În această vară, Epic Drama transmite în exclusivitate miniseria Misterele Vienei/Vienna Blood, o producţie cu subiect detectivistic al cărui cap de afiş este Matthew Beard, interpretul unui discipol de origine iudaică al lui Sigmund Freud care devine ‘profiler’ pentru poliţia vieneză la începutul secolului 20 şi contribuie prin observaţiile sale cu caracter psihologic la finalizarea unor investigaţii având ca obiect crime ieşite din comun.
Deşi foarte tânăr, britanicul Matthew Beard (n. 1989) este deja un veteran pe platourile de filmare fiindcă a apărut în seriale TV încă din anii ’90 iar spectatorii pot face cunoştinţă cu el prin intermediul rolurilor din The Imitation Game (Hilton, matematicianul din echipa lui Turing), comedia SF Avenue 5 (asistentul lui Rav de pe Pământ), dramedia One Day cu Ane Hathaway şi Jim Sturgess ori multipremiatul An Education în care este prietenul lui Carey Mulligan din Youth Orchestra, mai ales că majoritatea titlurilor importante din filmografia lui sunt disponibile pe platformele de streaming. În Vienna Blood, Matthew are un rol extrem de serios, întrucât studentul la medicină pasionat de neurologie pe care îl interpretează trebuie să lupte nu doar cu prejudecăţile legate de noile teorii şi tehnici terapeutice ale lui Freud sau cu rigiditatea sistemului administrativ dar şi cu antisemitismul care caracteriza elitele vieneze la început de 1900, şi de la acesta am plecat în scurtul nostru dialog despre micile mistere din cariera unei stele emergente în spaţiul artelor performative… teatrul y compris.
Vienna Blood | Foto © Viasat World Ltd.
Matthew, descrie-mi în câteva cuvinte personajul pe care îl joci în “Vienna Blood”, Max Liebermann, care nu e nici pe departe un sidekick precum Dr. Watson în cazul lui Sherlock Holmes… aşa cum s-ar putea bănui.
Max este un tânăr englez care studiază la universitate şi crede cu pasiune în teoriile legate de psihologie şi psihanaliză ale lui Freud care, încă de atunci, din 1906, erau foarte controversate, aşa cum de altfel continuă să fie pentru unii oameni şi în momentul de faţă. El se duce cu aceste teorii la departamentul de poliţie fiind ferm convins că pot fi de folos pentru a înţelege criminalii, mintea şi motivaţiile acestora, dar se ciocneşte de convingerile detectivului Oskar cu care trebuie să facă echipă. Max este însă un tip pasionat şi încăpăţânat, crede cu tărie în aplicabilitatea ideilor, şi tocmai în asta rezidă forţa personajului. Chiar şi relaţia lui cu iubita şi cea cu propria familie ajung să îi fie afectate de această credinţă nestrămutată.
Cum ţi-ai construit personajul? Ai simţit nevoia să te documentezi dincolo de ceea ce era scris în scenariu?
Hmm, eu eram deja interesat de psihanaliză încă de pe vremea când studiam literatura engleză la universitate [University of York – n.r.], deci cu mult timp înainte de Vienna Blood, şi chiar am scris în acei ani câteva eseuri despre Freud. Dar da, după ce am primit rolul, am citit destul de mult. Am recitit de exemplu Interpretarea viselor, în încercarea de a înţelege mai bine cum judeca Max [cartea fondatorului psihanalizei fusese publicată sub titlul Die Traumdeutung în 1900, deci cu 6 ani înainte de a acţiunea din serial – n.r.], însă, ca să fiu sincer, am fost mai degrabă interesat de a mă familiariza cu Viena acelei epoci, cu ce se întâmpla în oraş, ca să îmi dau seama cum ar fi reacţionat oamenii la comportamentul lui Max, unul curajos prin obstinaţia de a susţine aceste teorii întâmpinate de la început cu circumspecţie.
foto © Matt Writtle
Ai pomenit universitatea pentru care ai încetat un timp să cochetezi cu actoria. La care te-ai reîntors totuşi în ciuda faptului că ai fi putut alege o carieră mai puţin riscantă. Puteai lucra, să zicem, ca profesor de engleză. Ce te-a făcut să crezi că ai ce-ţi trebuie ca să devii un actor foarte bun?
