Anton, un pianist celebru este dat dispărut, iar poliţia anchetează în anturajul acestuia. Aprofundarea investigaţiilor, mersul înapoi ‘pe urmele’ protagonistului, scoate progresiv la iveală o criză familială cu implicaţii bizare ce îi afectează într-un mod aproape tragic pe cei mai mulţi dintre apropiaţii săi.
Aflat la debutul în lungmetraj, dar cu o solidă experienţă în scurtmetraje (10, De azi înainte, Piano, Kazimir, Vera, Duminică), cunoscutul actor de origine basarabeană Dorian Boguţă (Zavera, Q.E.D., Love Building), propune ca formă narativă un policier perfect accesibil şi pasionant de factură aproape tradiţională (‘De ce? Cum? Cine?’), doar că aceasta e menită a menţine în parametrii de inteligibilitate ai limbajului cinematografic un fond profund diversionist în esenţa sa, o dramă psihologică angoasantă şi disconfortabilă prin îndemnul de revizuire a setului de valori din perspectiva căruia se defineşte raportul dintre o individualitate şi sociosistemul în care aceasta evoluează.
Suspansul creat de căutarea celor aflaţi ‘pe urma’ dispărutului este contrabalansat de ambiguitatea care înconjoară ceea ce a rămas ‘în urma’ lui Anton, astfel încât spectatorul va ieşi din sala de cinema după vizionarea filmului destul de îngândurat. Ca să mai limpezim apele am pornit pe “urma” lui Dorian Boguţă…
credit photo: Alex Damian
Plecăm de la acest prim lungmetraj al tău. La ce să se aştepte spectatorii de la Urma ta?
Este un film românesc care nu are nicio legătură cu percepţia unui film românesc a publicului nostru. Nu este un film social, nu este un film despre sărăcie sau griji, nu, este un film despre ce ne înconjoară pe noi, despre oameni normali din jurul nostru cu problemele lor, dar într-o cheie poliţistă. Şi nu prea s-au făcut în România filme poliţiste, vorbesc de cele pentru cinematografe. Eu sunt un mare fan a filmelor franceze şi belgiene poliţiste, îmi plac foarte mult, şi am încercat să merg pe chestia asta: fiind un film poliţist, să te ţină şi, în acelaşi timp, să strecor problemele mele interioare şi ce cred eu despre cele ce ne înconjoară. E un film colorat şi nu e gri. Mai ales că apare şi Mădălina Ghenea [interpreta farmacistei Eleonora, iubita dispărutului Anton – n.r.] care e… o prezenţă.
Sunt foarte mândru că am reuşit s-o debutez pe ea într-un film românesc, mai ales că îşi face treaba mai mult decât bine şi nu e doar opinia mea. Şi ea tot la casting m-a convins. Doar doi actori n-au fost la casting, Dragoş Bucur, pe care-l cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine şi care a tot jucat în filmele mele iar eu alături de el în altele şi vorbim aceeaşi limbă, şi Teodor Corban.
Să aibă legătură distribuirea lui Teodor Corban în rolul hârşâitului poliţist Nicoară din Urma cu faptul că e din Iaşi, deci mai aproape de Chişinăul tău natal?
N-are. Pe el l-am cunoscut când am jucat împreună în Lombarzilor 8 [serialul TV din 2006 – n.r.] şi am avut o chimie maximă cu el, după care l-am distribuit într-un scurtmetraj de-al meu, De azi înainte [premiat la NexT IFF în 2012 şi nominalizat la Gopo un an mai târziu – n.r.] unde el a fost extraordinar. Era doar al doilea meu film [Dorian debutase cu scurtmetrajul 10 în 2009 – n.r.] şi eram destul de speriat de ce urmează să fac în cinematografie ca regizor dar ne-am înţeles perfect. Acum, pentru Urma, eu aveam în cap nişte idei pentru personajul poliţistului… iniţial mă gândeam la Marian Râlea, cu care am lucrat în Duminică, cel mai recent scurtmetraj regizat de mine, la fel, ne-am înţeles nemaipomenit de bine, dar până la urmă m-am convins pe mine însumi că cel mai bun ar fi Corban. Îmi aduc aminte că m-am gândit vreo 2 luni dacă să fie Râlea sau Corban dar mi-am dat seama că mai potrivit ar fi Corban şi l-am sunat în decembrie şi i-am zis ‘Uite, te vreau în filmul meu.’ Mi-a plăcut foarte mult răspunsul lui: ‘E cel mai frumos cadou de Crăciun.’
Dar ce trebuia să aibă atât de special acest poliţist? În fond, e doar un poliţist obişnuit într-o anchetă de rutină.
