În toamnă, vom vedea pe marile ecrane, sperăm noi, al treilea film din universul agenţiei secrete ‘Oamenii Regelui’ creat de cineastul responsabil de Layer Cake şi X-Men: First Class.
Până atunci, să ne reamintim de unde a început povestea căci, deşi premisa filmului pare simplă şi infantilă – un adolescent cu probleme devine un spion-gentleman –, îmi asum riscurile să afirm că Kingsman este un vârf al culturii Pop (eticheta nu include implicit şi… ARTA cinematografică în general).
Evident, trebuie să încerc să argumentez. De aproape un secol, mitul ‘agentului secret’, indiferent de natura specializării sau a activităţii acestuia, a reprezentat o mină de aur pentru Pop culture. Mister, suspans, acţiune, plăceri vinovate, neconvenţional, strălucire şi murdărie deopotrivă… toată suma de elemente la care un om de rând plătitor de taxe şi impozite, împovărat de responsabilităţi cotidiene şi încastrat într-o firidă calculată la micron a stâncii rigide a sistemului, reacţionează aspiraţional. ‘Cum ar fi dacă şi eu…?’ Vise!
Dincolo însă de James Bond, Jack Ryan sau San Antonio, în ultimile decenii, odată cu estomparea progresivă a interesului pentru “spionită” a tinerelor generaţii, cărora – de exemplu – Războiul Rece nu le mai spune nimic şi, ca atare, nici rolul profesioniştilor care au acţionat din umbră pentru câştigarea acestuia, producătorii au încercat în mod constant în perioada post-2000 să reambaleze subiectul – în fond, unul adult – în forme atractive pentru un public juvenil din ce în ce mai dezinteresat şi lipsit de apetenţă pentru abordări mature (ex. reinventarea lui Bond prin Daniel Craig, francizele Bourne şi Mission: Impossible, trilogia Austin Powers). Încercările de pe ambele maluri ale Atlanticului de a crea eroi-spioni/agenţi secreţi care sunt copii sau adolescenţi au fost însă, în marea majoritate, sortite eşecului sau uitării, indiferent că vorbim de Harriet the Spy (1996, r: Bronwen Hughes), Agent Cody Banks (2003, r: Harald Zwart) şi sequel-ul Agent Cody Banks 2: Destination London (2004, r: Kevin Allen), Alex Rider: Operation Stormbreaker (2006, r: Geoffrey Sax) sau chiar de mult mai ambiţiosul Hanna (2011, r: Joe Wright).
Ce tânăr spectator şi-ar dori în secolul 21 să devină agent secret şi nu Harry Potter, Bella din Twilight sau Frodo, să aleagă voluntar în a visa să opereze în realitate şi nu în imaginaţie? Între excepţionalul Léon al lui Luc Besson din ’94 şi copilăreasca dar ludica serie al lui Robert Rodriguez Spy Kids (2001-2011), spaţiul, considerat deja unul minat, a rămas o lungă perioadă neacoperit.
Trebuia să apară doi nebuni frumoşi, două minţi sclipitoare, pentru a arăta că această direcţie are cu adevărat potenţial.
Cel dintâi este autorul poveştii, un comics (Secret Service), Mark Millar, parte din cei 3M (alături de Alan ‘Watchmen’ Moore şi Frank ‘Sin City’ Miller) ce a contribuit decisiv la relansarea creativă a industriei benzilor desenate americane după ce l-a făcut pentru DC Comics pe Superman comunist (Superman: Red Son) şi i-a transformat pe Avengers în… Marvel Zombies.
Mark Millar. sursa foto Comic Vine
El este cel care l-a impus pe Mandarin (jucat de Ben Kingsley) ca bad-guy în locul lui Iron Monger în Iron Man 3 al lui Jon Favreau, este semnatarul lui Wanted (blockbuster-ul cu Angelina Jolie şi James McAvoy din 2008) şi sursa de inspiraţie pentru Captain America: Civil War.