Da, uneori îmi pun şi eu întrebarea asta :) Probabil că aş fi putut fi profesor de engleză şi poate că… aşa ar fi trebuit să fac. Într-adevăr, când m-am dus la universitate am încetat să mai joc fiindcă nu aveam intenţia să revin la actorie. Intenţionam să pun capăt etapei ‘me acting’ din viaţa mea [Matthew Beard a apărut pentru întâia oară într-un film la vârsta de… doi ani – n.r.] însă până când mi-am terminat studiile am realizat că acea parte continuă să îmi lipsească şi, uşor-uşor, m-am reapropiat de lumea filmului şi am reînceput să mă bucur de ea. Poate dacă la absolvire aş fi avut o idee mai clară despre ce mi-aş dori să fac în continuare, să devin profesor de engleză sau, aşa cum ziceai, să-mi aleg o altă profesie, mai ‘safe’, aş fi făcut-o, dar singurul lucru pe care îl aveam sigur era pasiunea pentru filme şi bucuria legată de tot ce se învârte în jurul acestora. Şi aşa am ajuns aici. Dar este o întrebare bună şi mi-o pun şi eu aproape în fiecare zi :)
Avenue 5
Din Max, personaj sobru ce evoluează într-o Vienă sumbră, ai ajuns amuzantul Alan privind spre spaţiul cosmic în efervescenta serie comică a lui Armando ‘Veep’ Iannucci, Avenue 5. Ce preferi… rolurile cu încărcătură dramatică sau cele de comedie?
Adevărul este că îmi plac amandouă în egală măsură. Adică a fost ca un vis că l-am făcut pe primul [Vienna Blood, 2019 – n.r.] şi apoi imediat am avut şansa să îl fac pe celălalt [Avenue 5, 2020 – n.r.] pentru că asta mă împiedică să mă cantonez într-un singur fel de a face lucrurile.
Dacă s-ar putea, mi-aş dori ca pe parcursul întregii cariere să am parte de oportunitatea de a mixa permanent roluri de factură diferită fiindcă fiecare dintre ele te provoacă într-un alt mod. Felul în care am lucrat la Avenue 5 a fost radical diferit faţă de cum eram deja obişnuit pentru că s-a bazat mult pe sesiuni de pregătire, pe cadre filmate în viteză, pe improvizaţie… da, provocarea este cheia care mă face să fiu deschis la orice este altfel pentru că mă obligă să mă întreb dacă sunt capabil să fac bine acel lucru. Când mă sperii citind un scenariu şi am dubii că pot să fac rolul, atunci, de obicei, exact pe acela încerc să îl obţin.
Vizionare – When Did You Last See Your Father (Matthew Beard, Jim Broadbent, Colin Firth)
Te sperii uşor? Îmi amintesc că “scared of calling myself an actor” au fost spusele tale pentru a justifica dispariţia ta temporară din atenţia publicului imediat după succesul cu rolul din When Did You Last See Your Father?, care ţi-a adus nominalizarea ca ‘Tânără speranţă’ la British Independent Film Awards din 2007. Aveai 18 ani.
Eu vin din mediul muncitoresc din Anglia şi nimeni din familia mea nu a avut vreo tangenţă cu actoria. E foarte greu să ai ai tangenţă cu artele când nu ai bani şi, în general, cei care ajung să aibă legătură cu arta provin din familii înstărite pentru simplul motiv că ei îşi pot permite să îşi asume riscul… riscul să nu ai de lucru timp de mai mulţi ani. Deci cred că eu eram speriat de asumarea acestui risc şi îmi puneam problema că poate nu asta e ce-mi doresc sau ce-ar trebui să fac pentru tot restul vieţii mele. Acum, evident, sunt mai în vârstă şi mai matur şi văd mulţimea de opţiuni care se deschid în permanenţă în jurul meu deci judec cu totul altfel în privinţa a ceea ce vreau şi, mai ales, ce aleg să fac. Şi recunosc că sunt incredibil de norocos pentru că am ajuns să am posibilitatea de a face asta. Deci trebuie să valorific oportunităţile dar rămân permanent recunoscător pentru faptul că ele apar… şi asta mă face un pic mai curajos. Cu siguranţă sunt mai curajos decât atunci când am zis acele cuvinte.
Chatroom | foto © Hideo Nakata
Chatroom al lui Hideo Nakata, realizat după piesa lui Enda Walsh, e un Thriller despre tineri încă neformaţi pe deplin. Regăsim ceva din propriile tale experienţe şi trăiri în personajul tău Jim?
Presupun că… da. Am avut o ezitare fiindcă asta s-a întâmplat demult şi adevărul e că nu-mi mai amintesc prea multe detalii specifice. Pot să spun însă că Chatroom a fost un mare pas înainte pentru mine iar personajul prezintă cu siguranţă multe similarităţi cu cel care eram eu pe atunci în realitate. Dar şi destule similarităţi cu mulţi alţi adolescenţi de atunci, din 2010, din UK şi din întreaga lume.
Erau începuturile internetului, ale social media, ale tuturor acestor lucruri despre care am ajuns acum să vorbim aproape tot timpul. Mai ales despre pericolele pe care le reprezintă. Dar atunci erau idei noi. Din perspectiva asta, filmul n-a îmbătrânit frumos pentru că folosea vechile tehnologii dar, pe de altă parte, se comportă extrem de bine odată cu trecerea timpului fiind vorba de o problematică ce este acum mai relevantă decât era la vremea când a fost făcut.
