La 30 de ani de la căderea comunismului, România este pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește autostrăzile dar pe locul întâi la numărul de morți în accidente rutiere. Antreprenorul Ștefan Mandachi, proprietarul uneia dintre cele mai de succes francize de restaurante tip fast-food din estul Europei, construiește 1 metru de autostradă pe terenul lui în 2019, pentru a atrage atenția autorităților care, în ciuda multiplelor promisiuni, nu au reușit în toți acești ani să construiască niciuna în toată regiunea Moldovei. Protestul său se bucură de o popularitate uriașă dar are zero efecte concrete. Moartea oamenilor și a economiei continuă să bântuie pe șoselele patriei.
Asta ne reamintește tânărul om de afaceri sucevean în 30 de ani și 15 minute, recentul său efort cinematografic, un documentar emoționant și cutremurător în același timp, cu un pregnant caracter autobiografic, ce are programată premiera pe 2 octombrie. De la avocatură la antreprenoriat și mai apoi în cinematografie, Ștefan Mandachi este un interlocutor cu o perspectivă cu totul aparte asupra României ultimelor două decenii.
Se împlinesc 20 ani de când ai învățat să șofezi. E și șofatul o pasiune, dar în contextul acesta pe care îl ataci în documentarul tău nu ți s-a acrit de pasiunea asta?
Păi nu, eu nici nu mai conduc la drumuri lungi. Mi s-a acrit de mult. Pasiunea mea pentru șofat a durat câteva luni sau un an de zile. De pe la 18, maxim 19 ani. Atunci când am mers la facultate eu deja mă certam cu frate-miu care să nu conducă pentru că drumurile erau epuizante. Un drum pe care trebuia să îl facem într-o oră, noi îl făceam în trei ore. Oricât ai fi de pasionat să jonglezi printre mașini, să îți petreci viața în trafic nu-i ceva plăcut. Eu nu sunt pasionat de șofat. Nu șofez, eu stau în dreapta sau, cel mai mult, în spate. Mai nou, circul cu avionul, mă deplasez dintr-o parte în alta cu un avion de mici dimensiuni și îmi fac treaba pe rute aeriene. Nu mă pasionează deloc șofatul. Îmi plac mașinile, îmi plac la nebunie mașinile, dar, poate paradoxal, le conduc doar prin oraș, de la hotel acasă, adică de la birou acasă, sau până la cimitir la maică-mea și de acolo înapoi acasă. Dacă trebuie să fac chiar și 50 de km, prefer să mai iau pe cineva cu mine.
Autostrăzile sunt doar un vârf al aisbergului economic. Ele sunt făcute în general ca să dezvolte și nu să pornească afaceri. Cât de greu ți-a fost ție să îți clădești afacerea în România?
Trebuie să fac o precizare aici. Eu nu am vorbit de autostrăzi în 2019 când am lansat manifestul ”Și eu”. Eu am vorbit de autostrăzi din 2015 asumat, din primele interviuri pe care le-am dat în presa de business. Culmea, eu vorbeam despre autostrăzi și când mă uit în urmă și văd câți ani au trecut de atunci și cum mă raportam la autostrăzi, sunt mândru de mine că nu m-am trădat cum au făcut alții. Deci eu vorbeam de lipsa autostrăzilor și cum mă împiedică ele să îmi dezvolt business-ul de când aveam, nu știu, 15 restaurante, iar noi acum avem o rețea de 56 de restaurante. Am vorbit de lipsa lor inclusiv legat de o afacere pe care am vrut să o generez în 2008, când vroiam să fac niște produse decorative de grădină și am fost la o expoziție la Romexpo unde trebuia să ne atragem clienți către standul nostru, mă rog, făcând un design, organizând cumva spațiul vizual. Ori, eu, în 2008, am luat produsele mele, am simulat un accident rutier, am umplut de sânge tot standul de la noi de acolo și am spus: „Asta se întâmplă cu drumurile de la noi din România!”. Deci, asta in 2008. Aveam 22 de ani. În 2007, dacă nu mă înșel, ca urmare a faptului că guvernul de atunci a promis că face autostradă și n-a făcut – mă rog, era previzibil că nu face – și în coroborare cu următorul argument că se implementase o taxă auto, am făcut acasă un banner mare de protest și l-am lipit de geamul apartamentului de la etajul 3 unde stăteam și l-am lăsat acolo o săptămână. Deci zona asta nu mi-e nouă de loc. De ani de zile mă frământă. Dar, mai mult decât atât, de fiecare dată când mergeam cu părinții la mare sau la drumuri lungi, am văzut cu ochii mei accidente rutiere, am văzut cu ochii mei oameni morți. Asta se transformă într-o traumă o dată cu trecerea timpului. Ori traumele nu se vindecă bătând din degete. Rămân în sistemul nostru nervos și când ni se ating butoanele ele ies la suprafață. Cred că și asta ar fi o explicație.
