Pe Alexandru Papadopol îl știm cu toții, nu are nevoie de prezentări amănunţite, pentru că este un actor emblematic al generației sale, un reprezentant-cheie cu un repertoriu artistic impresionant, activ atât în lumea teatrului, cât și în cea a filmului. Îl putem vedea pe 23 iulie în Linişte! Sărut. Acţiune! in Herăstrău, în cadrul stagiuniii estivale a Teatrului Odeon al cărui actor este din 2014, iar legat de sfera cinematografică, ne-a oferit o interpretare de excepție în ultimul film în care a apărut și pe care nu trebuie să îl ratați în cazul în care nu l-ați vizionat până acum, Arest (2019, regie: Andrei Cohn). Eu aștept însă cu nerăbdare să îl văd în serialul ce urmează să fie difuzat (probabil) în toamnă de HBO, Bani negri (pentru zile albe) (2020, regie: Daniel Sandu). Cu Alexandru Papadopol m-am întâlnit la o cafea să discutăm pe fondul a ceea ce urmează să se întâmple la Festivalul de Teatru pentru Adolescenți IDEO IDEIS (5-9 august), unde, deși nu îi place acest cuvânt, își va asuma rolul de ‚mentor’ pentru o trupă de adolescenți pasionați de actorie, dar am sfarsit prin a afla mai multe și despre câteva dintre experiențele care au însemnat o piatră de temelie în cariera lui. Un om modest, cald și carismatic, extrem de prietenos și amabil, care are multe de împărtășit cu noua generație de tineri artiști, Alexandru Papadopol este o forță creativă care te inspiră.
“Povestea unui pierde-vară”, regia Paul Negoescu
Ai mai fost implicat într-una din ediţiile Ideo Ideis. Cum e atmosfera într-un festival conceput pentru adolescenți?
Da, am mai fost acum doi ani. Păi normal, e plină de energie… dar ei erau veniți din toată țara, toate trupele într-un singur loc, îți dai seama ce nivel energetic bun era acolo. Acum înțeleg că anul ăsta o să fie altfel, vom merge fiecare în câte un oraș – eu o să merg la Buzău -, fiecare cu trupa lui, și presupun că întâlnirea o să fie tot benefică, tot fertilă, dar mă rog, nivelul ăla energetic scade, nu o să mai fie interacțiunea aia între participanți căci, de fapt, asta era important. Ăsta este și rostul unui festival, știi, să vezi live ce fac alte trupe, să vezi ce gândesc, să se nască discuții, să se nască controverse sau cordialități, dar până la urmă asta e… depășim etapa. Din câte am înțeles, ca mentor – apropo, cuvântul ăsta mentor, am mai spus și într-un comunicat de presă, mi se pare un cuvânt destul de pompos, prins bine doar într-o organigramă, eu n-aș spune mentor -, nu poți să te întâlnești de două ori cu aceeași trupă tocmai pentru a nu se crea parti pris-uri, pentru a încerca să existe prospețimea asta a raportului, a unei reciprocități directe.
IDEO IDEIS 2019, Foto: Adi Bulboaca
Obiectivul Ideo Ideis este educaţia alternativă prin artă. Un asemenea festival de teatru pentru adolescenți este util și pentru un tânăr care nu urmărește neapărat o carieră în teatru?
Evident. Și noi am făcut teatru de amatori, locul se numea Teatrul Studențesc Podul. Era un teatru celebru la vremea lui încă din anii ’60, ’70, care a funcționat până pe la mijlocul anilor 2000 când a murit Cătălin Naum care era sufletul, spiritul și inițiatorul acestei mișcări. Mulți dintre cei de acolo nu au făcut după aia actorie, dar cred că în primul rând se pot raporta la niște vremuri foarte frumoase, la niște prietenii… și apoi, vor putea să învețe ceea ce se cheamă munca în echipă, un lucru extrem de important și care îți rămâne pe viață, deschiderea și sinceritate unor raporturi. Plus că te mai eliberezi de constrângeri, poți vorbi în fața oamenilor, adică sunt colateralități benefice. Știu foarte bine asta căci avem și noi o școală de actorie de film, cu Dragoș Bucur, unde vin foarte mulți oameni care nu vor să facă meseria asta, dar pur și simplu se raportează foarte corect la locul respectiv. Le place să se dezinhibe, să creeze ceva în fața altor oameni, se nasc prietenii. Sigur că mai joacă și în filmele noastre… și ne transformăm în colegi.