The Riot Club
De la teamă la furie. Două dintre cele mai puternice roluri pe care le-ai făcut au fost cele din filmele The Riot Club şi The Imitation Game. Despre ambele ai spus la acea vreme că te-a cuprins furia când le-ai văzut. Ce ai vrut să spui cu asta?
Riot Club a fost inspirat de Bullington Club, elitistul club privat de la Universitatea Oxford – ce numără printre membrii săi în realitate persoane ca Boris Johnson sau David Cameron – care face lucruri similare cu ce-am făcut noi în film [regizat de daneza Lone Scherfig, aflată la a treia colaborare cu Matthew după An Education şi One Day – n.r.]. Este un grup foarte elitist [se presupune că a fost fondat în 1780 – n.r.] care se comportă înfiorător de brutal şi de arogant, obişnuit să îşi rezolve orice problemă cu bani, şi care, iată, a ajuns să aibă întreaga ţară în grijă. Şi de asta mă înfurii când citesc despre cum tratează ei oamenii şi ţara.
Iar The Imitation Game m-a înfuriat pentru că, la fel, povestea lui Alan Turing este o poveste adevărată şi ne aminteşte cum noi l-am şters practic din istorie datorită sexualităţii sale. Filmul [premiat în 2015 cu Oscar pentru scenariu – n.r.] s-a constituit însă într-o reparaţie nemaipomenită a acestui aspect fiindcă datorită lui se vorbeşte mult mai mult acum de Alan Turing. Aceasta e câteodată puterea filmului, să conştientizeze lumea în ce priveşte existenţa unei persoane sau a unei probleme. Sunt mândru că am jucat în ambele filme pentru că tratează probleme sociale foarte acute pentru această ţară. Şi mi-a făcut plăcere să particip la realizarea lor.
Skylight | Matthew Beard, Carey Mulligan, Bill Nighy
La scurt timp după hit-ul The Imitation Game, la doar 26 de ani, ai fost nominalizat la Tony pentru rolul lui Edward din piesa Skylight, debutul tău pe Broadway. Ţi-a folosit în teatru experienţa dobândită deja în film & TV?
Sincer… nu. Tranziţia a fost foarte dificilă. Asta şi datorită faptului că eu nu urmasem până atunci cursurile vreunei şcoli de actorie iar Skylight era primul meu proiect în care urcam pe o scenă de teatru. Nu mai fusesem niciodată pe o scenă. Niciodată, nici măcar într-o piesă din şcoala generală.
A fost o provocare uriaşă pentru mine iar motivul pentru care am ales Skylight a fost încrederea foarte mare în oamenii cu care trebuia să lucrez. O cunoşteam deja pe actriţa principală, pe Carey Mulligan, şi îl întâlnisem înainte şi pe regizor, pe Stephen Daldry [în 2014, anul premierei, Daldry era deja nominalizat de 3 ori la Oscar şi câştigase Tony şi Olivier Awards pentru montările sale de pe Broadway şi din West End – n.r.], aveau ambii o reputaţie nemaipomenită ca profesionişti şi eram astfel sigur că mi se va purta de grijă cum trebuie. Şi aşa s-a şi întâmplat.
Skylight | Matthew Beard, Carey Mulligan
Fiindcă ai amintit de Carey Mulligan, alături de care ai apărut în When Did You Last See Your Father? şi apoi în drama An Education, pentru care a câştigat BAFTA şi fost nominalizată la Oscar în 2010, spune-mi în încheiere povestea menajeriei origami pe care i-ai confecţionat-o cât aţi jucat împreună la Londra şi la New York…
În Skylight eu apăream pe scenă în prima şi în ultima parte iar în mijlocul piesei, ce dura peste o oră, n-aveam nimic de făcut, trebuia doar să aştept… însă nu mă puteam relaxa fiindcă, sigur, ştiam că va trebui să reintru pe scenă spre final. Aveam nevoie să-mi ţin mintea ocupată iar ceea ce am găsit pentru ca să-mi omor timpul dar şi ca să-mi menţin concentrarea a fost… origami. Aşa că făceam tot soiul de creaturi origami dar cum nu voiam să le arunc pur şi simplu în coşul de gunoi la sfârşitul fiecărui spectacol i le făceam cadou lui Carey, asta şi pentru că simţeam că e ceva pe care Edward, personajul meu, l-ar face pentru Kyra, personajul interpretat de Carey. Deci îi confecţionam animăluţe origami în fiecare zi şi probabil că le mai are pe undeva, printr-o cutie. Poate a scăpat de ele şi m-a minţit dar mie mi-a zis că le mai are încă pe undeva :)
- Interviul de Ioan Big.