Vorbind de traume, care crezi că e cea mai puternică scenă din filmul tău 30 ani și 15 minute?
O să fiu subiectiv dar cred că e scena cu doamna de la Bistrița care și-a pierdut patru copii într-un accident rutier. Dar mai sunt scene cutremurătoare. De pildă, este o scenă în care prietena stă lângă prietenul ei și trage de el să se ridice dar el era mort iar accidentul s-a întâmplat la 50 m de primul metru de autostradă pe care l-am construit eu. Deci, ăia a fost o scenă pe care am băgat-o în film după ce era montajul făcut pentru că am spus: „Mă, nu pot să nu bag scena asta atâta timp cât s-a întâmplat atât de aproape de primul și singurul metru de autostradă din Moldova.”
În ce mă privește, cea mai cutremurătoare scenă rămâne aceea cu mama ta când se amuză spontan gândindu-se la urmările acțiunilor tale donquijotești.
A fost foarte greu să o introduc pe mama în film, cu atât mai mult cu cât filmul îi este dedicat fiindcă mama a murit acum doi ani. M-a cutremurat tot ce s-a întâmplat atunci în jurul morții ei, am fost efectiv șocat… nu se aștepta nimeni să moară la 58 de ani, foarte tânără. Ideea e că m-am gândit mult dacă să o introduc pe mama. E un act de vulnerabilizare în contextul în care nu eram suficient de convins că ceilalți membri ai familiei ar reacționa pozitiv sau ar accepta montajul așa cum l-am gândit eu. Ba mai mult decât atât, eu am introdus în film elemente, scene, imagini din copilăria mea, imagini pe care la început nici nu mă gândeam că o să le bag pentru că eram mult mai închis ermetic în mine și nu eram dispus să fac aceste acte de curaj. Dar sunt foarte mândru că am montat în felul acesta, că am introdus imagini și scene personale, private, intime, ceea ce a generat și în rândul spectatorilor o doză de empatie. Oamenii mi-au spus: ”Domnule, chiar apreciez că ai avut curajul să faci gestul ăsta, că ai avut curajul să te expui. Felicitări! Ține-o tot așa!” Ori asta mă responsabilizează și chiar așa o să țin.
foto © Bogdan Botofei
O întrebare nesurprinzătoare dar necesară. Până la urmă, această obstinație a ta ți-a adus prejudicii în planul afacerilor?
