„Să te pregătești pentru schimbare, să înveți să trăiești cu schimbarea, apoi să aplici schimbarea”
Conștiința lui Apostol Bologa, Richard-ul din Shakespeare sau un Prozorov după Cehov, sunt doar câteva dintre rolurile pe care Marius Manole le-a adus la viață într-un mod memorabil pe scenele teatrelor româneşti. Un actor reprezentativ pentru generația sa și o personalitate care inspiră celor tineri pasiunea și iubirea pentru teatru. Spune despre perioada pandemiei că nu s-a plictisit nicidecum și prezintă alături de Ilona Brezoianu emisiunea online „Welcom as in aor hom”. Am avut bucuria să discut cu Marius Manole cu ocazia Festivalul de Teatru pentru Adolescenți Ideo Ideis (5-9 august), locul unde pentru mai bine de un deceniu, prin mâinile actorului au trecut noile generații de oameni ai teatrului. Am mai discutat despre adolescenți, despre artă, despre muzică, despre teamă și despre viață.
Aveți o relație lungă cu Festivalul Ideo Ideis. Cum a luat naștere povestea?
A început așa de mult încât nici nu mai țin minte. Cred că a început acum vreo 13 ani sau 14 ani, când am nimerit într-o conjunctură… eram tânăr practic – acum am 42 -, eram și eu un tânăr la Teatru, de abia făcusem niște roluri, şi nu știu de ce m-au invitat pe mine în juriu. Eram cu niște prieteni, Alina Herescu, scenografă, făcea parte pe timpul ăla din juriu, Cătălin Ștefănescu, care a și rămas, și așa mai departe. Oricum, m-am dus cu mici așteptări, adică ce poate să fie la Alexandria, festival pentru tineri, pentru copii, adolescenți, pe bune? Mă rog, mă duc și eu așa, să stau într-o minivacanță de trei zile. Surpriza a fost că… a fost o minune. Am plecat de acolo total reîmprospătat și mi-am amintit – după niște ani buni – de ce m-am apucat eu de actorie, pentru că văzându-i pe copii atât de curați și atât de dornici să se afirme, atât de dornici să caute, atât de cinstiți în demersurile lor, atât de dornici să audă sfaturile, să lucreze cu trainerii, vitalitatea lor, bucuria lor de viață, știi, erau cumva departe de mine la momentul ăla, și am plecat de acolo total refresh-uit, parcă eram alt om. După care mulți ani am fost… am fost vreo 10 ani, cred că la rând, și de fiecare dată așteptam perioada asta, că s-a creat și un grup foarte frumos. Cred că am fost aceeași, la început am fost în juriu, după care am început să fim mentori.
Festivalul tot a suferit transformări de-a lungul timpului, ceea ce e foarte bine pentru că s-a adaptat vremurilor și pentru că învățam, din fiecare ediție învățam foarte multe lucruri, dar echipa care era, Cătălin Ștefănescu, Medeea Marinescu, Vlad Zamfirescu și Andi Vasluianu, cam asta a fost echipa de bază timp de mulți ani.
Era o bucurie pentru noi să ne și vedem, plus că era un teren foarte propice să vorbim despre teatru, despre meserie, despre noi, ce am făcut peste an, cu ce suntem de acord, cu ce nu suntem de acord, cum mai vedem meseria. Și noi ne-am schimbat în timp foarte mult, în 10 ani ne-am schimbat enorm și aveam alte concepții decât la început când ne-am întâlnit la Ideo Ideis. Apoi am crescut cu copii care după aceea ne-au devenit colegi de teatru, că între timp au intrat la facultate, au devenit profesioniști, s-au angajat în teatre. Am început să jucăm cu ei și ne aminteam tot timpul: „Mai ții minte când erai în clasa a 10-a și ai venit la Ideo Ideis?”.
Acuma știi, noi aveam masa trainerilor și la un moment dat au trecut la masa noastră, deja erau colegii noștri și a fost o perioadă foarte… mie mi se pare că ce s-a întâmplat acolo, la Ideo Ideis, anii ăia și probabil că ce urmează, în lumea asta nebună în care trăim și în care se întâmplă atât de greu câte un proiect serios, era o minune, pur și simplu o minune. Noi așa o vedeam, ca pe o minune, și am căutat să întreținem cât mai mult viu, focul ăsta. Ăștia doi, Alex Ion și cu Andreea Borțun, erau doi copii când i-am cunoscut, liceeni. Între timp Andreea Borțun a devenit scenarist, Alex e actor, joacă, e coleg cu noi. Nu știu, a fost așa… o familie. Și peste an, când nu ne întâlneam la festival, ne mai întâlneam câteodată, mai stăteam de vorbă, mai planificam.
