eurasia este “the dark army”), trebuie acceptată nu doar ca un rod exclusiv al imaginaţiei ci şi ca rezultatul unui cumul de proiecţii generate de experienţele trăite în plan personal.
Orwell’s 1984 Summary (Video SparkNotes):
Conştientizând aceste aspecte, implicaţiile ce derivă dintr-o ficţiune generată de mintea unui cetăţean al acestei planete devin mult mai înfricoşătoare. Uitându-ne acum în jur, toată lumea pare în continuare familiară cu sintagma ‘Big Brother’ însă întrebarea mea, aparent puerilă, poate fi rezumată la… câţi dintre cei care o folosesc frecvent, şi mă refer aici în special la politruci, chiar au habar care este originea sau substratul său? Dincolo de certitudinea că a devenit o carte-cult, cineastul Michael Radford (nominalizat zece ani mai târziu la Oscar pentru “Il Postino”) a simţit nevoia să utilizeze realismul auster ca oglindă a unui produs al imaginaţiei care nu mai pare atât de improbabil din perspectiva experienţelor consumate mai ales dincolo de Cortina de Fier în a doua jumătate a secolului XX, pentru a amplifica valoarea semnalului de alarmă tras cu decenii în urmă prin intermediul acesteia, transpunând “1984” în parametri vizuali într-un mod cât mai apropiat de concepţia originală a lui Orwell (inclusiv temporal căci multe dintre scenele cu Winston sunt filmate exact în zilele înscrise în jurnal).
Michael Radford despre relevanţa lui 1984:
Voi începe cu ghinioanele care fac din acest film unul subevaluat până în pragul ignorării, chiar de către cinefilii antrenaţi. Primul, anul 1984 în sine. Anul premierei peliculei. MTV, consumerism, Modern Talking, paiete, umeri falşi şi blugi piramidali, Duran Duran, nebunie multicoloră… “money for nothin’ and your chicks for free… we gotta install microwave ovens/custom kitchen deliveries… that’s the way you do it” (Dire Straits dixit), o civilizaţie occidentală jemanfişistă şi fericită să se adăpostească sub masca superficialităţii oferite de mirajul mall-urilor şi al grătarelor din rezidenţele suburbane, mai degrabă înclinată să accepte o “Thought Police” decât rezistenţa intelectualizată a fictivului Goldstein, mai degrabă dispusă să adopte noi limbaje de comunicare (“It’s a beautiful thing the destruction of words”), de la Esperanto la feisbucism (Newspeak-ul este, incontestabil, o găselniţă strălucitoare), decât de a supravieţui izolat şi independent de o comunitate pentru care supremul principiu existenţial rămâne “Ignorance is strength”.
Cu alte cuvinte, în anii ’80 pe care i-am trăit o parte dintre noi (chiar dacă de cealaltă parte a baricadei, prin intermediul casetelor VHS, a vinylurilor şi revistelor introduse pe şest în ţară), o distopie (să nu uităm că totalitarismul lui Orwell nu este unul de sorginte de extremă stânga, el combinând într-o analiză-acuză deopotrivă colonialismul, fascismul, industrializarea şi corporatismul – vezi inclusiv limbajul şi pseudofilosofia organizaţională) care să amintească moronului occidental că există alternative mai rele dacă începe să se dezobişnuiască a gândi pe cont propriu… nu avea cum să fie un succes. Consumatorul uzual de film era în 1984 doar un “smiley”, cu botul vârât în punga de popcorn, holbându-se tâmp la entertainment facil gen “Bachelor Party”, “Revenge of the Nerds”, “Splash”, “Police Academy” sau “The Karate Kid”. Păi, să nu-ţi vină să înfiinţezi pentru el/ei… Poliţia Gândirii? Un al doilea motiv pentru care “1984” a trecut aproape neobservat a fost reprezentat de concurenţa involuntară: distopia “Brazil” a lui Terry Gilliam, capodopera flamboaiantă realizată în acelaşi an, a cărei estetică şi abordare (chiar dacă la fel de greu de perceput la nivel de semnificaţie de către amatorii de forme fără fond) este mult mai atractivă prin glamour-ul grotesc dar multicolor decât filmul realizat după cartea lui Orwell.