Este o întrebare pe care mi-au adresat-o foarte mulți oameni. E paradoxal pentru că eu n-am simțit că afacerea mea a fost afectată iar acele controale care au venit prin locațiile din țară, pe la Alba Iulia, pe la Timișoara și chiar și la București, cu aluzie la personajul Ștefan Mandachi, nu m-au încurcat foarte tare. Dar afacerile mele au avut de suferit foarte mult prin neimplicarea mea în afacerea mea, atâta vreme cât eu am fost călare pe camera de filmat și am făcut țara asta de trei ori, Maramureș, Delta Dunării, Târgu Jiu, am luat-o către Timișoara, Cluj, Sibiu, Sighișoara, Bran și apoi de la capăt, pentru că scenariul inițial trebuia să ne ducă într-o zonă de dezastru și pentru turism și pentru economie. Ca să arătăm ce valori avem în țară eu am înțeles că trebuie să documentez și aceste comori ori pentru asta, pe lângă consumul de energie fizică, a fost și un consum mare de bani. Toți banii i-am luat din buzunar și i-am băgat în film. Eu n-am avut sponsori la filmul ăsta. Filmul așa începe: film apolitic și independent total deci niciun sponsor, nicio cană de apă n-am primit de la nimeni. Eu am finanțat filmul de la A la Z. Revenind, atâta timp cât am fost în prospecție, eu căutam locații pentru că vroiam să văd cu ochii mei unde ajung în Delta Dunării, de pildă, sau, la Hunedoara la castel tot eu am mers să văd despre ce este vorba. Asta a generat absenteism în compania mea, eu n-am fost prezent acolo. Afacerea a avut mult de suferit, e clar, nici nu avea cum să nu se întâmple asta deși eu am delegat multe competențe, că sunt oameni importanți din compania mea care sunt suficient de abili și poate mai deștepți decât mine, dar, totuși, faptul că nu am fost prezent în companie a generat pierderi financiare, evident.
La 30 de ani un om de afaceri de succes decide să meargă la școală. Să studieze cinematografia în Los Angeles. De ce? Pasiune veche sau perspectivă de business nou?
Eu am făcut un curs și de scenarii și de actorie să spun, de film making, la Iași. A fost în 2007 un curs cu Mihai Mihăiescu, profesor de la Chișinău, dar tot unul scurt, de doar două luni. Mai cochetasem eu cu producția video dar, mă rog, principala mea pasiune s-a limitat la vizionarea filmelor. Am devenit un pasionat, un cinefil înrăit, vizionând în general filmele care au fost premiate la festivaluri internaționale pentru că, fiind într-o continuă criză de timp așa cum sunt și azi, am preferat să nu mă focusez pe maculatură în ceea ce privește cinematografia, ci să văd doar filmele de top. Sigur, după ce vizionam fiecare film m-am și documentat în ceea ce privește regia, actorii, ș.a.m.d., iar faptul că am mers in 2016 la școala de film din Los Angeles a fost doar o consecință a mai multor ani pentru că eu îmi doream de mai mult timp să ajung acolo, numai că am tot întârziat. Tot am întârziat și din lăcomie, să zicem, fiindcă n-am putut să mă delimitez la timp de business și de bani. Mă rog, într-un final, am luat decizia să merg la New York Film Academy care este cea mai titrată franciză pe educație din America. Școala principală provine din New York dar ulterior, deschizându-și un sediu nou la Hollywood, această locație a devenit cea mai de succes pentru că foarte mulți oameni vin din toată lumea la Hollywood ca să se remarce. Eu aveam mai multe opțiuni, puteam să fac și școala de film de la Praga sau să fac cursurile celei din Italia, dar am preferat să merg la Hollywood pentru că am simțit că de acolo pot să mă întorc cu cea mai mare valoare. Am făcut un curs intensiv de zece săptămâni care s-a finalizat cu regizarea unui film de scurtmetraj de 10 minute [The Little Truth], pe care l-am refăcut după ce am revenit în România, pentru că în America aveam buget de doar 1000 dolari, nu aveam voie să folosim locații sau să folosim alte scule cu excepția celor pe care ni le livrau cei de la școală. Filmul meu fiind foarte bine primit acolo, am venit foarte entuziasmat în ideea în care știam că producția avea lacune în America, și am vrut practic să îl refac profesionist și înconjurat de specialiști din România, ceea ce am și făcut. Am regizat acest film și am scris și scenariul, a avut un parcurs festivalier internațional, m-am plimbat prin lume cu filmul ăsta, l-am dus și la piața de film de la Cannes unde sunt vreo 3000 de filme… cel puțin mi-a generat un mare entuziasm atunci și îmi propusesem să continui demersul meu cinematografic. Dar n-a fost să fie atunci, mă rog, și din cauza unor probleme personale, și am mai amânat ideea asta de a produce și de a face film. Acum, 30 ani și 15 minute n-a fost prestabilit, eu nu am avut intenția de a produce un astfel de film pentru că nu eram pasionat de documentar. Mie îmi plăcea să fac film de ficțiune, dar nu am avut de ales, cumva. Drumul pe care m-am așezat și astrele s-au aliniat în așa fel încât m-au luat așa, de umeri, și m-au dus către zona de documentar de care m-am îndrăgostit.