Cătălin Ștefănescu, un fel de guru al acestui festival care și-a pus amprenta foarte bine pentru că este un om foarte echilibrat și echidistant și vede foarte curat lucrurile, Marcel Iureș care a acceptat să fie patronul spiritual al festivalului, apoi toți oamenii care au venit de-a lungul timpului, de la miniștri până la Andrei Șerban, până la toți actorii din București care veneau acolo… a fost o perioadă extrem de frumoasă.
„Noua generație de actori” e ceea ce v-a convins să reveniți în fiecare an alături de proiect?
Nu știu dacă noua generație de actori, cât tinerii, adolescenți care simt că au nevoie de un loc în care să își caute niște repere. Ei trăiesc într-o lume foarte nebună cu tot youtube-ul, cu internetul, cu televiziunile, o lume destul de superficială în perioada asta în care se pune preț pe fizic, pe înfățișare, pe bani, pe material. Copii ăia totuși caută, fac teatre prin licee și cred că trebuie să se întâlnească cu niște oameni care fac lucrul ăsta de mult și o fac într-un fel profesionist ca să-și certifice că alegerea lor e corectă, că lumea asta chiar există și că nu au apucat-o ei pe un drum greșit. Știi, ți se pare câteodată că nu te potrivești cu timpurile, când vezi că toți colegii tăi se duc la concerte, nu, nu la concertele, că asta e bine… nu știu, devin youtuberi, caută să câștige bani de mici, au mașini, încep să aibă telefoane de ultimă generație.
Când pui mâna pe o carte te simți și stingher, adică nici nu știi dacă e bine să împărtășești cu cineva faptul că ai citit trei cărți în ultima lună sau dacă nu te faci de râs spunând că ai fost la teatru și că faci teatru. Și atunci pentru ei cred că e foarte important să li se spună că este okay drumul ăsta, că e bine să meargă așa, că nu trebuie să le fie rușine să fie diferiți de cercul lor de prieteni, că fiecare e liber să-și aleagă drumul pe care merge în viață și că da, uite, în actorie, dacă vrei, se poate reuși, se poate reuși în viață chiar dacă nu îți pui botox în buze și operații estetice, se poate reuși în viață chiar dacă ești un pic mai plinuț și dacă ești mai grăsuță și frumusețea nu stă în lucrurile astea.
Frumusețea mai stă uneori în ce gândești, cum gândești, vorba aia, nu contează cât de lung am părul, important e ce și cât gândesc și cum gândesc. Știi, cred că o categorie de tineri are nevoie de asta. Plus că ne-am întâlnit cu adolescenți care n-au mai fost la teatru. Făceau teatru în Prahova, pur și simplu s-au întâlnit cu un actor tânăr, le-a insuflat chestia asta și când au ajuns la Ideo Ideis erau foarte speriați, erau într-o altă lume, erau modești, erau umili, erau curați, erau candizi. Nu știu, e o lume foarte diferită, departe de lumea asta normală. Pentru elevi, pentru adolescenți merită făcut și chiar dacă nu au dorința de a merge pe un drum, să urmeze teatrul sau să se facă actori, dar e important să vorbească cu oameni care fac pictură, cu oameni care fac film, care scriu, pentru că nu știi de unde sare iepurele și nu știi cum îți descoperi un talent care merită să-l dezvolți sau măcar să ai o pasiune. E important să ai și o pasiune, poți să te faci IT-ist sau să lucrezi în bancă, dar dacă ai pasiunea lecturii, de exemplu sau înveți să te uiți la un film altfel sau să vezi un tablou altfel, cred că e important.
Foto : Alex Galmeanu
De la copiii care au luat parte la festival la oamenii maturi, colegi de teatru. Ce înseamnă pentru dumneavoastră?
