Regizorul Dragoş Alexandru Muşoiu se întoarce acasă şi montează, la invitaţia directorului interimar al Teatrului ,,Sică Alexandrescu”, spectacolul ,,Electonic City”, după un text de Falk Richter. „Pentru mine a fost important să vin să lucrez la Brașov pentru că eu am crescut cu teatrul acesta și de aici a plecat și dorința mea de a merge mai departe în domeniu. Nu știam cum o să mi se mai pară totul după mulţi ani de când am lucrat în cu totul altă parte, dar a fost o surpriză plăcută.
Când am fost contactat de Gabi Costea (directorul interimar al teatrului), cererea lui a fost tocmai o propunere dintr-o altă zonă decât a teatrului. Și-a dorit un alt gen de spectacol și pentru o categorie de public pe care încă nu l-am adus în sală. Și atunci, din proiectele mele puse de-o parte în ideea montării în contextul potrivit, ,,Electronic City’’ mi s-a părut alegerea justă contextului. Frica mea era că dacă voi veni vreodată la Brașov să mi se ceară să montez ceva împotriva demersului meu artistic și tematic, dar nu a fost cazul”.
După liceu, Dragoș a decis să urmeze regie de teatru la UNATC, iar după cinci ani de studiu, din ziua ultimului spectacol din facultate, l-au separat doar câteva luni de vară până la colaborarea cu Teatrul Național ,,Marin Sorescu” din Craiova. „După spectacolul meu de dizertaţie, strângeam decorul şi mă întrebăm ce se întâmplă acum că am ieșit din umbrela facultății unde mă simt util şi simt că aparțin de ceva. Chiar în ziua aceea, am primit vestea că am câștigat concursul la care am aplicat și că în toamnă mă duc să lucrez. Cumva eu nu am simțit prăpastia asta profesională după facultate.
M-am dus la Craiova unde am avut o colaborare foarte bună și cu trupa și cu atelierele și cu producția, și a venit invitația de a fi regizor secund la producția Iulius Cezar în regia lui Peter Schneider. În această echipă, producătoarea artistic executivă (care a avut un cuvânt de zis în ceeea ce privește distribuția, scenografia, și tot ce înseamnă input în spectacol) a fost Elisabetta di Mambro care a lucrat cu nume ca Robert Wilson, Jan Fabre, Yukio Ninagawa printre alții. Pentru că activa în niște zone foarte înalte, avea standarde legate de orice- condițiile de lucru oferite de teatru, care sunt timpii la scenă, care e disponibilitatea trupei ca timp în primul rând, care sunt resursele materiale, care este disponibilitatea personalului tehnic de a implementa deciziile producției. Am învățat foarte multe din această colaborare. Din momentul acela eu mi-am ridicat standardele de lucru.
Până în momentul acela făcusem două spectacole în teatrele de stat și tindeam să mă mulțumesc cu foarte puțin. Întâlnirea cu Elisabetta di Mambro mi-a dat un exemplu de așteptări mai complexe decât aveam înainte în ceea ce privește construcția unui spectacol. După proiectul acesta mi-am dat seama că fără resurse nu am cum să livrez un produs optim și am început să impun condiții teatrelor cu care am lucrat. Am început să fiu mult mai atent la cum arată un spectacol, cum arată costumele, care sunt materialele, cum arată lumina, interfața spectacolului, probleme pe care nu mi le puneam foarte mult înainte de experiența asta.
În urma proiectului m-am familiarizat cu săli mari. Există această tendință ca regizorii tineri să fie plasați în săli mici de tip studio unde riscurile sunt mai scăzute. Ori eu lucarând în proiectul acesta ca regizor asociat m-am trezit pe a doua scenă ca mărime din țară că, de fapt, nu e atât de greu de gestionat pe cât mă așteptăm. Ca urmare, următorul meu proiect la Craiova a fost montat pe scena mare și de atunci, în afară de proiectele din independent unde nu am decât săli mici și intime, lucrez doar pe săli mari.”