E adevărat dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, filmul o ia ori în stânga ori în dreapta de la scenariu. Se întâmplă lucrul ăsta. În momentul în care am scris scenariul, personajul său, pe lângă că e poliţist, e şi… bărbat, un bărbat care are reacţii la femei, ca să zic aşa. Adică nu-şi face doar meseria de poliţist, poate să şi cadă pradă ispitelor. Da. Chiar am filmat o secvenţă, pe care am scos-o ulterior pentru că nu se mai încadra în povestea pe care am construit-o până la urmă, în care el cade pradă ispitei pe care-o reprezintă Mădălina Ghenea. Chiar dacă filmul nu e despre viaţa poliţistului, el are totuşi o viaţă personală. O cunoaştem din două secvenţe din care poţi să îţi dai seama la un moment dat că dorinţa lui şi nebunia lui de a descoperi cu adevărat ce s-a întâmplat cu dispariţia asta vine şi din perspectiva vieţii lui personale, unde are o problemă. Căci şi aici sunt nişte probleme cu o femeie, doi bărbaţi, dispariţia, chestii neobişnuite care se întâmplă în momentul în care anchetează, ajunge să descopere lucruri extrem de ciudate în familia aia, şi în toate astea e împins şi din perspectiva hormonilor. De aia m-am dus spre el, întrucât Corban este un actor hormonal. Transmite chestia asta şi se vede chestia asta.
Ajungem la tine. În ultimii ani, de la Bucureşti Non Stop din 2015 şi până la Zavera, ai jucat în 8 lungmetraje dar, cu excepţia unui singur scurtmetraj din 2017, Duminică, n-ai mai regizat. Urma a petrecut mult timp în gestaţie. Pe parcursul timpului ai rescris inclusiv o parte din scenariu. Aceste rescrieri au avut legătură cu bugetul de producţie?
Şi da şi nu, pentru că prima variantă care a câştigat la CNC a suferit modificări majore. Majore-majore pentru că acum e complet altceva. Probabil se datorează şi vârstei şi înţelegerii. Eu stând cumva timp de 3 ani doar cu povestea asta, am început să descopăr nişte lucruri noi legate de ea şi să-mi dau seama că ce era scris în prima variantă nu se ţinea în picioare. Mai mult decât atât, am avut o producătoare în Bulgaria cu care m-am înţeles foarte bine şi ea mi-a zis ‘Dorule, ai o problemă acolo, în scenariu.’ Mă rog, n-are legătură cu filmul aşa cum arată acum, însă era vorba, pe bune, de un viol şi o sinucidere, ceea ce e destul de delicat. E delicat să scrii un scenariu despre un viol şi o sinucidere şi lumea să nu-l respingă. Am încercat să depun acel scenariu la CNC-ul bulgăresc şi fix ăsta a fost motivul, a fost respins din start pentru că lumea n-a vrut să vadă lucrul ăsta, şi atunci tema principală a rămas pentru că de ea nu puteam să fug, dar împreună cu Loredana Novak, co-scenarista, l-am rescris şi am mers pe ideea unei anchete. Pentru că, iniţial, nu era nicio anchetă. Personajul principal exista şi încerca el să organizeze lucrurile ca sora lui să ajungă să fie împlinită. Deci abia ulterior m-am gândit la această nouă variantă, ca el să dispară şi să anchetăm şi să descoperim. Să descoperim de fapt ce e în jurul nostru şi ce e în interiorul unora. M-a bucurat că, unde a fost difuzat, filmul a trezit discuţii lungi şi multe întrebări. Asta m-a făcut pe mine să mă simt cumva împlinit. Mă întorc la întrebarea ta de ce n-am făcut altceva decât Duminică în ultimii ani, până la Urma. Eu am făcut Duminică special pentru a testa nişte lucruri pentru lungmetraj şi în primul rând să văd cum mă înţeleg cu Barbu Bălăşoiu [semnatarul imaginii la filme precum Sieranevada sau Charleston – n.r.], DoP-ul de la Urma, care e un super-operator şi un super-om, apoi am vrut să verific o anumită zonă de compoziţie şi un anumit fel de a lucra cu non-profesioniştii, căci am avut şi non-profesionişti în film. A fost un fel de încercare de a merge spre Urma, chiar dacă e cu totul altă poveste.
