La începutul lunii februarie a fost vernisată la Muzeul Național Brukenthal expoziția de fotografie ”Blur” a artistei clujence Irina Măgurean, una dintre puținele artiste din România care practică fotografia instantanee și tehnicile experimentale realizate fără aparatul clasic de fotografiat. Ocazie cu care am stat de vorbă cu Irina despre atracția ei pentru fotografie și abstractizarea imaginii, despre tehnica polaroidului pe care o folosește adesea, despre artistul fotograf în ipostaza de privitor, dar și despre expoziția ”Blur”, care rămâne deschisă publicului până în data de 8 martie.
Cum ai descrie conceptual și estetic prima ta expoziție personală la Sibiu, găzduită de Muzeul Național Brukenthal?
Am pornit de la un proiect mai vechi intitulat ”Image Library”, pe care l-am prezentat inițial la NEW NOW art space în Frankfurt și pe care acum am vrut să-l dezvolt special pentru expoziția de la Muzeul Național Brukenthal. Discutând și cu Maria Rus Bojan, curatorul expoziției, am decis să pun un accent și mai mare pe abstractizare, pe imaginea care e într-un fel și ajunge într-un alt fel. Am lucrat și cu colaje de imagini, care la fel ca și polaroidele, le-am fotografiat în soare ca să pot să speculez senzația de tridimensional. De exemplu, am niște lucrări care pot stârni multe întrebări celor care le privesc: oare sunt colaje sau lipitură pe print sau e doar print și totul e plan. De aici și ideea titlului expoziției ”Blur”, care se referă mai degrabă la neclaritatea de a percepe baza reală a imaginii pe care o ai în fața ta. Îmi place dinamica asta în care lucrările se joacă cu imaginația vizitatorilor și că fiecare descifrează imaginea în felul său. Ce mi-a plăcut foarte mult la vernisaj a fost că oamenii au fost foarte deschiși, au venit la mine să mă felicite, să vorbim, ceea ce nu prea mi s-a întâmplat până acum la Cluj.
E evident interesul tău pentru fotografiile minimaliste și pentru abstractizarea imaginilor. Cum ai ajuns în acest punct în care elementele care ajută la descifrarea imaginii sunt înlăturate în mod voit?
Dacă mă uit la polaroidele mele de acum 10 ani sunt în cu totul altă direcție față de ceea ce fac acum. Schimbarea a venit lent, în timp și a venit prin muncă continuă și evoluție personală. De câțiva ani mă ajută foarte mult și telefonul pentru că fotografiez cu el tot felul de structuri pe care le văd în diverse momente. Pentru că acum mai toate polaroidele mele sunt construite de mine în atelier, mă ajută foarte mult să revăd aceste fotografii făcute rapid cu mobilul. Dar cred că momentul cheie în acest proces îl constituie proiectul meu de doctorat ”Humanscape”. Atunci am început să elimin ceea ce mi se părea inutil în imagini și să fiu preocupată de imagini stilizate și cât mai simple. Așa cum sugerează și titlul proiectului, am creat ipostaze ale corpului asemănătoare peisajelor, astfel încât zonele fotografiate să nu-și trădeze identitatea și localizarea anatomică.
În multe dintre proiectele tale lucrezi cu polaroidul. De ce preferi tehnica polaroidului mai mult decât fotografia digitală sau pe peliculă?
În primul rând pentru dimensiunea polaroidului, pentru că e mic și te obligă să vii aproape ca să-l deslușești. Chiar trebuie să te apropii dacă vrei să știi ce e acolo. Și îmi place că în acest mod se creează o stare de intimitate și o comunicare directă între lucrare și privitor. În al doilea rând pentru că e gata obiectualizat. Nu mai e fotografia fotografie, ci e ca un obiect, sculptural. Plus că mai am această teorie cum că polaroidul e ca timpul, e acel moment din timp în care declanșezi. Polaroidul e ceva unic și irepetabil, la fel ca o secundă.
Uneori fotografiezi cu polaroidul imagini asupra cărora intervii pe calculator. Cum împaci tehnologizarea imaginii pe calculator cu această tehnică ”point and shoot”?
Am folosit acest procedeu pentru un proiect anume: ”Pleasure Journey” prezentat în cadrul Art Capital 2016 în Szentendre. Imaginile porneau de la fotografii făcute de mine digital, dar și de la imagini luate de pe internet, apoi le colam, iar la final le fotografiam cu polaroidul. Dar în general, există o oarecare regie în polaroidele mele, pentru că mă interesează lumina în anumite momente ale zilei și de multe ori cadrul îl construiesc eu.
Dat fiind că ai o experiență lungă și dinamică cu fotografia, care sunt momentele care au avut un rol esențial în evoluția ta?
Cred că toate până la urmă, pentru că m-au format și m-au adus în direcția actuală. Când eram studentă la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, secția foto, am făcut foto-reportaj, după aceea am fost fotograf oficial TIFF la începuturile festivalului și asta mi-a dat posibilitatea să cunosc tot felul de regizori și actori. Cred că un rol esențial l-au avut bursele pe care le-am avut în străinătate, pentru că am avut ocazia să văd cum se învață în alte școli, să intru în contact cu fotografi care activează ca artiști, să văd moduri diferite de abordare.
Din ipostaza de privitor, te provoacă mai mult artiștii care sunt interesați să ducă mediul fotografiei mai departe sau te pot impresiona și cei care practică pur și simplu fotografia?
Ambele. Mă interesează și partea de experiment pentru că se combină și cu ceea ce fac eu. Nu vreau să mă las manipulată de capacitățile aparatului foto cât vreau eu să-l duc pe el în direcția în care vreau să-mi fac lucrările. Sunt receptivă la tot ce e nou. În acest sens, eu am și un artist-run space numit CAMERA, în Centrul de Interes din Cluj, unde invit tot felul de artiști din străinătate care fac fotografii experimentale. Pe de altă parte, îmi plac foarte mult și artiștii clasici, cum ar fi de exemplu Robert Mapplethorpe sau André Kertész, care fiecare a avut aportul lui la evoluția artei fotografice.
Interviu de Răzvan Sădean