Tu fiind pasionat de ficțiune, n-aș vrea să trec atat de repede peste The Little Truth, mai ales că are un ”plot” de-a dreptul neromânesc. Cum ai ajuns să te atașezi de povestea lui?
Povestea în sine e complicată pentru că… eu aveam o frustrare din trecut cu privire la relațiile de cuplu și știam că dacă voi ajunge să fac un film voi aborda și această temă. Pe lângă tema ipocriziei din relațiile de cuplu în care există o continuă luptă între sexe pentru dominație, o luptă pentru putere și, mai puțin, o luptă pentru iubire, și având în vedere faptul că iubirea e foarte prost înțeleasă și confundată cu îndrăgosteala, am vrut să aduc în prim plan acest lucru, dar l-am mai combinat și cu o temă mai diferită pentru că am fost întotdeauna interesat, și m-am documentat cu privire la dezastrul pe care l-au făcut… naziștii, în speță Auschwitz-ul. Am fost de două ori la Auschwitz și am venit de acolo cu o senzație cumplită și mi-am propus, zic ”Dom’le, în momentul în care voi face un film, trebuie să abordez și tema asta a nedreptății care s-a întâmplat în trecut”. Ori, când m-am dus la școala de film din America aveam în grupă și nemți, și italieni, și cupluri, și iubiți, s.a.m.d., și am configurat un scenariu care să includă ambele teme care m-au interesat, și am făcut un film hibrid… ca să mă explic mai plastic.
În doar câteva minute mi-ai dat o paletă extrem de variată a preocupărilor tale personale. Cum îți stabilești ce ai de făcut în viața de zi cu zi?
Sunt un haos. Sunt un haos dar haosul mă ține în stare de flux. Mă hrănesc cu haosul pe care mi-l generez singur. Nu îmi explic de unde am atâta energie fiindcă am câteva pasiuni în care cred cu adevărat și îmi doresc în general să fac tot ceea ce e congruent cu vocația pe care cred că mi-am descoperit-o. Sunt un ‚multitasking’ dacă pot să spun așa pentru că nu reușesc să mă focusez pe ceea ce e important, îmi planific în fiecare seară ziua următoare, am între 15 și 37 puncte pe care trebuie să le fac în următoarea zi, dar nu reușesc să fac mai mult de 6 sau 5 sau, uneori, chiar niciunul și asta generează frustrare. Însă atâta timp cât eu mă simt fericit, atâta timp cât eu mă culc seara cu nerăbdarea de a mă trezi dimineață și să o iau de la capăt, eu cred că sunt mult mai fericit decât alții, sau mult mai fericit decât am fost în trecut. Și atât timp cât eu mă simt mai bine acum, cred că pot să jonglez cu spiritul ăsta al meu haotic și să trăiesc viața visurilor mele.
La câtă pasiune ai pus în realizarea lui 30 ani și 15 minute mi se pare firesc să fiu curios dacă acest film rămâne pentru moment un accident izolat sau, în principiu, te gândești să devină o constantă apropo de raporturile tale cu propriile afaceri și cu cei apropiați ție.