Mie mi se pare incredibil, practic, nu pot să cred. Mă uit la ei tot ca la niște copii. Acum înțeleg ce spuneau profesorii noștri, știi, profesorii noștrii au acuma 60 de ani, 70 poate unii dintre ei, noi avem aproape 45 și ne așteptăm să ne trateze ca pe niște oameni maturi, colegi cu noi în teatru, dar ei se uită la noi tot ca la niște copii, ca la niște studenți, aia e prima imagine care îți rămâne. Sigur că îi respect și ne respectă, dar tot simt nevoia să ne dea sfaturi, să ne mai ghideze pașii, să ne mai ducă un pic de mânuță, să ne mai certe, să ne mai tragă de urechi când greșim, să ne spună că acolo nu am făcut bine, că am uitat învățăturile din școală, că uite că eu te-am învățat așa și tu ai făcut așa. Și noi, ne uităm la ei ca la niște copii care au crescut cumva, care au trecut pe acolo, prin sfaturile noastre și când greșesc ne doare și ne vine să le dăm telefon să le spunem ‚Mă, nu e bine ce ai făcut acolo!’.
Sigur, ei nu înțeleg de ce ne mai comportăm așa pentru că ei sunt deja maturi, dar asta e, ca un părinte cu copilul lui, știi cum e, o să fim copii părinților noștri până când ei o să închidă ochii, chiar dacă avem 50, 60, 70 de ani. E o mândrie, că uite, a fost pe acolo și s-a ținut de promisiune și a făcut teatru și a ajuns actor. Unii chiar ne scriu, ne mulțumesc pentru sfaturile care i-au ajutat când erau în dubii. Și acuma primesc mesaje de la oamenii care îmi scriu, ‚Uite, dau la teatru, am emoții, mi se pare că nu o să fie bine.’ sau ‚Părinții nu mă lasă. Vreți să vorbiți cu mama mea să mă lase să dau la teatru?’. ‚Dă-mi-o la telefon, vorbesc cu părinții.’ Sunt foarte multe preconcepții despre meseria asta, că este o meserie în care fetele nu știu ce pățesc, băieții trebuie să facă nu știu ce, că trebuie să ai bani, că trebuie să ai pile și trebuie demontate, ușor-ușor, pentru că nu e așa. Nu am avut nicio pilă, nu am avut niciun ban și iată că sunt bine-mersi și nu mi-a cerut nimeni, niciodată, nimic.
Foto : Alex Galmeanu
Vi se întâmplă des să vă loviți de reticența părinților?
Da, cel mai des, pentru că nu înțeleg ce înseamnă. Pentru ei actoria este un lucru foarte ușor, li se pare că nu ai nimic de făcut decât să înveți un text, să îl spui mai tare, mai încet, dup-aia te duci și te îmbeți… dar sunt nopți de muncă, zile de muncă în spate. E o muncă foarte grea ca să ajungi un actor bun și cunoscut și da, acum sigur că poate fi confundată actoria cu showbiz-ul ăsta în care apare numai glamour și un cerc așa… dar cine vrea să facă actorie pe bune nu e în cercul ăsta. Mi s-a întâmplat deseori să nu știu ce anotimp e afară, adică nu știam că se schimbă anotimpul, mi se părea că intru primăvara în teatru și ieșeam vara sau toamna. Erau nopți în care, cum să spun, mergeam cu trenuri, cu mașina, nu știam că începe să ningă. Nu e așa cum pare din afară. Dacă ar sta un părinte cu noi să vadă cât muncim și cât stres și câte emoții sunt înaintea unui spectacol și cât de greu se face un spectacol și cât de greu e să joci un spectacol și ce grea e întâlnirea cu publicul și să fii sub presiune că publicul te judecă, sunt câteva 400-500 de ochi care se uită la tine și tu trebuie să fii perfect în fiecare seară. Nu e așa cum pare.
Revenind la festival, conceptul ediției din acest an este „SCHIMBAREA și procesele prin care dai sens indignării și o transformi în acțiuni”. Ce este, de fapt, schimbarea, atât în viața unui actor, cât și pentru un adolescent?
E foarte complicat pentru că schimbarea se întâmplă în timp și trebuie să te pregătești pentru schimbare, să înveți să trăiești cu schimbarea, apoi să aplici schimbarea, sunt niște trepte. Ori noi acuma, cu pandemia asta, am fost obligați să intrăm direct în schimbare, știi, nu am avut timp să ne adaptăm, adică dacă noi nu am mai jucat teatru, nu am mai avut unde să joc, a trebuit să caut ceva în mine care să mă pasioneze, la fel de tare ca teatrul sau cel puțin să mă intereseze ca să pot să mă duc pe un alt drum, nu pot să stau să aștept. Sunt indignat că s-au oprit teatrele, mi-e ciudă că suntem primii care am fost închiși și ultimii care vom fi deschiși.
