Iisus a ajuns la cincizeci de ani. O jumătate de secol s-a scurs de la lansarea uneia dintre cele mai controversate muzici din lume, albumul „Jesus Christ Superstar”, al britanicilor Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.
Recitită prin prisma mişcărilor de emancipare izbucnite în Franţa, în 1968, şi care cuprinseseră apoi întreaga Europă, povestea lui Iisus pe ritmuri rock progresiv a stârnit, de la început, un scandal răsunător.
Vinilul a fost parţial cenzurat de BBC pentru „atitudine ireverenţioasă”. Iar lucurile nu s-au aranjat nici în 1971, când JSC a păşit pentru prima oară pe scenă, intrând imediat în galeria celor mai populare personaje ale teatrului muzical mondial. Pentru un motiv foarte simplu – latura divină a Fiului este aproape ignorată. Rebel şi rocker, Iisus coboară din reprezentările iconografice tradiţionale, înfăţişându-se spectatorului în toată umanitatea sa. Ca acum 2000 de ani.
Inspirată de cele patru Evanghelii, dar şi de cartea lui Fulton J. Sheen, „Viaţa lui Hristos”, această operă rock descrie ultima săptămână a lui Iisus, până la crucificare. În prim plan sunt aduse atât incertitudinile şi slăbiciunile lui Iisus, cât şi relaţiile lui cu Maria Magdalena şi Iuda. Un Iuda care nu îl slăbeşte pe Mesia cu întrebările lui incomode, şi cu care spectatorul poate chiar empatiza, până la un anumit punct. Ignorarea miracolului Învierii, excesul de umanitate şi invectivele proferate de mulţime la adresa lui Iisus în faţa lui Pilat din Pont – iată doar câteva dintre motivele pentru care „Jesus Christ Superstar” a fost acuzat, de-a lungul timpului, de blasfemie, de antisemitism, dar şi, de partea cealaltă, de propagandă religioasă.
Corul de acuze (ce nu a slăbit nici în zilele noastre) nu a reuşit însă să ştirbească succesul acestui Superstar al scenei, nu numai al credinţei. Din contră, personajul şi partitura sa muzicală foarte dificilă – care necesită în versiunea originală suficientă flexibilitate vocală pentru a trece de la cântul liric la rockul metal – au contribuit şi la idolatrizarea unora dintre interpreţii lor. Este cazul lui Drew Sarich, cu siguranţă cel mai bun Jesus Christ al momentului.
Drew Sarich în „Jesus Christ Superstar” © VBW / Herwig Prammer
American instalat în Europa, el „oficiază” anual la Viena, de pe la mijlocul anilor 2000, într-o serie de spectacole ce se desfăşoară timp de doar o săptămână, înaintea Paştelui. Propunând, în fiecare an, o altă concepţie regizorală ce explorează noi şi noi sensuri ale lucrării, „Jesus Christ Superstar”-ul vienez (reprezentat în capitala austriacă din 1981) a devenit unul dintre cele mai longevive experimente teatrale din lume.
Deşi compusă în 1969, muzica nu-şi arată nicicum vârsta, rămasă la fel de contemporană şi presantă ca şi subiectul – condiţiile naşterii unei religii. Şi cine s-ar fi gândit că tocmai o viziune iconoclastă îi va face pe oameni să şi-l reaproprieze pe Iisus, dar cu mai multă deschidere chiar dacă diferit, confirmând indirect, dar o dată în plus, actualitatea şi universalitatea Cărţii fondatoare a creştinismului.
Text de ANDREI POPOV
Foto: Miluță Flueraș
Credit foto header: © VBW / Herwig Prammer