Din ce-mi spui, miezul din Urma a rămas cu persistenţă în mintea ta un număr bun de ani, indiferent de schimbările pe care le-ai operat. Asta sugerează că filmul nu este doar un simplu rod al imaginaţiei tale şi are rădăcini mult mai personale…
Eu când am terminat facultatea, în Georgia, eram destul de puşti fiindcă intrasem la 16 ani, c-aşa era pe vremuri. La 20 de ani, când am ieşit, eram convins că în câţiva ani o să iau un Oscar. Aşa funcţionează mintea unui puşti care termină o facultate. La ruşi, unde sunt pe grade, se zicea pe atunci că intri ca student în anul I şi eşti ‘actor al poporului’, în anul II, după ce te mai domolesc profesorii, devii ‘actor emerit’, şi tot aşa, până ieşi din facultate simplu… ‘actoraş’. Aşa şi eu. Fiind o facultate foarte bună am zis c-am tras lozul fericit şi vin după terminarea ei la Chişinău pe cai mari şi după 5 ani ajung să iau sigur Oscarul, mai ales că filmasem şi un film în anul II, Păcatul se numeşte [adaptarea după povestiri ale lui Sadoveanu realizată de Mihai Mihăescu în 1992 – n.r.]. Doar că au trecut 3-4 ani, nu filmasem nimic şi jucasem în teatru 2 personaje… intram şi ieşeam de pe scenă. Atât. Şi-am căzut într-o depresie legată de încrederea mea care căzuse, care se făcuse ţăndări complet-complet. În perioada aia s-a întâmplat că dispăruse un membru al familiei mele, era şi perioada de “tranziţie”, iar Confucius a spus ‘Să nu te naşti, să nu trăieşti într-o perioadă de tranziţie că este cel mai nasol’. Cam asta era la noi perioada anilor ’90, poliţia nimic, statul căzuse şi venea altul, Uniunea Sovietică, Moldova, era un haos total… şi acel membru al familiei era căutat, dar nu putea fi găsit. Era fiul surorii mele iar eu, având o relaţie foarte apropiată cu ea, încercam, normal, să o susţin cumva. Eu în depresie fiind, povestea ei mi s-a părut destul de… cinematografică. Şi îmi aduc aminte că m-am trezit într-o dimineaţă – stăteam lângă o pădure -, am ieşit şi m-am plimbat pe-acolo, că nişte yoghini mă sfătuiseră să “vorbesc” cu… copacii. Poate părea ciudat ce zic acum dar omul, când are o problemă, încearcă orice ieşire. Atunci m-am gândit că prin ce trec eu şi soră-mea ar fi o poveste de film. Cum ar fi să existe doi oameni ca noi, cu aceste probleme, din care să fac o ficţiune? Şi-am început să gândesc cum aş putea să rezolv eu problema surorii mele dar, în acelaşi timp, să-mi rezolv problema mea. În momentul ăla mi-am dat seama că trebuie să fac ceva, căci pe la 20 de ani, câteodată, tinerii ajung să se gândească care le e rostul, iar eu mi-am dat seama că oamenii nu vin degeaba pe pământul ăsta. Că ei trebuie, oricum, să lase ceva în urma lor, nu contează ce, orice, că altfel n-are nicio noimă existenţa unei persoane pe pământ. Şi m-am tot gândit. Dar care-i rostul meu? Am înţeles că nu sunt de Oscar şi am dat asta la o parte, dar poate-i altceva. Ce altceva? Mie-mi plăcea istoria, probabil datorită maică-mii care-i profesoară de istorie. Dar nu mă atrăgea chiar într-atât. Îmi plăcea la un moment dat dreptul criminalistic, dar nu, până la urmă tot în zona asta trebuie să rămân, tot în cinematografie sau teatru mă simt cel mai bine. OK, nu ştiu altceva decât actoria, actoria n-o ştiu foarte bine şi drept dovadă erau rezultatele pe care le aveam eu atunci, dar mă liniştesc în privinţa asta şi merg înainte, îmi dau seama că stelele nu toţi le iau, dar cel puţin eu le văd. Şi măcar fac ce-mi place. În acelaşi timp, menirea mea e poate să o ajut pe sora mea pentru că o vedeam prin ce trece şi mă gândeam că dacă scriu un scenariu despre viaţa ei, despre problema ei, ea o să-şi asume cumva această durere pe care o poartă. Sună alambicat ce zic dar atunci am început să gândesc un personaj care vrea să lase ceva în urma lui. Problema e că Anton încearcă să se joace de-a Dumnezeu. Ceea ce-i un mare păcat pentru că, tot atunci, eu mă intersectasem cu nişte persoane care încercau să îmi organizeze viaţa mea interioară într-un fel sau altul, ceea ce eu nu puteam să accept. Trebuie să spun însă că Urma de acum nu mai are nicio legătură cu ce gândeam eu atunci. Pornirea e, într-adevăr, acolo, însă filmul a ajuns în cu totul altă parte.
Faptul că ai plecat în Urma de la o experienţă personală nu pare accidental întrucât aproape în fiecare din scurtmetrajele tale pare să mocnească ceva care te-a apăsat cândva. Îmi vine în minte pe moment imaginea bărbatului chircit pe plaja din Finale, din 2015. Ai şi filme care n-au legătură cu tine?