Ce face un mentor de la Ideo Ideis diferit față de un trainer?
Din câte am văzut, un trainer lucrează cu ei propriu-zis, are un set de exerciții pe care îl lucrează, exerciții de-astea de atenție, concentrare, prezență, pentru coeziunea trupei, iar mentorul vine și mai pune un pic de ‚Pixie dust’, stă de vorbă cu ei și ajută până la urmă la normalizarea relației, copiii să înțeleagă până la urmă că, de fapt, lucrurile sunt normale, că trebuie să fie dezinhibați și să își caute propria personalitate, ori asta se poate contura și prin discuțiile, să zicem, cu așa-numitul mentor. În altă ordine de idei, un mentor, să-i spunem așa, poate să creeze senzația că s-a mai confruntat și el la vremea lui cu problemele alea, adică e important ca acei copii care au tot felul de probleme, nelămuriri, tot felul de întrebări, tot felul de căutări și așa mai departe, să aibă un sprijin în cineva care spune „Stai liniștit că și eu m-am confruntat cu aceste probleme când eram tânăr acum 20 și nu știu câți de ani”.
Tu cum ți-ai gândit mentoratul? Există si o temă, cea de anul acesta este SCHIMBAREA și procesele prin care dai sens indignării și o transformi în acțiuni.
Mi se pare o temă doctă și profundă, dar pe de alta parte lucrurile se întâmplă în funcție de ceea ce vine acolo, adică tu nu poți să te ții de o temă în momentul în care discuțiile se ramifică. Întrebările sunt multe, nelămuririle sunt multe și de o parte și de alta și atunci trebuie creată o relație foarte bună, nu trebuie să te ții neapărat de o temă.
Este dificil să lucrezi cu copiii, adolescenții?
Nu știu, am mai fost o singură dată la Ideo Ideis. Trebuie să ai răbdare, dar pe de altă parte copiii din ziua de azi sunt foarte deștepți, foarte informați, prind mult mai repede decât cei din generația noastră de exemplu și atunci s-ar putea ca ei să te pună pe tine în încurcătură și nu tu pe ei.
Ai amintit de Teatrul Studențesc Podul. O experiență apropiată de ceea ce vrea să fie un festival de amatori pentru liceeni.
Da, în Pod nu erau neapărat numai liceeni. erau oameni de diferite vârste. Sigur că nu erau oameni trecuți de 30 de ani… mai existau, dar erau rarități pe acolo, erau și studenți și liceeni, dar marea majoritate, e adevărat că voiau să dea la facultate în domeniu, se mai răzgândeau între timp, era altceva, dar cam toți își doreau în sufletul lor să facă teatru. Numai că a face teatru, a face meseria asta, ține foarte mult de relațiile cu ceilalți oameni. Marea majoritate nu sunt lăsați de părinți pentru că nu este considerată o meserie serioasă, o meserie din care se câștigă bani, cu atât mai puțin în ziua de astăzi. Încă există preconcepția asta că trebuie să ai pile, trebuie să ai relații, că nu poți să răzbești foarte ușor, că e plină de bețivi și așa mai departe. Astea sunt preconcepții, sunt lucruri false, dar care încă mai stăruie în mentalitatea multor oameni și din păcate se repercutează asupra copiilor, mă rog, asupra adolescenților care ar vrea totuși să se facă actori și care ar avea date reale pentru acest tip de meseria. Trebuie să ai mare noroc în meseria asta, adică să dai de oameni care să te sprijine, să te ajute, pornind de la cei apropiați ție.