Când vine vorba de teatrul independent, Dragoș mărturisește că suferă puțin „din faptul că Brașovul e singurul oraș mare în care teatrul nu e luat foarte în serios de ordonatorul de credite. Cred că ar merita resurse mult mai vaste, atât materiale cât și un statut un pic mai înalt în societatea brașoveană. Poate că apariția unei zone de teatru independent în oraș ar putea să activeze inclusiv asta la teatrul dramatic. E ca pe piața liberă de bunuri, dacă există concurență automat fiecare vrea să aducă altceva și să acapareze cât mai mult din piață. Cred că mișcările independente au rolul acesta și singurul lucru de care ai nevoie să se întâmple sunt oamenii care ar face asta. Eu lucrez și în teatrele institutionalizate și în independent. Există alt tip de abordare și libertate pe care o ai în independent dar pe de altă parte, din punct de vedere al resurselor devine mai greu. Ai certitudinea că poți să te duci cu demersul tău fără nici un tip de presiune din afară (nu că ar fi cazul în acest moment) dar e o relaxare mentală mai mare când știi că nu există un ordonator de credite care să te tragă la răspundere dacă să zicem iese cineva din sală la un moment dat în timpul spectacolului.
Teatrele de stat au puțin tendința să devină burgheze, dar depind foarte mult de biletele vândute, de autofinanțare (care e obligatorie în orice teatru de stat). Depinde de niște lucruri care condiţioneaza că publicul va veni la teatru și atunci apare compromisul. Independentul nu are neapărat zona asta. Eu când vorbesc de independent vorbesc de miză și demers artistic, cum sunt Centrul de Teatru Educațional Replika, Reactorul de creaţie şi experiment de la Cluj, Macaz- spații care au o identitate foarte clară și un demers coerent în peisajul teatral. Cred că brașovenii merită să vadă teatru făcut de mai multe companii, de mai multe trupe ca să poată să își formeze un gust, să compare, să aleagă dacă merg la Sică Alexandrescu sau la altă companie. Dar problema se pune în momentul în care teatrul independent e doar o replicare la scară mai mică a teatrelor de stat și atunci își pierde valoarea, devenind pur și simplu un alt produs ușor de ignorat de pe piață.
O miscare independentă creează tendințe noi care în câțiva ani pot să fie absorbite de teatrele de stat unde riscul e mai greu de asumat din toate considerentele menționate mai devreme. Dacă nu există, ea nu creează un precedent. Poate peste câțiva ani se va întâmpla asta și în oraș.”
„Electronic City”, spectacol care are premiera programată în mai, la Teatrul „Sică Alexandrescu”, are la bază textul lui Falk Richter, scris la începutul anilor 2000. O poveste de dragoste este plasată într-o societate haotică, hiper tehnologizată și grăbită. „Poate atunci părea puțin distopic dar acum după douăzeci de ani de când a apărut, senzația mea e că vorbește despre un prezent în care ne aflăm. Cumva el a anticipat la începutul anilor 2000 ceva ce s-a materializat până în 2020. Pentru noi a fost natural din lecturi că vobim despre prezent. Sunt niște tușe care poate duc puțin totul la extrem, dar nu e nimic neplauzibil in toată povestea asta”.
„Electronic City” îşi propune să aducă ceva nou pentru repertoriul teatrului, prin mijloacele contemporane prin care se construieşte spectacolul, iar pentru acest proiect, Dragoş a hotărât că persoanele fără de care nu poate să redea propunerea lui artistică sunt scenografa Oana Micu și compozitorul Danaga. „E un text muzical, care propune un ritm anume și niște ruperi de ritm, iar din colaborările mele precedente am considerat că lui Danaga i se potrivește cel mai bine textul acesta. Muzica pentru spectacol s-a născut dintr-un proces organic. El a fost în permanență cu noi la repetiții și a modificat muzica în funcție de rezultatele procesului de lucru. Tot timpul invocă sinestezia- mișcarea și sunetul și tot ce se vede sunt una. La repetiţii, când mai apărea un element de decor sau un element la costum, el zicea că nu se mai aude cum arată şi modifica muzica. E interesant de observat și e rar în colaborarea cu un muzician ca el. Noi am lucrat prima oară în independent când mi-a fost propus de colectivul de la Reactor. Am colaborat foarte bine și i-am propus să facem pasul împreună și într-un teatru de stat. Și cred că a funcționat foarte bine. Trupa știe că muzica s-a născut și din ceea ce ei fac pe scenă, deci o asimilează altfel decât atunci când curge o muzică peste text. O să vedeți că e foarte multă matematică. Nimeni nu își permite să fie luat de gânduri pentru că sunt toți parte a unui mecanism. Lucrurile tehnice sunt la secundă. El nu e neapărat un compozitor de teatru, el e un muzician în sine, care din când în când intră în proiecte de teatru care îl interesează. A reușit să facă o coloană sonoră care poate să fie ascultată și de sine stătătoare”.
Montarea „Electronic City”, a presupus ca Dragoș să revină o perioadă acasă la Brașov. Când l-am întrebat cum se simte a mărturisit că straniu. „Este straniu pentru că eu am început să fac teatru în liceu într-o trupă de amatori și ai mei erau inpotrivă. Eram la mate-info, iar ei întrevedeau un alt viitor și trebuia să inventez tot felul de scuze ca să ajung la repetiții. După, am asociat mereu tetarele cu orașele mari- București pentru că acolo am făcut facultatea, Craiova pentru că am lucrat mult acolo, Cluj, Galați. În Brașov vin acasă. Îl asociez cu Crăciunul, cu Paștele și a fost ciudat să vin, să stau la ai mei, să plec în fiecare zi la repetiții și creierului meu i-a luat puțin timp să asocieze cele două medii- acasă cu lucrul. Dar m-am acomodat repede și am integrat cumva familia în procesul meu de repetiții. Ce a fost un pic mai straniu a fost faptul că eu cunosc trupa de când eram un spectator fidel pe când eram la liceu. Doar câțiva dintre ei mă știau pe mine, printre care și Iulia Popescu, actrița care m-a încurajat să merg pe regie de teatru, și care acum joacă în spectacol. Întorcându-mă după 12-13 ani, mă întrebam ,,oare oamenii sunt la fel de buni pe cât îmi aminteam eu atunci?’’, ,,o să mă simt confortabil cu ei?’’, ,,oare cum sunt ei la lucru?’’. Îi vedeam la spectacole, dar nu știam care este energia lor, care e caracterul lor, cum abordează profesia și aveam acest tip de emoție în prima săptămână, când nu puteam să fac abstracție de faptul că eu îi știam de atâta timp. S-a depășit asta pentru că ei sunt foarte profesioniști și deschiși și s-a creat un climat lucrativ relaxat și creativ.
E ca orice alt teatru unde am lucrat. Dar din punctul acesta de vedere a fost un proiect cu miză. Ce rămâne un fior pe șirea spinării mele e că la premieră o să fie foarte mulți cunoscuți- de la tata bunica, mama. Și mă întreb uneori la repetiții ,,oare ce o să zică mama la scenă asta’’. Fac abstracție total de ce îmi imaginez eu că ar zice că nu pot să fac un spectacol pentru mama, că nu asta mi-am propus. Dar în alte orașe nu am asta în vedere. Și mă întreb uneori dacă le va plăcea ce am făcut, dacă vor înțelege, dacă vor aprecia, lor și tuturor cunoscuților mei din Brașov care vor fi în sală la un moment dat. În ziua premierei cred că voi avea un tip de emoție pe care nu cred că l-am mai avut în nici un alt context.
Când vine vorba de public, Dragoș spune că nu crede că există un ,,public’’ al unui teatru, ci ,,publicuri’’: ,,Un produs cultural trebuie să-și întâlnească publicul țintă. Eu sper că publicurile care nu au neapărat în gustul personal acest gen de spectacol să vină cu deschidere. În spatele acestui mecanism aparent ermetic și ultrastilizat este aceeaşi poveste de dragoste pe care o întâlnesc și în alte spectacole, doar că plasată într-un alt context. Este un limbaj artistic ce povesteşte lumea în care trăim, într-o estetică coerentă cu viteza în care se petrec lucrurile. Sunt sigur că orice generație poate avea un strat de lectură a specatcolului indiferent de vârstă sau preocupări pentru că tematic vorbește despre o realitate cu care ne confruntăm. Îmi doresc să vină foarte mult public tânăr sau foarte tânăr (nu mai tânăr de 16 ani). Cred că ei îl vor decodifica un pic mai ușor pentru că așa cum ziceam mai devreme, spectacolul nu urmărește o structură narativă clasică, ci e un montaj care face salturi în timp și în spațiu. Oamenii care se confruntă cu tehnologia și ce înseamnă mediul online, rețele de socializare, clipuri virale, TikTok și alte aplicații, lor le va fi mult mai ușor să decodifice spectacolul.
Pentru publicul care nu se identifică cu repertoriul actual al teatrului din Braşov, sper că spectacolul acesta să devină un motiv pentru care să-i mai dea o şansă instituţiei.”.
Deși premiera națională „Electronic City” a fost anunțată în mai, în urma evenimentelor recente, posibilele actualizări vor fi anunțate pe pagina de Facebook a Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov.
Denisa Velicu, redactor