Toate conţin chestii personale. Pentru că eu aşa am început să fac regie. Eu n-aveam de gând să fac regie, dar în momentul în care m-am despărţit de cineva am zis că scriu un scenariu şi i-l fac cadou. În scenariu erau ultimele 15 minute de discuţie înainte de despărţire şi m-am gândit, după ce l-am scris, să fac un film şi să îi fac cadou filmul. În alea trei nopţi cât am filmat mi-am dat seama că îmi place enorm de mult să fac regie, îmi place enorm de mult să povestesc, şi-atunci absolut totul trece prin mine. Când am făcut bărbatul ăla pe plajă eu trăiam o suferinţă interioară maximă. Era în 2014, când a fost anexată Crimeea de ruşi şi exista unu’ Rogozin, pe atunci vicepremier şi care acum se ocupă de cosmonautica Rusiei, care a scris pe Facebook, după ce nu l-au lăsat în spaţiul aerian românesc, ‘Românilor, vedeţi că pot să vin cu un bombardier.’ Atât de mult m-a enervat chestia asta că i-am scris lui atunci pe FB: ‘Când vicepremierul unei ţări este clovn, ţara nu este decât un circ.’ A fost ştearsă, bineînţeles, dar pe mine mă sufoca chestia asta şi m-am gândit cum ar fi ca un om ca ăsta, care are copii, are nevastă, să apese într-o zi din orgoliu pe buton, se întâmplă Al Treilea Război Mondial, dispare lumea, dar el nu moare – că n-o să moară toţi – şi rămâne singur pe plajă. Îşi dă seama ce-a făcut şi scrie o scrisoare fiicei pe care tot el a omorât-o prin declanşarea războiului. Chiar dacă filmul este destul de codat prin faptul că n-am folosit aproape niciun cuvânt şi am mers doar pe sunete, îmi doream enorm ca metafora să fie înţeleasă.
Singurul film care n-a fost inspirat din experienţa mea a fost Kazimir [unul dintre primele horror-uri româneşti, premiat la Dracula FF în 2014 cu Vladutz Trophy – n.r.] pentru că ăla a fost o comandă.
M-au sunat cei de la Anonimul şi mi-au zis că pentru aniversarea a 10 ani de festival fac ‘Actori în spatele camerei’ şi dacă nu vreau să scriu un scenariu. Problema a fost că nu putea să fie decât despre Deltă. Pe mine întotdeauna misticul m-a interesat şi am zis să fac o chestie nouă în direcţia asta, una care să fie uşor de groază. Şi a ieşit această invenţie absolută în care tot am încercat să ating nişte teme care mă preocupau, că există acel personaj care spune ‘Dumnezeu îţi dă dar tot Dumnezeu îţi şi ia.’ Iar cu Duminică a fost o chestie foarte ciudată. Eu eram la o nuntă şi lângă mine s-a aşezat un tip care a început să-mi spună cât de mult i-a plăcut Love Building [mare succes de box office românesc, ce a reprezentat debutul ca producător în 2013 al lui Dorian Boguţă alături de actorul Dragoş Bucur – n.r.] şi că l-a văzut de 6 ori şi a încercat să-mi povestească filmul. ‘Nu-mi povesti că-l ştiu, am jucat în el!’ La un moment dat, ca să închid subiectul, l-am întrebat cu ce se ocupă la 31 de ani şi mi-a zis că are… un azil de bătrâni. Părinţii mei sunt foarte în vârstă şi stau la Chişinău şi bineînţeles că mă gândesc la ei, la cât o să poată să mai ducă, câtă forţă mai au, aşa că l-am întrebat ‘Pot să vin să-l vizitez?’, neavând în minte să-mi aduc părinţii ci ca să-mi fac o idee de cum e viaţa acolo, că habar n-aveam. În momentul în care am intrat în azilul ăla am simţit ceva în stomac care nu m-a părăsit mult timp. Mă încărcasem cu energia de acolo. Când am ieşit mi-am spus ‘Eu trebuie să fac un film despre asta, obligatoriu.’ Dar nu puteam să vin să fac un film documentar acolo pentru că ei chiar aveau condiţii foarte bune, dar eu ţineam morţiş să îi filmez tocmai pe oamenii ăia, aşa că am întrebat dacă acolo s-au întâmplat poveşti de dragoste. Pe mine dragostea în film mă interesează mult, pentru că ăsta-i motorul cel mai puternic. Mi-au povestit o întâmplare şi-am plecat atunci de la necesitatea lor, de la dorinţa lor de a iubi cumva. De azi înainte [2012 – n.r.] n-are vreo legătură personală cu mine, dar are legătură cu un prieten de-al meu pe care taică-său a început să îl înveţe ce e viaţa abia când a crescut şi s-a făcut mare, căci până atunci nu avusese ochi pentru el. Am folosit homosexualitatea în film – prietenul meu nu e homosexual – pentru că e o pârghie foarte bună şi mi-a permis să fiu mai concis, dar filmul nu despre asta vorbeşte ci despre relaţia tată-fiu. Deci cam totul are legătură cu mine…
Să înţeleg că dacă ai ajunge vreodată să fii zen, liniştit şi împăcat cu lumea, atunci te vei lăsa de regie?
