Citind în presă cum se îmbogăţesc unii pe timp de pandemie umflând preţurile la echipamentele medicale mi-a venit dintr-odată cheful să revăd un film deconectant despre falimentarea unor asemenea ciocoi ai căror bani se înmulţesc prin speculă.
O ficţiune… din păcate.
Să îl revăd a fost simplu, mai ales că am descoperit că apare şi în catalogul HBO GO, deci n-a trebuit să scormonesc după DVD, însă a scrie despre el ceva inedit e mai dificil, mai ales după zecile de cronici care au avut ca subiect una dintre cele mai reuşite comedii din istoria cinematografiei. Mă voi limita aşadar să reiterez câteva argumente pentru care ar trebui să (re)descoperiţi şi voi Trading Places al lui John Landis.
Să începem prin a justifica faptul că îşi conservă impecabil actualitatea plecând de la următorul scenariu imaginar (dar bazat pe suficiente fapte reale): într-o Românie în care multe dintre marile averi s-au construit în ultimii 30 de ani pe specularea de informaţii, în parte obţinute nelegitim prin trafic de influenţă şi valorificarea legăturilor personale cu reprezentanţi ai instituţiilor publice, cât de neverosimil pare ca doi fraţi “Escu” – ce au bani încât să îi întoarcă cu lopata, un statut social invidiat de mase (mai puţin de procurori) şi afaceri aparent solide – să nu fie tentaţi să se joace în mod inuman cu destinele oamenilor şi să parieze (în esenţă, pariul e o speculaţie) dacă un profesionist din top managementul unei firme de-a lor nu poate fi înlocuit cu succes de un simplu vânzător de la fast-food-ul aflat la parterul business-center-ului?
Avem deja destule referinţe absurde în realitate, de la foste talente sportive ce cară obedient brânzica pe masa latifundiarilor, la directori din centrală detaşaţi temporar la Cuca Măcăii pentru că au atins accidental o conexiune sensibilă. Aceasta este şi premisa scenariului lui Trading Places, pusă însă evident într-o formă mult sofisticată faţă de primitivismul nostru organizaţional apropo de relaţia patron-angajat.
Vârstnicii fraţi Duke (interpretati savuros de actorii veterani Don Ameche – Cocoon şi Ron Bellamy – Pretty Woman), imoral de avuţi datorită speculaţiilor bursiere legate de produsele agricole, plictisiţi dar plini de vitalitate, sunt stabiliţi într-o Philadelphie aleasă deloc întâmplător fiindca dincolo de importanţa istorică – Părinţii fondatori, Constituţia, statuia lui Rocky, etc -, în ceea ce priveşte filmul este relevant faptul că dacă în 1940 albii de origine non-hispanică constituiau aproape 90% din populaţia oraşului, în anii ’80 când se petrece acţiunea comediei scăzuseră la doar 50% în favoarea cetăţenilor americani de altă culoare sau rasă. Fraţii Duke pun pariu pe… un dolar că managerul companiei lor de brokeraj poate fi înlocuit cu succes de un cerşetor de culoare, cu două amendamente: absolventului de Harvard, pomposul Louis Winthorpe III (Dan Aykroyd – The Blues Brothers, Ghostbusters), să i se ‘creeze’ toate condiţiile astfel încât să decadă cât mai mult şi mai repede, iar amărâtul escroc venit din stradă, Billy Ray Valentine (Eddie Murphy, în vremurile sale bune) să devină peste noape un stilat şi versatil om de afaceri.
Louis este depistat cu droguri plantate la ordin, exclus din cluburile şi cercurile exclusiviste ‘trendy, cool & styilish’, rejectat de bănci şi de logodnica de familie bună, fără casă şi trecut, devenind acceptabil doar pentru Ofelia, o prostituată cinică dar sufletistă (superba Jamie Lee Curtis – Halloween, A Fish Called Wanda) iar Valentine se potcoveşte cu un educator croit pe modelul majordomului lui Batman (Denholm Elliott – Indiana Jones, A Room with a View) care, prin fişa postului, trebuie să îl înveţe cu traiul în luxul protipendadei. Schimb de vieţi!
Previzibil, drumurile celor doi ‘permutaţi’ se întretaie şi de aici se naşte complotul de a-i detrona – tot pentru un dolar – pe cei doi fraţi Duke de pe piedestalul confortului lor mai mult decât secular dat de averea familiei.
Stop joc aici apropo de poveste căci suculenţa aluatului din care e făcut Trading Places nu poate fi relevată cu evitarea unor spoilere importante. Doar câteva observaţii pe marginea acestuia:
1) Fiind o comedie al cărui concept fundamental este speculaţia, mare parte a construcţiei sale trebuie privită din această perspectivă, inclusiv gagurile ce pot părea la prima vedere destinate exclusiv a obţine râsete instantanee (de la valet şi femeia uşoară la gorilă sau asasin, toţi îşi speculează oportunităţile de câştig). Apropo de gorila de la petrecerea de Anul Nou din tren, aceasta e întrupată de… James Belushi care l-a înlocuit pe fratele său, regretatul actor comic John Belushi (The Blues Brothers, 1941), mort în urma unei supradoze la Chateau Marmont în martie 1982;
2) Din punct de vedere al înlocuirilor de actori, după ce vedeţi filmul, vă puteţi imagina cum ar fi arătat acesta dacă distribuţia ar fi fost acoperită de opţiunile iniţiale ale producătorilor: Gene Wilder-Richard Pryor (Aykroyd-Murphy), John Gielgud (în locul lui Elliott) şi Jennifer ‘Flashdance’ Beals ca Ofelia;
3) În 2010 a fost emis un decret oficial apropo de activitatea de pe Wall Street (Transparency and Accountability Act) inspirat de povestea filmului, cunoscut şi acum drept “The Eddie Murphy Rule”, având ca obiect interdicţia utilizării informaţiilor neoficiale în tranzacţiile bursiere;
4) În urma evenimentelor din 11 septembrie, replica lui Louis din faţa World Trade Center, “In this building, it’s either kill or be killed”, a fost cenzurată dintr-o sumă de ediţii TV şi home-cinema al filmului;
5) Influenţele culturale sunt numeroase şi nu pot fi asimilate în totalitate de la prima vizionare, fie că aparţin artei culte (pariul dintre Dumnezeu şi Satana din “Cartea lui Iov”, “Nunta lui Figaro” al lui Mozart, “Prinţ şi cerşetor” – Mark Twain, “Pygmalion”, piesa lui George Bernard Shaw) sau culturii Pop (apariţia legendei R’n’R Bo Diddley în rolul şefului casei de amanet, numele bad-guy-ului – Clarence Beeks – este cel al muzicianului de Jazz originar din Tennessee care a cântat sub psudonimul King Pleasure, cameo-ul cineastului Frank Oz, ş.a.m.d.).
Cel mai mare merit pentru succesul de public (peste 90 de milioane de dolari încasări în US) şi de critică (BAFTA pentru Elliott şi Curtis, numeroase nominalizări la Oscar şi la Globurile de Aur) îi revine însă, incontestabil, efervescentului cineast John Landis (National Lampoon’s Animal House, The Blues Brothers, Michael Jackson’s Thriller) care, să nu uităm, trecea printr-o perioadă dificilă a existenţei sale, fiind acuzat oficial de ucidere involuntară după ce actorul Vic Morrow, alături de doi copii, murise într-un accident de elicopter pe platourile de filmare al segmentului regizat de Landis din Twilight Zone: The Movie.
IOAN BIG