Degeaba încerc eu să urlu că e importantă cultura la fel ca biserica și sălile de bingo și atunci indignarea asta și frustrarea asta am încercat să o pun într-o emisiune pe care am făcut-o pe internet, de exemplu, unde am căutat tot așa, să aduc niște repere pentru tineri, să invit niște oameni care au ceva de spus, niște modele de urmat, niște povești de viață, adică m-am dus tot înspre comunicarea cu publicul, tot înspre public, dar făcând-o cu instrumentele care se pot folosi într-o perioadă de pandemie când suntem închiși în casă.
Cred că o perioadă de pandemie, o perioadă de genul ăsta, poate fi și un moment prielnic, poate fi un moment folosit pentru introspecție, să te gândești dacă, Doamne ferește, într-o zi nu ar mai exista meseria pe care o practici în momentul ăsta, ce te-ai face? Nu poți să renunți. Să te închizi în casă, să cazi în depresie și să spui, gata, viața s-a terminat. Viața nu se termină, viața se termină doar atunci când… se termină. Până atunci ai toate șansele din lume, adică fiecare nouă zi e o nouă oportunitate, fiecare idee pe care o prinzi din zbor, fiecare idee care îți vine, fiecare gând care îți vine citind o carte sau văzând un film, văzând un alt prieten care face ceva, poate fi utilizat în folosul tău. Cred foarte tare că se pot descoperi noi pasiuni, noi talente, chiar acolo unde nu te gândeai. Decât să te sperii mai bine te apropii de perioada asta, înveți să trăiești cu ea, înveți să o accepți și înveți să mergi mai departe. Mi se pare atitudinea cea mai potrivită. E foarte ușor să spui că nu mai ai ce să faci. S-au închis teatrele. Așa, și?
Pe lângă emisiunea online „Welcom as in aor hom”, ați pornit un proiect numit „actorindependent”.
Da, am încercat să ajutăm niște tineri, care sigur că i-a luat pe nepregătite, n-aveau bani strânși, chiriile costă, nu s-au amânat chiriile, ratele la bănci, oamenii erau disperați și am încercat să ajutăm așa cât se poate, dar ăsta este un ajutor pe termen scurt, trebuie găsit ceva care să reziste în timp. Da, mi-am făcut proiecte, nu mă plictisesc, găsesc ceva tot timpul și asta aș vrea să îi învăț și pe tineri că nu mai suntem în perioada părinților noștri când dacă te făceai dulgher, trebuia să mori dulgher, dacă te făceai actor trebuia să mori actor. Nu, acuma poți să faci tot ce îți trece prin cap, ai toate mijloacele posibile să faci lucrul ăsta, să ajungi ușor la oameni prin intermediul online-ului, trebuie doar să ai curaj, să fii perseverent să crezi în proiect, să înveți să te educi, să înveți să educi pe alții.
Înseamnă „a indigna” că ai făcut un lucru bun?
Sunt niște clișee atât de mari. Chiar azi am auzit vorba asta încă odată și dacă nu te bârfește lumea înseamnă că nu exiști, nu cred că ăsta e un criteriu, dacă nu te critică lumea înseamnă că nu ai făcut ceva bun. Nu am mers niciodată pe principiul ăsta. Indignarea e bine să existe, un om indignat, e un om viu, dar, repet, cred că trebuie, ca să nu te otrăvești singur, transformat în ceva care să-ți facă plăcere și toată energia aia să o pui în altă parte și să o focalizezi pe ceva constructiv, nu distructiv. Dacă încep să apară criticile, cu atât mai bine, pot fi critici constructive, trebuie să învățăm să le ascultăm, să le trecem prin filtrul nostru, să vedem dacă oamenii au dreptate, dacă n-au și critica asta uneori izvorăște din invidie, alteori izvorăște din neputință, din frustrare, alteori izvorăște din răutate pur și simplu. E bine să ascultăm, e bine să ne gândim cu capul nostru și să vedem ce trebuie luat din critica asta care apare așa…
Ideo Ideis este despre trecut, prezent și viitor. Trecutul este reprezentat de mentor și experiența sa, iar prezentul este adolescentul. Viitorul îl reprezintă cariera în teatru pe care și-o doresc cei nou veniți?