Niciodată. Chiar dacă mi-aş dori foarte mult să ajung ‘zen’ ştiu că asta nu se va întâmpla niciodată din cauza felului meu interior de a fi, foarte agitat. Mă mănâncă întotdeauna, îmi place să construiesc, îmi place să povestesc filme şi mă simt foarte bine când lumea se uită la ele. Şi mă simt şi mai bine când îşi pun şi întrebări. În Belgia, unde a fost premiera [în cadrul Festivalului Internaţional al Filmului Francofon de la Namur – n.r.], m-a întrebat cineva dacă Urma este docu-drama şi eu ştiu de ce a întrebat asta, pentru că jocul actoricesc este atât de real că duce spre senzaţia aia, că se întâmplă acum, aici. Iar asta mă bucură. Asta vreau să spun, că nu voi ajunge niciodată ‘zen’, e clar. Chiar dacă mi-aş dori.
Faptul că te-a cuprins patima regiei nu îţi crează uneori o senzaţie de disconfort ca actor ce trebuie să se lase ghidat la filmări de un alt regizor? Anul trecut ai apărut în Zavera dar şi în Maria, Regina României…
Niciodată, tocmai pentru că eu am fost şi în faţa şi în spatele camerei şi ştiu ce înseamnă asta. Când m-am dus în spatele camerei am început să privesc actorii puţin cu alţi ochi şi am înţeles mai bine anumite lucruri, iar când m-am întors în faţa camerei am realizat şi altceva… dacă n-ai cum să ajuţi un regizor, căci sunt regizori care n-au nevoie de ajutorul actorilor, important e să nu îl încurci. Nu-l încurca. De multe ori actorii, din porniri bine intenţionate sau din orgoliu, ca să demonstreze ceva, îl zăpăcesc, îl încurcă pe omul ăla. Vorbesc de regizorul pentru care filmul chiar contează, nu vorbesc de oamenii care spun doar ‘Acţiune!’ şi ‘Stop!’, nu, e vorba de cei care gândesc filmul, au un concept şi care tot timpul fierb. Dacă vii cu nişte soluţii foarte bune pentru personajul tău, OK, poţi să vii, dar dacă vezi că el nu reacţionează nu mai insista pentru că, pur şi simplu, ele nu mai încap acolo, căci înseamnă că el e deja gândit în profunzime. Dacă nu intră n-are sens să insişti pentru că nu faci altceva decât să tensionezi relaţia.
Dar cum înţelegi tu să lucrezi cu actorii, mai ales cu cei aflaţi la prima colaborare cu tine? Cât îi oprimi?
Nu, nu-i oprim absolut deloc pentru că, din fericire, eu am cu [Dragoş] Bucur şi cu [Alexandru] Papadopol acea şcoală de actorie de film [Actoriedefilm.ro – n.r.] ce împlineşte acum, în martie, 10 ani. Acolo noi suntem un fel de ‘regizori’ iar cursanţii sunt ‘actori’ şi filmăm bucăţele mici, în faţa camerei, şi-am învăţat în aceşti 10 ani cum se poate lucra ca actorul să înţeleagă cel mai bine ce vreau de la el. În primul rând, trebuie să aibă încredere totală în mine şi drept urmare le spun: ‘E pentru tine, nu pentru mine, pentru că tu o să fii relaxat. Dacă, neavând încredere, eşti încordat, n-o să poţi să dai ce îţi cer eu sau ce vrei tu să livrezi. Mergi cu ochii închişi.’ Sigur că, înainte de asta, am discuţii, le povestesc scenariul, ce şi cum vreau de la ei, dar în final le vorbesc despre această încredere pe care trebuie să o aibă în mine. OK, am trecut această etapă, după care încep să le explic situaţia aşa cum aş vrea să îmi fie explicată ea mie ca actor, ca el să o înţeleagă, să ştie de ce este exact în momentul ăla acolo şi de ce spune chestia aia. Îi spun apoi ‘Tu intri pe aici şi ieşi pe aici dar între astea două, cunoscând acum care e situaţia, fă ce vrei.’ Şi atunci omul ştie ce vreau de la el, ştie ce are de făcut, dar în acelaşi timp e relaxat pentru că nu i se pun bariere. Aşa funcţionez eu ca regizor în momentul ăsta. Cunosc alţii unde trebuie să faci totul “la liniuţă”… şi asta-i foarte bine dar eu am plecat să fac regie din a fi actor şi cam ştiu ce aş fi vrut eu să am.
Ai pomenit de Actoriedefilm.ro, şcoala pe care ati fondat-o şi care are acum şi cursuri de regie, scenaristică, imagine şi montaj. Păi dacă eşti hărăzit cu talent de ce mai ai nevoie de şcoală ca să te faci actor? Tu ce-ai învăţat folositor la şcoală?