Teatrul studentesc: PODUL
Cât a cântărit pentru tine prima întâlnire cu teatrul într-o trupă de amatori? Cum ți-ai dat seama că îți place să te implici în sfera spectacolului de teatru?
Eram student la Drept deja în anul I când am ajuns acolo. Am ajuns din cu totul alte motive decât cele artistice. Mă dusesem cu niște prieteni de-ai mei pentru că mai erau fete pe acolo prin Pod, mă rog, viitoare actrițe și mă interesa direct subiectul… după care am început să vin mai des și a început să îmi placă lucrul în echipă. Erau oameni acolo care se distrau. Era o echipă care muncea pentru un scop comun și anume realizarea unui spectacol, pe diferite teme, exista un alt gen de discuție pe care nu îl puteam avea cu ceilalți colegi ai mei de la Drept și ușor, ușor, acel mod de viață m-a influențat și am hotărât să dau și eu la facultate. Am avut noroc că am picat atunci pentru prima oară la ultima probă, ceea ce însemna foarte mult, adică dacă ajungeai până la ultima probă era evident că nu ești venit de pe altă planetă. Erau niște vremuri destul de grele pentru că încă se păstra spiritul acela al IATC-ului de altădată. Concurența era mare, locurile erau puține și atunci cine ajungea la ultima probă era considerat un potențial actor.
Ce s-a întâmplat cu Facultatea de Drept?
Am absolvit-o, dar nu mi-am dat licența și presupun că nu o să se întâmple niciodată. M-am îndepărtat de vreo 20 de ani de această idee. Nu era de mine. Presupun că aș fi ajuns un avocat onorabil sau un notar, aș fi avut o grămadă de bani, dar nu era de mine.
Pentru admiterea la IATC te-ai pregătit cu artiștii de la Podul?
Da, erau pe atunci tot felul de oameni care pregăteau. M-am pregătit și în Pod, teoretic nu se făcea pregătire acolo, dar era foarte important faptul că erai privit de ceilalți adică tu veneai în față să spui o poezie sau un monolog și apăreau 20, 30 de oameni care se uită la tine, lucru important pentru a nu te mai simți atât de inhibat în fața comisiei de admitere pe de o parte, pe de altă parte erau niște vremuri în care nu exista internet și atunci foarte greu găseai poezii, material pentru repertoriu. Trebuia să te duci la bibliotecă, să cauți, să vezi ce se potrivește. La Podul fiind 20, 30 de inși care făceau lucrul ăsta, atunci mai făceam schimb între noi de monoloage și poezii. Acum e simplu. Le găsești pe internet și gata, ai acces. În rest m-am mai pregătit și cu doamna Mihaela Juvara [regretata marea actriţă a Teatrului Bulandra – n.r.] la vremea respectivă.
“Acasă la tata”, regia Andrei Cohn
Talentul poate fi suficient sau este nevoie şi de noroc pentru a obţine un rol?
Presupun că trebuie să existe ceva, niște date, după care… greu de spus ce înseamnă talentul. Pe de altă parte, orice actor ar cam trebui să înțeleagă că în meseria asta nu contează foarte mult cât ești de talentat, ci cât ești de potrivit pentru un anumit rol. Poți să fii foarte talentat, dar să nu fii potrivit pentru un anumit rol, iar mulți actori se duc la castinguri și se supără când nu iau castingul, castingurile care sunt făcute mai degrabă să nu le iei decât să le iei. Trebuie să te potrivești cu rolul, cu ce a gândit regizorul, cu partenerii, e o schemă foarte complicată, de fapt trebuie să ai mare noroc, să fii omul potrivit la locul potrivit. Există și această… am auzit un regizor care a spus odată: „nu caut actorul cel mai talentat, caut actorul cel mai potrivit pentru rolul pe care îl am.”