“1984” Trailer:
Din confortul dat de apartenenţa la ‘Outer Party’ şi de iluzia că au tot dreptul să se plaseze deasupra ‘furnicuţelor’ muncitoare… în cazul nostru, mai ales cele plătitoare de taxe (“The proletarians don’t count. They’re animals.”), Radford construieşte prin intermediul resemnatului îmbătrânit înainte de vreme Winston (John Hurt – “The Elephant Man”, “Tinker Taylor Soldier Spy”) şi a idealistei şi îndrăzneţei tinere Julia (Suzanna Hamilton – “Out of Africa”, “Tale of a Vampire”) o radiografie a banalizării răului social (nu mă refer aici la ‘banalitatea răului’ aşa cum a fost definit ca şi concept de către Hannah Arendt). În paralel cu o poveste a cărei trimiteri ne tuşează şi acum din perspectiva propriilor vieţi parţial epuizate sub comunism şi dictatură (cultul personalităţii, propaganda – utilizarea informaţiei ca vector esenţial de manipulare, conflictul/războiul ca instrument şi scuză de menţinere a populaţiei la limita subzistenţei fizice, etc, etc, etc, etc.), “1984” ne transmite un mesaj luminos, puţin vizibil în ambientul sumbru: establishment-ul, prin liderii săi cinici (O’Brien – Richard Burton, în ultimul său rol pe marele ecrane), este conştient că orice tentativă de manipulare la nivel colectiv se loveşte de reacţii adverse născute individual iar ansamblul de tactici şi de tehnici utilizate pentru ‘spălarea creierului’ şi îndoctrinare în masă nu este eficace 100% întrucât nu are posibilitatea de a atinge pragurile şi dedesubturile mentale ale fiecarui membru a comunităţii, cele care ţin de visceral şi de emoţional.
Pe oponenţi poţi să îi plasezi ‘în afara istoriei’, poţi să îi faci ‘să nu existe social’, însă, ca entităţi a căror capacitate cerebrală continuă să rămână organic funcţională, acestea îşi vor conserva independenţa… doar dacă nu reuşeşti să îi aneantizezi psihic şi să le deformezi complet contururile realităţii. Poate părea forţată comparaţia dar, din perspectiva potenţialului de rebeliune interioară, Winston (mai ales în etapele torturii din ultima parte a filmului), nu este fundamental diferit de Alex supus tehnicilor Ludovico (Malcolm McDowell din “Portocala mecanică” al lui Stanley Kubrick, adaptarea excepţională a distopiei lui Anthony Burgess) ci doar, pur şi simplu, un tip de personalitate radical diferit. Insistenţa mea pe a discuta filmul în raport cu textul lui Orwell poate părea exagerată însă, deşi prezintă diferenţe inerente (ex. înlocuirea apelativului “tovarăş” cu “frate” sau “soră”, ponderea în pendularea între realităţi, salutul ce aminteşte de “The Wall” din 1982 al lui Pink Floyd), avem de-a face cu una dintre cele mai inspirate adaptări cinematografice realizate vreodată după o operă literară, cu o minuţie extraordinară, alimentată şi de faptul că văduva lui Orwell şi-a dat acordul scris în spital, cu nouă zile înainte de a muri, iar Radford a fost motivat să îi respecte dorinţa de a nu transforma “1984” într-un film SF ordinar (vă imaginaţi cum ar fi arătat un Musical pe această temă cu David Bowie în rolul principal, aşa cum s-a încercat în anii ’70, după succesul acestuia cu LP-ul “Diamond Dogs”?).
Vă dau un singur argument în acest sens: după ce producătorii au refuzat propunerea regizorului de a-l face în alb/negru, legendarul director de imagine Roger Deakins (nominalizat în carieră la nu mai puţin de 14 Oscaruri din care a câştigat 2, cel mai recent anul acesta pentru “1917”) a apelat la rara şi costisitoarea tehnică “bleach bypass” prin care, pe fiecare copie, argintul este reţinut de peliculă după estomparea culorilor iar rezultatul arată ca o suprapunere a unei imagini A/N peste una color în care se reduce saturarea în favoarea contrastului şi accentuării granulozităţii. Vestea proastă este că transpunerea pe DVD (nu mai vorbesc de versiunile care circula online) s-a făcut după negativele originale şi, ca atare, acest efort pare pierdut (pentru moment) pentru posteritate. Oops… constat că am omis să îmi pun întrebarea dacă v-ar fi interesat să vă dau detalii despre conţinutul naraţiunii cinematografice. Prea târziu. Singura soluţie este să îl (re)vedeţi. Obligatoriu.