Eu le-am spus oamenilor din firmă următorul lucru: ”Vreau să fac cât mai mulți bani pentru că vreau să fac cât mai multe filme. Asta îmi place foarte mult să fac, mă pasionează și orice teatru aș juca în fața voastră că mi-ar plăcea mai mult să stau la birou decât să stau pe platou ar fi nedrept.” Adică, ei știu că mie îmi place să fac film. Eu îmi doresc să fac film în continuare. Ăsta e și motivul pentru care îmi și promovez filmul cum pot, ăsta e și motivul pentru care mă zbat atât de mult. Ăsta e motivul pentru care eu sunt asumat, sunt vulnerabil, sunt la dispoziția celor care vor să discute cu mine despre film. Vreau să fac film, vreau să învăț să fac mai bine film, am avut șansa să mă înconjor de, poate, cei mai buni experți în anumite arii de expertiză din țara asta, sunetiști, monteuri, compozitori, oameni de imagine de la care eu am învățat foarte mult și recunosc asta. Mi-a făcut o deosebită plăcere să revin în papucii de elev, am făcut-o cu… drag de multe ori deși eu sunt mai războinic așa și mai certăreț și vreau să îmi impun propria părere, dar am învățat foarte mult, mă simt mult mai bine pregătit și sunt sigur că la următorul proiect cinematografic, pe lângă faptul că o să dau tot ce am mai bun din mine, o să pun și toată pasiunea de care sunt capabil.
Ai spus că ești mai degrabă structural îndreptat spre ficțiune. Cum ar arăta un Fantasy în care scenariul ar fi bazat pe procesul tău împotriva primilor-miniștri ai României?
Deci eu am dat statul român în judecată – ceea ce am spus în film am făcut cu adevărat – dar e o întrebare la care nu m-am gândit niciodată Mă ia prin surprindere. Cred că aș face un proces în care i-aș alinia pe toți, dar nu la modul agresiv, ar sta toți la o masă, rotundă și cred că, nu știu, pentru un minut de tăcere s-ar privi în ochi, unii pe alții. Atâta tot. Asta ar fi cea mai aspră judecată, să stea toți la o masă și Președinții României și Prim-Miniștrii României și să se privească un singur minut cu toții în ochi fără să spună nimic.
Ștefan, ai pronunțat de mai multe ori cuvântul ‚învățat’, ceea ce la noi, din păcate, e mai rar sinonim și cu a face bani, dar, dincolo de asta, tu ai și inițiat campania ”Eu în școală” în noiembrie 2019. De ce avem nevoie de școală sau să investim în învățământ?
În primul rând, cred că noi avem încă o mentalitate bolnavă la nivelul societății noastre. Avem virusul comunist adânc înfipt în gena noastră, încă gândim ca niște comuniști. Mă uit cu cât dispreț sunt priviți antreprenorii, cu cât dispreț sunt priviți oamenii care spun ”Iubesc banii”. Eu am spus-o foarte asumat ”Iubesc banii, îmi plac banii, banii au adus valoare în viața mea, banii mi-au adus libertate și independență.” În drumul meu m-am întâlnit și cu elevi și cu studenți care ei cer ajutorul – atenție nu mă bag eu sub pielea lor, studenții mă contactează, elevii mă contactează – și mă întreabă ce trebuie să facă să ajungă bogați, independenți, să ajungă să aibă acces la prosperitate. Primul lucru pe care li-l spun e să își facă un caiet al visurilor pentru că eu cred că ăsta e primul pilon al educației – să știe ce așteaptă de la viață, ce își doresc de la viață, să-și cunoască busola, fiindcă cei mai mulți dintre ei nu știu în ce direcție să se îndrepte. Ei spun așa: „Vreau să am o casă, să călătoresc și să am bani.” și cam atât, ceea ce e prea generic. Nu știu care sunt obiectivele în viață, dar nu știu nici care le sunt pasiunile în viață pentru că în școala clasică, această școală despre care eu spun că este încă infectată cu virusul comunist, nimeni nu îi întreabă „Ce-ți place cu adevărat să faci în viață? Care