Legat de ideea de mentor și importanța existenței unuia. Cam asta a însemnat pentru tine Dem Rădulescu, la clasa căruia ai terminat UNATC-ul?
El era un adevărat mentor, un mare profesor de teatru, poate cel mai mare profesor de teatru. Cred că cea mai importantă este sinceritatea. Dem Rădulescu avea această calitate extraordinară și anume își iubea cu disperare studenții. Avea o latură pedagogică și în primul rând umană. Dem Rădulescu era un om care te inspira, pentru că asta trebuia să facă un mentor, să te inspire. Tot el spunea: „Nu învăț privighetoarea să cânte, eu doar îi mai aranjez puțin penele”. Adică voia să însemne: domne, tu ești talentat, nu pot să îți dau talent, dar pot să mai ajustez la tine anumite calități și să ți le pun în valoare. Lucrul ăsta, profesoratul, mentoratul, sunt noțiuni care se realizează numai cu bucurie și cu dragoste față de cel din fața ta, fără să consideri că experiența ta te face să fii superior.
Ce învățături memorabile ai deprins de la Dem Rădulescu, care te-au călăuzit mai apoi în carieră?
În general – asta o știu de la un mare regizor român de film -, în momentul în care un om spune un lucru extrem de important, nu o spune cu conștiința faptului că el spune un lucru important, ci pur și simplu o spune. Sunt multe lucruri pe care am încercat să le învăț de la Dem Rădulescu. El zicea de exemplu că nicio stea nu poate fi oprită din drumul ei. Foarte frumos. Sigur că dacă o spune altcineva, pare o chestiune obișnuită, dar dacă o spune el înseamnă că știe ce spune, tocmai asta înseamnă mentorul, pentru că el vorbește în virtutea unei experiențe pe care o are și atunci te inspiră și îți dă încredere. De fapt despre asta e vorba. Țin minte că ne dădea încredere. De asta e bine ca studenții să aibă profesori actori mari. Din punctul ăsta de vedere e foarte bine pentru că meseria asta se face pe bază de încredere, ori în primul rând nouă ne spunea profesorul Dem Rădulescu niște lucruri foarte valabile, dar în momentul în care ne lăuda, ne lăuda profesorul Dem Rădulescu și marele actor Dem Rădulescu… și atunci încrederea era elementul primordial.
A fost un moment în care s-a cristalizat hotărârea ta de a da la teatru și a fost bine determinat, căci deși nu ai intrat din prima, nu ai fost demoralizat.
Bine, la vremea aia pentru mulți era un lucru normal să dea de mai multe ori pentru că locurile erau puține, noi eram unsprezece în clasă cu totul. Acum sunt 50 de locuri, gândește-te. N-am fost demoralizat… sau, mă rog, eram demoralizat, dar îmi reveneam. Ăsta este iarăși un punct important de discutat că nu trebuie să disperi. Nu există om care să fi avut numai succes în meseria asta și atât. Te duci la un casting, nu-l iei, te duci la alt casting, îl iei, unii oameni te plac, alții nu te plac… este o meserie supusă publicului și care are dinamica ei încă de la începuturi.
Legat de Marfa și banii din 2001. Erai student pe atunci. A existat între cineastul Cristi Puiu și tine un raport de mentor-elev?
Cristi Puiu face un mentorat indirect cu o întreagă generație de cineaști. Am văzut și am auzit foarte mulți oameni care operează cu termenii lui Cristi Puiu. Este un om deosebit de deștept. Pentru fiecare actor este un privilegiu să lucreze cu el pentru o perioadă… cum am lucrat noi atunci pentru 30 de zile cât am filmat. A fost un fel de mentorat pentru că ne-a dat filme să vedem, destul de multe filme bune. El avea la vremea aceea cea mai prestigioasă videotecă din București. Ne-a și unit foarte tare ca echipă pe mine, pe Dragoș [Bucur] și pe Ioana Flora.