Nu știu neapărat dacă Ideo Ideis merge pe ideea asta de teatru, cred că teatrul a fost folosit ca un pretext, mai degrabă ne interesează, cred, prezentul tinerilor, în ce context trăiesc, habitatul lor, ce fel de oameni au în jur, în ce medii trăiesc, cum sunt influențați de mediu, dacă e un mediu care nu e propice, cum poți să-l scoți de acolo pe tânăr și să îl pui în alt loc unde ar putea fi mai bine folosit și să fie mai util.
Ne interesează viitorul tinerilor în măsura în care, nu neapărat că vor merge înspre teatru, dar să aducem un soi de educație care să fie de folos în multe meserii, adică orice te-ai apuca să faci. Ca și la teatru, trebuie să fii serios, trebuie să studiezi, trebuie să fii preocupat, trebuie să fii viu, toate calitățile astea pe care noi încercăm să le implementăm, principiile astea, sunt valabile pentru o viață de om, oriunde. Și dacă funcționează în România și dacă alegi să pleci în străinătate, să fii empatic, să știi să dai fail, dar să nu mori din cauza asta, să știi că poți să încerci mai multe drumuri, cred că despre asta este vorba în festivalul Ideo Ideis. Nu este vorba despre teatru, v-am zis, cred că e un pretext, pentru că e un fel de școală de viață pentru tineri și pentru noi. Cât am fost acolo, ei au învățat de la noi, noi am învățat de la ei, e un schimb de energii care se întâmplă și de acolo pleci cu ceva, cu dorința de orice ai face să faci bine.
Cred că asta e important, orice ai face să fii responsabil, să faci bine, să fie util societății, de ce nu, să schimbi mediile în care te învârți, pentru că unii provin dintr-un mediu nu tocmai bun. Atunci noi îi aducem aici, stăm de vorbă cu ei, îi trimitem înapoi în mediul lor și acolo ei încep să lucreze și să curețe mediul în care trăiesc și să îl facă mai frumos.
Ați vorbit despre cât de important este să cunoști și alte sfere ale artei, lucru pe care l-ați făcut și dumneavoastră. Venirea la București a avut loc pe fondul înrolării la Secția de Coregrafie, iar în 2018 ați participat la o serie de dialoguri video “Ce auzim când ascultăm muzică?”.
Foarte frumos proiect, mi-a plăcut foarte tare. Festivalul George Enescu împreună cu Paul Ilea, am făcut aceste mici, nici nu știu cum să le spun, pastile, în care eram eu, care nu știam nimic despre muzică… că de aceea m-am și dus. Nu știam ce înseamnă orchestră, câți componenți are, unde stă prima vioară, ce înseamnă partitura, cum asculți o operă sau cum asculți un concert sau o simfonie sau să faci diferența dintre acestea și mi-a plăcut foarte tare că eu eram chiar spectatorul, care nu știa nimic, și puneam întrebările lui Paul Ilea, care este muzician și un muzician foarte bun. Mi-a plăcut pentru că am aflat foarte multe și despre curentele din muzică, despre reprezentanții curentelor din muzică. Eu aș face asta și pentru muzică și pentru pictură și pentru teatru, aș face tutoriale d-astea pentru toată lumea. Mi-a plăcut atât de tare proiectul ăsta și tot așa, el a venit în sprijinul tinerilor, ca să nu îi mai sperie atât de tare, că te sperie… Domne, mă duci la concert, păi stai, cum mă duc eu? Cum mă duc îmbrăcat? Păi și eu o să înțeleg ce cântă? Cine-i Shostakovich? Înțeleg eu? Și ce fac, doar ascult sau cum? La ce să fiu atent când mă duc la un concert, ce trebuie să iau de acolo? Trebuie să merg să mă sensibilizeze sau să înțeleg muzica pe care o ascult sau să văd unde intră alamurile, unde intră viorile? Cred că a fost un proiect din păcate puțin mediatizat, îmi pare rău că a fost atât de puțin mediatizat, ar fi fost foarte util.
Tinerilor lipsește totuși un îndemn, o încurajare spre a cunoaște.