Al doilea este Matthew Vaughn, fiul actorului american Robert Vaughn, prieten al lui Millar datorită faptului că a pus în scenă în mod excepţional subversivele Kick-Ass (2010 şi 2013), bazate pe benzile desenate ale acestuia (având ca personaje principale preadolescenţi), dar cunoscut în egală măsură ca producător (l-a lansat pe Guy Ritchie) şi regizor eclectic (Layer Cake – Action-Thriller-ul cu Daniel Craig, Stardust – Fantasy-ul bazat pe nuveleta ilustrată al lui Neil Gaiman etc)
Matthew Vaughn pe platou de filmare pentru pentru Stardust 2007. sursa IMDb
…deci, un tandem al cărui know-how şi pasiune însumată pentru cultura Pop duce în mod spectaculos la o tratare echilibrată simultană a trei paliere ce s-au dovedit deja periculos de ‘îmbârligat’ în cinematografie:
a.) Transformarea/evoluţia radicală à la Pygmalion (fără componenta feministă) a unei individualităţi prin modificarea contextului, cutumelor şi comportamentului;
b.) Tranziţia între generaţii (vechi vs nou, conservatorism şi tradiţie vs inovativitate şi deschidere, viziune pe termen lung vs supravieţuire de moment);
c.) Contextul realităţii cotidiene contemporane (păpuşari şi marionete) privite din perspectivă matură.
Să raportăm direct cele trei aspecte punctate mai sus la conţinutul filmului asupra căruia nu vreau să dau mai multe detalii întrucât e atât de dens şi, pe alocuri, blasfemiator prin multitudinea de referinţe şi trimiteri, încât va necesita cu siguranţă pe parcursul timpului un număr mare de vizionări:
a.) Metamorfoza: ‘Eggsy’ (Taron Egerton), un adolescent dintr-o familie şi mediu social cu multiple şi violente probleme, se transformă sub îndrumarea lui Harry Hart (Colin Firth – The King’s Speech) într-un agent secret sofisticat (“Manners Maketh Man“);
b.) Predarea de ştafetă: Dire Straits (Money for Nothing) vs. Iggy Azalea (Heavy Crown), snobismul artistocratic vs. dezinhibiţiile clasei proletare, opoziţia surprinzătoare a tânărului (cu ‘argumentul’ My Fair Lady) la tirada mentorului în care sunt menţionate clasicele VHS din ’80-’90 Trading Places, Nikita şi Pretty Woman, apoi parkour & zumba & sky-diving-ul vs. modelele învechite de pistoale etc;
c.) Cadrul naraţiunii: contextul ocult este construit cu modelul organizaţiilor tip Grupul Bilderberg grefat inteligent pe cel al firmelor de mercenariat care acţionează în zona securităţii corporatiste, ambalat într-un pachet simbolistic cu rădăcini tipic britanice (croitoria de pe Savile Row, cavalerii Mesei Rotunde… exemplele sunt prea numeroase pentru a nu risca spoilere substanţiale).
Pentru orice pasionat de multiplele declinări artistice ale Pop Culture este indescriptibilă savoarea acestui film în fiecare secundă a sa, de la torturarea teroriştilor pe muzica generaţiei MTV, cadrul jamesbond-uesc de final sau falsa auto-pastişare asumată de către Michael Caine, Jack Davenport şi Samuel L. Jackson (care, cu accentul său peltic, nu s-a mai distrat atât de bine de la The 51ST State încoace), până la reinterpretarea pur British în pub a coregrafiei şi Slow-Mo-urilor lui John Woo şi trimiterile ironice la adresa culturii jocurilor video.
O comedie de acţiune strălucitoare pe muzica lui Lynyrd Skynyrd (Free Bird), Bryan Ferry (Slave to Love) şi Take That (Get Ready For It) musai de avut în colecţie.
IOAN BIG