“Marfa și banii”, regia Cristi Puiu (în poză cu Răzvan Vasilescu)
A fost și prima ta experiență de lucru pe platourile de filmare.
Da, era o chestiune totalmente nouă. Și atunci în facultatea de teatru nu se făcea deloc actorie de film, bine, nici acum nu prea se face. Era o chestiune inedită. Pe de altă parte, pentru mine a fost foarte bine că am lucrat cu Cristi Puiu pentru că te impregnezi de niște reflexe bune pentru o viață. E foarte greu pentru un actor tânăr să lucreze cu un regizor osificat în niște principii false. Cristi Puiu era un tânăr venit din Elveția cu o vitalitate cinematografică extraordinară.
Există și roluri mai dificil de interpretat. Cum te pregătești înainte, cum abordezi un rol care încarnează o tipologie care se află în opoziție față de felul tău de a fi?
Rolul din Arest, de exemplu, care este ultimul film apărut pe piață și care poate fi văzut pe platforma de streaming [Netflix], a fost un rol foarte, foarte, foarte greu. Tu trebuie să îți asumi de fapt un mod de a gândi care nu îți este propriu. Trebuie să te apropii de alt mod de a gândi. De aia se spune că marea majoritate sau toate rolurile sunt contre-emploi, de fapt… pentru că tu ai un mod de a gândi pe care trebuie să îl lași deoparte și să te apropii de modul de a gândi al personajului. Actoria este un mod de a gândi. Nu este ceva ce presupune a face și a gândi… ci a gândi și apoi a face.
“Arest”, regia Andrei Cohn (în poză cu Andrei Cohn)
În film este destul de greu. Cred ca întotdeauna există dorința de a fi făcut mai bine. Acesta este neajunsul filmului pentru că odată filmat, rămâne bun filmat. După ce regizorul a spus că trecem mai departe, nu mai poți să faci nimic. De aia la film, concentrarea trebuie să fie la cote maxime pentru că nu va interesa pe nimeni că poate tu aveai o durere de cap în dimineața în care ai filmat prim-planul respectiv. Asta este. Lucrurile nu mai pot fi îmbunătățite. Pe de altă parte la film, un actor nu are posibilitatea de a vedea întregul context global de aceea este extrem de important să lucrezi cu regizori buni, regizori care știu despre ce este vorba. În teatru lucrurile sunt perfectibile, pot fi îmbunătățite de la reprezentație la reprezentație. Poți proba, vezi ce merge, ce nu merge la diferite genuri de public. Dacă joci un spectacol de 200, 300 de ori, îl poți perfecționa, reprezentația cu numărul 300, chiar dacă în teorie ar trebui să semene cu premiera, nu va mai semăna. Va semăna din punct de vedere al conceptului regizoral, al conceptului actoricesc, dar lucrurile imediate vor fi adaptate instinctiv în funcție de public.
De unde ideea de a înființa în România o școală de film?
Școala de film are deja zece ani, am înființat-o în 2010. Ideea a fost a lui Dragoș [Bucur]. El este creierul afacerilor. La vremea aia nu prea existau, abia după au mai apărut, noi am fost printre primii. Școala a fost gândită inițial ca o școală de actorie de film [actoriedefilm.ro] pentru studenții de la facultate sau pentru actori. Noi avusesem noroc să lucrăm cu Cristi Puiu, de exemplu, dar nu toți au norocul ăsta, așa că ne-am gândit să facem o școală pentru promovarea, să spunem, a mijloacelor folosite în actoria de film. Până la urmă au venit actori, corporatiști și așa mai departe.
http://actoriedefilm.ro/, Dragos Bucur, Iulia Rugina, Alexandru Papadopol, Dorian Boguță
Școala s-a dezvoltat, s-a transformat ușor, ușor, apoi a apărut și casa de producție Actorie de Film, care a făcut vreo 13 scurtmetraje, dintre care unul în regia Iuliei Rugină, Să mori de dragoste rănită, care a luat și Marele Premiu la TIFF [în 2014], plus încă trei lungmetraje: seria Love Building [2013/14] în regia Iuliei Rugină și celebrul Două Lozuri [2016], în regia lui Paul Negoescu, care a doborât orice record de public la vremea lui. Nu facem public speaking, dicție, vorbire și alte elemente de genul ăsta, noi pur și simplu facem actorie de film cu mijloace specifice actoriei de film. Adică in momentul în care omul respectiv ajunge într-un platou de filmare să nu fie surprins de atmosfera de acolo și de tot felul de aparaturi, de încadrare, etc. Să știe despre ce este vorba.