Sigur că da. Și nici informația nu ajunge prea ușor. Și cred că și informația asta le trebuie dată pe limbajul lor. E un pic complicat să fii superior și să le dai niște lecții, pentru că ei nu mai sunt dispuși să accepte niște lecții. Lecții primesc de la părinți, e suficient. Tu trebuie să te adresezi ca un prieten, care cumva și tu încerci să înțelegi în timpul ăsta în care înțeleg și ei sau să îi iei aliați, ca pe niște prieteni, hai să încercăm să înțelegem împreună, hai să vedem de ce ar fi util să ascultăm muzică, hai să vedem de ce ar fi util să citim. Nu trebuie, cuvântul trebuie trebuie scos, nu trebuie să existe. Ar fi bine, ar fi indicat sau nu știu…trebuie găsite formule pe limbajul lor, ca să nu pară cumva că ești ca la școală. Ei sunt sătui de școală, de sistemul ăsta care te obligă să înveți pe de rost fără să-ți explice de ce, cum, ce să tragi dintr-o informație, la ce să-ți folosească informația.
De ce e important să înveți chimie, că după aia nu mai folosești chimie. Dar tu, de fapt, folosești chimie, foarte mult, doar că noi nu știm că folosim fizică și chimie în fiecare zi. Nu ni se spune la școală că de asta o să avem nevoie și când umplem o căldare cu apă și dacă vrei să scufunzi un vas acolo vezi să nu dea pe afară, mă rog, tot timpul folosim informația asta, nu ni se spune la ce sunt bune. Ai senzația că tocești ceva cu care nu o să te întâlnești și nu o să-ți trebuiască. Așa e și cu asta, poate dacă îi spui că dacă inviți o fată la un concert, uite ce fain poți să stai dup-aia de vorbă cu ea, uite, ea o să fie sensibilizată de muzică și atunci poți să-i spui și „te iubesc” într-un fel în care să nu pară penibil și să-ți fie rușine că i-ai spus sau să-ți fie frică sau nu știu ce. Te ajută și muzica asta, pe lângă floarea pe care i-o duci, după asculți un concert, după ieșiți la un restaurant sau poate nu sau poate vă plimbați prin parc și atunci e mai ușor să o cucerești, decât dacă o iei și o duci într-un club și nu te auzi că e muzica tare și îi spui un „te iubesc”… da, da, bine, pa-pa.
În fiecare an, tot mai mulți studenți devin absolvenți UNATC, dar pornesc cu teamă pe acest drum. Îi îndemnați să continue, în ciuda tuturor dificultăților care apar?
Sigur că da. Dacă ai pasiunea asta și tu crezi că viața ta nu poate să se întâmple fără teatru bineînțeles că îi îndemn, dar îi îndemn să meargă pe cei care chiar nu pot trăi fără teatru. Ceilalți, care pot trăi fără teatru, își pot găsi o mie de alte meserii, poți să fii prezentator TV, poți să prezinți spectacole, poți să faci comunicare, poți să faci PR dacă ai terminat teatrul pentru că ai o ușurință în comunicare, începi să simți oamenii, începi să cunoști natura umană prin prisma studiilor pe care le-ai făcut, ai inventivitate, cumva poți să folosești treaba asta în multe direcții.
Nu e musai să devii actor, dar dacă nu poți trăi fără asta…da, e o meserie în care se reușește greu, dar în ce meserie se reușește ușor? E o meserie în care nu se reușește din prima, s-ar putea ca în următorii doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, zece ani să mori de foame, dar în care meserie nu mori de foame? Ține de alegerea omului, dar eu sigur că încurajez pe orice vrea să facă teatru, e o meserie extrem de frumoasă, foarte consumatoare de energii dacă o faci cum trebuie, dar care îți aduce și multe satisfacții.
Cea mai grea decizie apare atunci când sunt nevoiți să aleagă între „teatrul mainstream” și „teatrul independent”.
Trebuie să alegi cumva. Uite, eu funcționez în ambele forme, dar eu sunt un norocos. Dar tot timpul am crezut că un talent real, dublat de o perseverență și de un caracter frumos, n-are cum să nu reușească, cu bani fără bani, cu pile fără pile, într-un teatru mainstream sau într-un teatru independent, n-are cum să nu iasă la iveală până la urmă. Dacă are steaua lui acolo și el a avut grijă să-și cultive, e atât de îndrăgostit de meseria lui, până la urmă tot va reuși, tot va scoate capul. Sigur, că dacă te plictisești după trei ani, bă, am încercat, nu s-a putut, la revedere, da, dar dacă tu îți propui să faci chestia asta împotriva a tot și a toate până la urmă cred că reușești.
Poze: www.facebook.com/marius.manole
- Interviu de Teodora Bratu.