este pasiunea vieții tale? Care e viața visurilor tale?” Ori elevul, când nu știe să își descopere vocația… cum ar putea să facă ceva în viață care să îi dea sensul, să își cunoască sensul în viață? Și cunosc foarte mulți tineri care sunt zăpăciți, ăsta-i cuvântul, zăpăciți. Și mă întreabă „Dom’le, ce trebuie să fac?” Păi, educă-te singur, încearcă să fii dacă se poate cel mai prost de la masă, dacă stai la o masă de cinci – asta spune Tony Robbins – încearcă să îți configurezi anturajul iar media celor care te înconjoară să fie mai mare ca valoare decât a ta și atunci evident că tu vei copia comportamentele experților, ale liderilor și vei învăța de la cei mai buni decât tine. Dar, la noi la școală n-am învățat să lucrăm pe echipe. La noi individualitatea e un criteriu. Nu se spune niciodată „Primiți voi trei o notă.”. Nu, tu singur primești o notă și atunci se dezvoltă competiția, devii competitiv, așa cum sunt și eu… eu sunt tot un produs al școlii românești, egoist. Nu știm să lucrăm în echipă și ne trezim ca antreprenori, ca oameni de afaceri, că noi nu știm să configurăm echipe pentru că noi am fost egoiști toată viața noastră, de noi a depins totul. Deci, ca să revenim la întrebarea pe care mi-ai adresat-o… Ce rol are educația?, eu am vrut să fac un proiect de crowdfunding prin care să construiesc o școală de antreprenori, că asta este aria mea de expertiză, prin care să aibă acces tinerii fără posibilități să se educe pe gratis, și să invit antreprenori de succes, și dacă pot și profesori din străinătate care provin din sisteme funcționale de învățământ. A fost un proiect la care am ținut foarte mult, am investit zeci de mii de euro în el, dar a venit coronavirusul și mi-a stricat toate planurile.
Știai foarte bine când l-ai făcut care va fi concluzia pe care o va trage spectatorul din film pentru că e vorba de o realitate. Cum te raportezi tu în continuare la această lipsă a unui happy-end? Nu trăiești în mod inevitabil o dezamăgire continuă?
Înainte să lansez filmul am făcut peste 20 de vizionări cu prieteni, specialiști, invitați și mulți dintre ei m-au întrebat de ce nu termin pe un ton mai fericit, de ce nu fac un call to action dar de pe o poziție de om mai… zen. Răspunsul meu a fost simplu: dacă fac asta mă trădez. Dacă eu insinuez că lucrurile s-au rezolvat o dată cu manifestul ”Și eu” pe care l-am demarat în România, mă trădez pe mine însumi. Lucrurile nu s-au rezolvat deloc. La un an de zile de la manifest, eram cu camerele prin Suceava și am auzit salvarea. Scena din final am avut șansa să o surprind pentru că efectiv am văzut mașinile de salvare, că țiuiau și mergeau către locul accidentului, iar noi ne-am urcat în mașină și am plecat direct către accident. De aia am și surprins „la cald” ceea ce s-a întâmplat acolo. Ori după un an de zile să trăiești aceleași scene pe care le-ai trăit de când ești conștient, de 30 de ani, și să insinuezi ceva în contextul în care în Moldova noi nu avem decât un singur metru de autostradă… Nu s-a schimbat absolut nimic! Pe mine m-a făcut să ajung la concluzia că suntem genul acela de oameni care așa cum ne aprindem, așa ne și stingem. Replica era ”ca paiele”, dar am scos-o până la urmă că am zis că nu suntem chiar ca paiele, mai sunt dintre noi care au și substanță, au și esență mai puternică. Și am zis, dom’le, ”cum ne aprindem, așa ne și stingem”, pentru că… îi validată zicala. Cred în ceea ce am lăsat la final, cred că am fost și destul de autentic, și de sincer, și dacă alții au de tras alte concluzii e problema lor, eu asta am vrut să transmit și nu mă abat de la ideea mea.
- Interviu de Ioan Big.