Eu? Nimic. Nu m-a ajutat deloc în ce fac eu. Dar m-a ajutat cu unele lucruri de motivare. Altfel, eu cred că dacă ai talent te descurci. Dacă ai norocul de un regizor bun, n-ai nicio problemă şi am exemplul cu Tahar Rahim, actorul din Un prophète, filmul lui Jacques Audiard. Ăla, în momentul în care a intrat în filmare, mai făcuse doar 2 roluri de figuraţie, dar lui Audiard i-a plăcut moaca lui şi de cum a reacţionat la castinguri şi uite că acest om a intrat amator în film şi după 3 luni de filmare a ieşit mega-profesionist. Nu cred că e vreun cadru în acel film de aproape trei ore în care să nu apară, e peste tot, şi în trei luni în care a stat lângă Jacques Audiard şi pe lângă ceilalţi interpreţi, super-actori, a învăţat meseria asta la nivel de profesionist. Bineînţeles că şcoala îţi dă multe, că 4 ani te învârţi în sosul ăsta şi ajungi să înţelegi nişte chestii…. dar la noi nu durează 4 ani ani fiindcă le dăm ceea ce au cu adevărat nevoie, pregătirea. De pregătire e nevoie. Dau exemplul meu personal. Eu, în 2003 sau 2004, nu mai ştiu, am filmat într-o telenovelă [Numai iubirea, prima telenovelă românească – n.r.] fiindcă aveam nevoie de bani, dar sunt extrem de mulţumit c-am făcut-o pentru că eu n-aveam aproape deloc experienţă în faţa camerei. În momentul în care am intrat, eu am stat timp de 6 luni de zile câte 3-4 ore pe zi în faţa camerei. Îmi aduc aminte primele mele trăiri… mă speria rău camera. După vreo 20 de zile uitasem deja de ea, n-o mai simţeam, şi în momentul ăla, de fapt, un actor începe să funcţioneze. Ideea şcolii a fost să obişnuim oamenii cu camera fiindcă foarte mulţi actori buni, la primele apariţii în faţa camerei, sunt extrem de inhibaţi şi e posibil ca un regizor să n-aibă timp să-l ajute şi ei pleacă complexaţi că n-au putut să facă, chiar dacă pot. Michael Caine a zis ‘Imaginaţi-vă că acea cameră e mama voastră şi vă iubeşte ca o mamă iar singura ei rugăminte e să nu-i întoarceţi dragostea înapoi’. El spune asta pentru ca ăla e stresul mare. Dacă iei un om, vorbeşti cu el şi pui camera pe el, în momentul acela se blochează, dar dacă stă camera 10 minute pe el, începe să se relaxeze. Deci asta a fost ideea noastră, că aveam acumulată o experienţă, aveam ore de zbor ca piloţii, să predăm fix ceea ce ştim noi. Să îl facem să depăşească acest şoc şi să gândească, pentru că asta trebuie să facă un actor, să gândească în faţa camerei şi astfel să nu mai ţină cont de ea. Cum zice Brad Pitt în Inglorious Basterds, dacă tot l-am revăzut acum două zile, ‘Ştii care-i reţeta succesului? Practica.’ Deci, fă. Fă. De asta în toate filmele mele am luat şi cursanţi de-ai mei, în roluri mai mici, dar i-am luat. Pentru că ei ştiu o singură limbă, a mea.
În Urma ai distribuit în rolurile pivotale – fraţii Ana şi Anton – doi începători în ale cinematografiei, pe Irina Rădulescu, aflată la debut, şi pe Marin Grigore, ce a mai jucat doar în Sieranevada lui Cristi Puiu. Am înţeles până aici cum lucrezi cu actorii dar spune-mi cum i-ai descoperit?