Cum au relaționat oamenii din afara domeniului cu cei care erau deja studenți la actorie?
Foarte bine. Noi avem o programă pe care o respectăm și care a fost îmbunătățită pe parcursul anilor și mai este și experiența noastră personală, directă, pe care o împărtășim. Nu a fost niciun fel de problemă… și când am jucat în filme, ei au fost foarte cooperanți.
În prezent predai și la UNATC?
Nu. Acum îmi fac doctoratul la UNATC, pe care trebuie să îl termin, trebuie să fac și un modul psiho-pedagogic din câte am înțeles, deci mai durează și este un drum lung până să predau. Nu știu daca vreau să predau. Habar nu am. Cert este că doctoratul mi se pare un lucru foarte bun, fiindcă te obligă te perfecționezi, să mai citești, să mai înveți, să te reîntorci un pic la niște principii de baza ale actoriei pe care le mai tocești cu vremea. Jucând mult, fugind dintr-o parte în alta, se mai rutinează puțin mijloacele și atunci te reîntorci la bază. Deocamdată caut această latură pedagogică, simt că îmi place. Am mai fost la clase de actorie și simt că îmi place foarte mult. Mă bucur de reușitele studenților, dar de aici până la a face o carieră universitara e cale lungă. O să văd. Cert este că nu-mi displace.
PERSONA, cel mai nou spectacol în care joacă Alexandru Papadopol, la Teatrul Odeon
Tu, personal, unde regăsești mai mult bucuria de a juca? În teatru sau în film?
E greu de spus. În teatru… cu toate că cele mai importante momente actoricești pot fi realizate în film, asta cred… pentru că poți vorbi normal, camera captează exact gândurile, dar, cum se spune, în film momentul de sinceritate al unui actor a avut loc acum un an sau cu șase luni înainte. Adică tu ai filmat acum un an și abia acum se vede pe pânză ceea ce joci. La teatru prezența este vitală, prezența de moment. Publicul naște un soi de presiune benefică pe care trebuie să o folosești în favoarea ta. Lucrul ăsta vine numai cu experiența și trebuie să te bucuri de întâlnirea cu publicul. De fapt teatrul reprezintă o întâlnire și o responsabilitate individuală personală uriașă, ori asta îți dă adrenalină, îți dă forță. Există, într-adevăr, și la film o presiune majoră pentru că nu poți minți absolut deloc când ai un cadru strâns. Ești foarte aproape de spectatori când ai capul cât tot ecranul, cât o garsonieră de la Cinematograful Patria, ori e foarte greu să minți acolo… să te prefaci că gândești sau că ai o relație cinstită cu partenerul în condițiile în care ești filmat foarte de aproape și când publicul se află în întuneric și este atent numai și numai la tine. În film actorul este elementul principal la care se uită publicul. La teatru lucrurile sunt mai facile din punctul ăsta de vedere: scenografie, costume, imagine, te mai poți întoarce cu spatele, mai poți ieși în culise, te poți reorienta, mai apar și alți actori. Pe de altă parte, la film există montajul, de multe ori se poate tăia dintr-o parte în alta, la teatru ești tot timpul acolo. E foarte dificil de fapt, de asta mulți actori spun că actoria de teatru și actoria de film sunt două lucruri total diferite. Eu cred că este doar o diferență fundamentală de mijloace de expresie.
- Interviu de Delia Mitrache.