credit photo: Alex Damian
Greu. Timp de 3 luni, cred că am văzut toate actriţele şi toţi actorii cu vârste între 30 şi 40 de ani, câte 7-8 pe zi. Am văzut foarte mulţi actori buni şi România chiar are actori buni. Mă rog, în unele momente poate nu sunt cei mai profesionişti dar asta ţine de sângele nostru, de felul nostru de a înţelege viaţa şi de a ne asuma nişte chestii. A venit şi Irina, care era în marja acestei vârste, dar despre care înţelesesem că nu făcuse până atunci niciun film şi am zis totuşi ‘Hai să văd’, la fel cum lucrez şi cu cursanţii. Din prima am simţit o înţelegere a ei a acestei Ana. Mi-a plăcut şi Marin deşi, asta nu i-am spus lui, în momentul în care am intrat la casting şi l-am văzut cât e de înalt şi ce faţă ciudată are, m-am gândit că a venit degeaba pentru că ăsta nu e Anton aşa cum îl vedeam eu dar, mă rog, dacă tot a venit, fiind şi eu actor şi având răbdare, să-l testez. I-am povestit tot ce vreau de la el, că aşa procedez eu la casting, pentru că pe mine mă interesează ca actorul să scoată tot ce-i mai bun din el şi pentru asta eu trebuie să îi explic ca el să poată înţelege, deci i-am explicat şi apoi, când a început să dea replicile, eu am rămas blocat. Nu mi-a venit să cred. Ce înseamnă aparenţele! Fără să lucrez cu el, omul a dat replicile exact cum mi le doream eu. OK. Acum, de fapt ce e cel mai greu în casting? Deşi aveam vreo 3 actriţe care mi se păreau că înţeleg exact ce vreau de la ele şi de la Ana, femeie care vrea foarte mult un copil, urmează chimia intre parteneri, găsirea compatibilităţii personajelor. El poate să fie un foarte bun actor, ea o foarte bună actriţă, dar ei să nu fie compatibili şi s-a dus dracului absolut orice relaţie. Cum povestea cineva care l-a văzut într-o repetiţie pe Innokentiy Smoktunovskiy, un mare actor rus, când îl juca pe Ivan cel Groaznic şi îl oprea regizorul, Oleg Efremov, şi îi spunea ‘Stai puţin, tu eşti un actor extraordinar, văd asta, tremur la orice vibraţie a ta când cobori şi îţi spui monologul dar problema e că în spatele tău arde Moscova şi pe mine aia mă interesează. Nu mă interesează să văd un actor bun, mă interesează să văd cum arde Moscova!’. La fel, pe mine mă interesa relaţia lor şi nu cât de bun e fiecare actor luat în parte. Am început să combin actori şi actriţe şi când am văzut secvenţa dintre Marin Grigore şi Irina Rădulescu… ei vorbeau unul cu altul, ei nu încercau să ia castingul sau să mă impresioneze. Nu, ei vorbeau unul cu altul asumându-şi acele personaje şi spuneau replicile de zici că erau chiar ele. În momentul ăla, am văzut în faţa ochilor ce scrisesem în scenariu. Am perceput-o. Am stat şi m-am tot gândit, am mai încercat şi alte combinaţii de actori dar acolo a funcţionat cel mai bine.
Bineînţeles, am plecat şi de la înfăţişarea lor. Unul e destul de tuciuriu, Marin, iar Irina are ochii ăia transparenţi, albaştri, şi diferenţa asta, chiar dacă sunt doi fraţi dar sunt diferiţi fizic, mi-am dorit-o pentru a defini mai bine iubirea lor. Fiindcă eu am făcut un film despre iubire dar nu în sensul clasic al cuvantului, căci e un film despre iubirea ideală… dar care este nocivă, nu există. Soarele are pete. Dacă n-ar avea pete probabil am fi arşi, nu ştiu. La fel, iubirea perfectă pe care o căutăm nu poate exista căci dacă ar exista ea ar fi în filmul ăsta. Şi unde ajungem? Ce se întâmplă? Tocmai pentru că e perfectă. Cei doi, într-adevăr, se iubesc în sensul cel mai deschis şi înţeles al cuvantului.
Legat de iubire, sinopsisul filmului făcut public zice că dispărutul devine obsedat de fericirea surorii sale… “dincolo de limitele iubirii fraterne”. Asta sugerează o relaţie vinovată între Ana şi Anton.
credit photo: Alex Damian
Hmm, nu m-am gândit la această interpretare pentru că nu se merge spre zona de incest. E vorba de un alt înţeles dat lui “dincolo de limitele iubirii…”. Dacă noi toţi avem nişte limite, el nu le are dar nu e vorba de iubire carnală, ci de iubirea aşa cum o înţelege el, aproape de perfecţiune, iubirea… necondiţionată. Doar că este presărată, bineînţeles, de egoism. De orgoliu.
Este neclar dacă schimbările din comportamentul lui Anton sunt prin efectele asupra celor din jur acceptabile sau nu din punct de vedere moral. Cum ar trebui să se poziţioneze spectatorul după ce vede filmul?
Fiecare trebuie să înţeleagă exact ce crede el. Eu, într-adevăr, am pus societatea care are idei, prin nişte personaje, în faţa unui om care, dacă stai să te gândeşti, este bântuit de lucruri extrem de frumoase, dar care îl duc să facă lucrurile pe care le face. E ca vorba din Faust, ‘parcă toată viaţa mi-am dorit să fac numai bine dar am făcut doar rău’. Chiar dacă ce vrea el, în esenţă, e extraordinar fiindcă la bază e dragostea, ea e presărată cu acel egoism pe care oricare din noi îl avem… dar totul depinde până la urmă de ego-ul fiecăruia. El fiind o persoană extrem de cunoscută, un muzician apreciat, şi-a dat seama totuşi că nu este Rostropovich sau Musorgski şi atunci cade în nebunia aia, în depresia aia. Dar e foarte bine ca oamenii care văd filmul să perceapă ce cred ei din toată povestea asta. Eu special am lăsat-o aşa. Şi uite, s-au întâmplat două lucruri, o dată în Belgia şi o dată în Germania şi deci, evident, oamenii n-aveau cum să se înţeleagă dinainte. După film, la conferinţa de presă era o gaşcă de oameni între 65 şi 75 de ani, 3 femei şi 3 bărbaţi, toţi foarte bine aranjaţi şi, la un moment dat, după vreo oră, în timpul conferinţei, mă întreabă unul din ei, unul mai bătrân… ‘Vi se pare că filmul pe care l-aţi făcut este terapeutic?’. Nu ştiam ce să răspund pentru că nu mă gândisem la chestia asta şi l-am întrebat atunci ‘Dar dumneavoastră vi se pare că este?’ iar el, un om de 70 de ani, mi-a zis ‘Da’. Mă duc în Germania. După ce se termină Q&A-ul ies afară şi vine o doamnă la mine şi-mi zice direct: ‘Vreau să vă spun că filmul dumneavoastră este… terapeutic.’ În momentul ăla am simţit că mi se ridică părul pe mine. Nu ştiu unde văd chestia asta, probabil e tocmai în sensul întrebării tale legate de unde ne plasăm în raport cu Anton şi atunci prefer ca fiecare să îşi caute locul lui. Că dacă-i zic ‘Asta e!’, n-o să mai caute. Nu m-am gândit să fac un film terapeutic dar dacă filmul meu naşte astfel de reacţii, cred că ma bucură.
Dar de ce Anton este muzician şi nu actor sau contabil?
Toată viaţa mea, maică-mea a încercat să facă din mine muzician. De mic a încercat să mă facă să cânt la instrumente muzicale, dar singura chestie de care nu şi-a dat seama e că sunt total anti-talent la lucrul ăsta. Dorindu-şi însă foarte mult să fac muzică mi-a transmis şi mie asta şi atunci l-am făcut pe el ce nu sunt eu şi n-am cum să fiu niciodată pentru că îmi sunt strict închise porţile pentru interpretarea muzicii. Ador muzica şi în special îmi place foarte mult muzica clasică din cauza profesorului meu de actorie – facultatea era în imediata apropiere a Operei din Tbilisi – care era un mare fan şi de fiecare dată ne spunea aşa: ‘Când aveţi o problemă puteţi intra la Operă la orice spectacol cu carnetul de student şi nu mergeţi în stal ci sus, la ultimul etaj, unde nu e nimeni în timpul săptămânii şi staţi acolo şi gândiţi-vă la problema voastră cât ăia îşi văd de treaba lor, cântă pe scenă sau ce mai au de făcut’. I-am ascultat sfatul şi cumva a intrat in mine chestia asta. Îmi place foarte mult muzica clasică, interpretarea ei, şi de-aia l-am făcut pe Anton muzician. Plus că reperele sunt mult mai exacte în muzică legat de ce ţine de celebritate şi unde vrei să ajungi. Actorii sunt muritori dar muzica e nemuritoare. Anton asta voia, să lase ceva în urma lui. Nemuritor. Cu actoria nu prea poţi dar în muzică, cum a spus Tolstoi, ‘să se ducă dracului tot, de-o singură chestie îmi pare rău, de muzică.’
Tragem linia de final a interviului cu… începutul lui Dorian Bogută. Evoluţia ta profesională te-a purtat din Tbilisi, unde ai făcut facultatea (Universitatea de Teatru şi Film Shota Rustaveli din Georgia) la Chişinău unde ai jucat pe scena Naţionalului şi în cele din urmă la Bucureşti ca să faci film. Pe acest traseu nu ţi-ar fi fost mai la îndemână să te opreşti la Iaşi?
Visam la Bucureşti. Se ştie că totul se întâmplă în Bucureşti. România nu e ca Statele Unite, ca Franţa sau Anglia, unde există multe centre. Când am venit eu, în 1999, în România era un singur centru, Bucureştiul, unul… incredibil de murdar. Când am ajuns aici am avut un şoc. Dar nu asta e important acum. Îmi aduc aminte că eram încă la Chişinău şi am văzut un film românesc, ceva social-politic, nu-mi aduc aminte titlul [probabil Omul zilei al lui Dan Piţa din 1997 – n.r.], şi în el avea un rol episodic un actor basarabean, Ion Bechet, care era pe atunci student la UNATC, şi văzându-l mi s-a făcut un dor maxim să joc în filme. Mi-am dat seama că pot să o fac doar în Bucureşti. Căci în Moldova nu se făceau filme… veci, chiar dacă eu am reuşit să apar în două filme acolo. Şi a fost o chestie din aia… urcat în tren, ajuns în Bucureşti, coborât, închiriat cel mai nasol spaţiu (pentru că era cel mai ieftin) de la periferia oraşului, angajat la o berărie să vând bere noaptea ca să pot plăti, şi ziua încercam să merg la castinguri şi să mă înscriu la tot felul de chestii. Asta a fost. Dar Bucureştiul era Capitala unde se întâmplă lucruri. Dacă ar fi fost să o iau de la capăt tot la Bucureşti aş fi venit pentru că în cinematografie doar Bucureştiul există.
Interviu de IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi
