Pe 26 ianuarie 2020 se vor decerna premiile Grammy iar „Anima”, cel de-al treilea album de studio al vocalistului grupului Radiohead, Thom Yorke, este nominalizat pentru Best Alternative Music Album.
Ce legătură este între ceremonia de la Los Angeles şi Festivalul SoNoRo de la Bucureşti, între rock-ul alternativ şi muzica de cameră? Cum ajungi din Sala Unirii a Palatului Cotroceni pe scena de la Barbican Hall în faţa fanilor muzicii electronice ca să înregistrezi live cu Sasha? Cine are timp să managerieze un festival comunitar vechi de 250 de ani şi să mai plece în turneu cu Hugh Jackman sau cu Stereophonics? Cum poţi avea succes în egală măsură interpretând Sibelius sau Beethoven în concert şi înregistrând în studio cu Ed Sheeran ori Rick Wakeman?
Multe întrebări, un singur răspuns: trebuie să fii Meghan Cassidy, o tânără londoneză îndrăgostită de violă şi de muzica… fără frontiere.
Profesionalismul dublat de pasiune au făcut din Meghan, fondatoare a Marylebone Music Festival şi violistă reputată, una din punţile extrem de apreciate care leagă muzica clasică de cea pop(ulară) în ambele sensuri şi fără restricţii de circulaţie generate de prejudecăţi.
Şi da, cu toate că dragostea ei cea mare continuă să rămână muzica de cameră, Meghan Cassidy a colaborat într-adevăr cu Ed Sheeran, cu Thom Yorke, cu Leona Lewis, cu Sarah Connor, cu Sasha, şi cu încă mulţi, mulţi alţii, dar pentru Meghan nu această componentă a carierei sale trebuie considerată a fi cea mai importantă.
Muzica de cameră. Tinerii în special, fie că nu ştiu ce înseamnă acest termen, fie îl asociază cu un grup de inşi cu pretenţii aristocratice ce se adună într-un salon şi sporovăiesc, flirtează ori aţipesc sub pretextul că ascultă muzică. Cu alte cuvinte, o muzică nu neapărat neinteresantă dar plictisitoare şi demodată. În dubla ta calitate, de performer şi de manager cultural, cum te lupţi cu această prejudecată?
Ştim amândoi că, oriunde ne-am afla, lumea rămâne divizată în această privinţă iar Londra nu face excepţie. Avem pe de-o parte Wigmore Hall [fosta Bechstein Hall de pe Wigmore Street, cu o acustică aproape perfectă, specializată în concerte de muzică de cameră, muzică timpurie şi recitaluri vocale, ce găzduieşte anual în medie 550 de evenimente muzicale! – n.r.] care este o locaţie de concert absolut uluitoare… dar până şi eu am o stare de nervozitate când merg acolo ca parte din auditoriu datorită arhitecturii sale sobre şi reci care îmi crează o stare de disconfort, deci şi acest element contribuie la îndepărtarea de muzica clasică, adăugându-se la temerea existentă deja că nu vei înţelege această muzică. Ori ideea asta, care s-a născut undeva în trecut, e complet greşită. Este abordarea greşită.
Ceea ce am făcut noi de exemplu cu concertul de la Wallace Collection [concertul „Henry Moore: Sculpting Musical Friendships” din 21 iunie in cadrul Marylebone Music Festival – n.r.] a fost să încercăm să ne asociem cu expoziţia dedicată lui Henry Moore care era organizată acolo. Am vizitat casa lui Moore, m-am documentat, am identificat diferite conexiuni dintre el şi compozitori precum Stravinsky sau Britten, şi am găsit în felul ăsta o modalitate de a lega programul muzical de expoziţie, astfel încât cei interesaţi de Henry Moore să fie atraşi şi de concert.
Deci caut acest tip de legături care să facă mai mulţi oameni să îmbrăţişeze arta cultă. În direcţia asta, organizăm în cadrul festivalului concerte cu scop educativ şi invităm şcoli a căror elevi nu au deloc acces la muzică şi nu au fonduri pentru a pune la dispoziţie copiilor instrumente, iar noi, chiar dacă realizăm evenimentul tot în Wigmore Hall, încercăm să le oferim o experienţă diferită, cea de a se simţi confortabil şi bine primiţi acolo, astfel încât să rămână în final cu o amintire frumoasă.
Cred că asta e cheia, să deschizi larg uşa chiar de la bun început pentru că apoi, pe măsură ce trece timpul, este din ce în ce mai greu să lupţi împotriva prejudecăţilor. Cel puţin pentru mine, muzica clasică a însemnat deschiderea unor uşi.
A cânta împreună cu prietenii mei, a comunica foarte uşor şi frumos cu ei prin intermediul muzicii, a fost şi rămâne o activitate socială minunată, un lucru, cred eu, foarte important pentru orice tânăr. Sigur că a trebuit să investesc foarte mult timp în muzica clasică dar am câştigat din legătura cu aceasta mai mult decât mi-aş putut fi imaginat vreodată, în special în plan emoţional. M-a ajutat să învăţ să-mi gestionez mai bine emoţiile şi pentru asta cred că e foarte important să deschidem cât mai devreme această uşă pentru cei foarte tineri.
Dar să ajungi ca muzica clasică să se constituie într-un sprijin emoţional, trebuie ca mai întâi să o înţelegi şi să te ataşezi foarte tare de ea, ca în orice parteneriat. Spune-mi cum s-a creat acesta în ce te priveşte, mai ales că ai ales ca ‚tool’ de exprimare viola, un instrument… nu foarte comun.
Adevărat, foarte adevărat. Apropierea de muzică s-a realizat în cazul meu aproape imediat pentru că provin dintr-o familie de muzicieni.
Tata cântă la vioară, mama la flaut, şi ambii îi învaţă pe copii să cânte la aceste instrumente, iar asta mi-a insuflat şi mie ceva mai târziu pasiunea de a împărtăşi celor mici dragostea pentru muzică. Studiul muzicii ajută creierul şi eventual te poate ajuta şi să devii un doctor bun sau orice altceva îţi propui să ajungi în viaţă. N-aş vrea să fac apologia muzicii dar cred că aceasta îţi oferă un set de instrumente care te pot ajuta să rezolvi probleme.
Aşa cum eu am o viziune artistică şi capacitatea de a crea, şi tu, la rândul tău, ai uneltele şi îţi poţi găsi cele mai bune căi pentru a ajunge la frumuseţea şi magia muzicii. Şi totuşi, de ce am urmat această cale? Presupun că din cauza faptului că n-am fost o fire rebelă, nu am fost împotriva a ceea ce făceau părinţii mei astfel încât să mă decid să fac cu totul şi cu totul altceva. Am ales cumva să rămân rezemată pe umerii acestora dar, în acelaşi timp, îmi aduc de asemenea aminte cât de mult îmi plăcea să repet, încă de când eram foarte mică.
Mi-a trecut prin minte gândul că aş putea să renunţ la a cânta la instrument, însă nu mi-am putut imagina viaţa în lipsa acestuia. În copilărie, am fost la o mulţime de cursuri de muzică de cameră, apoi, la 14 ani, cântam Mozart în sol minor în cvintet de violă şi am început să mă întreb, ‚Wow, dacă asta ar fi viaţa mea în continuare, n-ar fi nemaipomenit?’. Şi, din acel moment, am început să exersez. Sunt destule clipe la începutul vieţii când te întrebi ce se va întâmpla cu tine când vei înainta în vârstă, ce vei face când va trebui să îţi iei o slujbă, pe ce drum o să apuci, iar când, în sfârşit, începi să îţi dai seama care este viziunea ta asupra vieţii, trebuie să te apuci să escaladezi muntele pe care ţi l-ai ales.
Ce poate fi însă atractiv la o carieră care te obligă să continui să studiezi tot timpul? Fiindcă presupun că asta trebuie să faci…
Într-adevăr. Cred că… trebuie să fie o obsesie, probabil legată de absolut orice face fiecare în viaţă, fie că este muzician, doctor sau avocat. Trebuie să fie pasionat până aproape de obsesie de ceva anume. Una dintre cele mai mari bucurii pe care le am eu în viaţă, de exemplu, este să citesc scrisori vechi, pentru că iubesc istoria muzicii şi drept urmare îmi place să citesc despre cum gândeau şi ce simţeau compozitorii în acele vremuri.
Unii s-ar putea să obiecteze că asta nu afectează muzica însă pentru mine adaugă acesteia o nouă dimensiune şi, având speranţa că aş putea să transmit publicului ceva mai profund prin interpretarea mea, îmi dă o şi mai mare plăcere de a cânta. Deci este o pasiune care se menţine vie, tu aflându-te tot timpul în căutarea unui mod mai bun de a cânta, fiindcă asta e uluitor la muzică… niciodată nu poţi spune că ai ajuns la nivelul cel mai de sus! Dacă ajungi cumva să spui asta poate ar fi mai bine să te opreşti din a mai face muzică.
Ce e fascinant la compozitori minunaţi precum Mozart, Beethoven sau Schubert este că niciodată nu s-au oprit din a căuta şi a descoperi din ce în ce mai mult şi mai în profunzime, pe durata întregii lor existenţe. Îl avem aici pe Frans [colegul lui Meghan din formulele performative din cadrul festivalului SoNoRo, violoncelistul suedez Frans Helmerson, al cărui mentori au fost Sergiu Celibidache şi Mstislav Rostropovich – n.r.], a împlinit 74 de ani şi e extraordinar, şi el ţi-ar spune probabil acelaşi lucru. Eu n-am decât 31, e o diferenţă, dar şi eu nutresc aceeaşi speranţă legată de viitor.
Cum îţi găseşti timp pentru studiu din moment ce trebuie să te împarţi între atâtea proiecte, turnee, festivaluri şi înregistrări în studio?
De fapt, chiar şi zilele astea la SoNoRo, ascultându-i pe ceilalţi colegi cum interpretează, făcând parte din grup la repetiţii, am ce învăţa pentru că totul este foarte inspiraţional. Iar dacă vrei să citeşti, şi mai eşti şi pasionat de asta, întotdeauna găseşti câteva clipe să îţi arunci o privire fugitivă peste nişte pagini.
Dar, fără îndoială, marea mea dragoste rămâne muzica de cameră aşa că întotdeauna am agenda la mine ca să mă asigur că dau prioritate acestui tip de proiecte când ele apar, fiindcă îmi îmbunătăţesc de fiecare dată modul meu de a cânta la instrument.
Este umitor să vezi adunându-se laolaltă oameni din toate colţurile lumii, cu studii diferite, personalităţi diferite şi moduri diferite de interpretare… înveţi foarte, foarte mult. Deci din start acest timp pe care îl aloc pentru a fi împreună cu ei este în realitate şi unul pentru studiu. Asta, dacă îţi doreşti aproape cu disperare să exersezi în permanenţă.
Dacă eşti speriat de un concert sau de o anume lucrare, te trezeşti cu noaptea în cap şi începi să exersezi, deci găseşti timpul de care ai nevoie :)
Ţi-ai început cariera ca membru în The Orion Orchestra, patronată de Princess Michael of Kent şi prezidată de Lady Solti, ce are ca misiune sprijinirea tinerilor muzicieni pentru a face pasul de la studiile academice la o carieră profesională…
Da, pentru că este un proiect al familiei noastre, implicată mult în această direcţie educaţională. Mama mea, Jan Cassidy, este CEO, iar tatăl meu, Denis, e managerul orchestrei pe care au înfiinţat-o acum 11 sau 12 ani, cred.
Până la intrarea în profesie, tinerii absolvenţi de cursuri universitare sau postunversitare care nu au reuşit să îşi aranjeze ceva încă din timpul facultăţii au un mare hău în faţă datorită concurenţei, ce face foarte dificilă găsirea într-un timp scurt a unei slujbe într-o orchestră din Londra şi atunci acest ansamblu le dă şansa să câştige experienţă ca performeri pe marile scene londoneze, în special în mari concerte cu caracter caritabil – cum a fost cel organizat în noiembrie -, unde toate fondurile strânse se îndreaptă spre oamenii lipsiţi de adăpost.
Deci pe de-o parte, ca manager cultural, tu oferi muzică pentru o cauză caritabilă iar pe de alta tinerii muzicieni au posibilitatea de a acumula experienţă de scenă. Nu sunt suficienţi patru ani de colegiu ca să înţelegi cum se întâmplă lucrurile în lumea reală. E înspăimântător când termini şi vezi că nu poţi obţine foarte repede un job care să fie sigur dar într-un fel e bine pentru că te sileşte să devii antreprenorial, ceea ce de asemenea este important, însă nu toţi pot trece peste sentimentul de moment că le fuge pământul de sub picioare.
Iar muzicienii din The Orion Strings sunt parte a orchestrei mari, presupun. Am remarcat că aţi înregistrat pentru cel mai recent album al legendarului Rick Wakeman, „Piano Odyssey”. Cum s-a întâmplat?
Cred că mai întâi Rick a descoperit orchestra fiindcă era în căutarea uneia care să îl acompanieze uneori în concerte, s-a îndrăgostit din prima de energia tinerilor şi a spus că, din acel moment, nu va mai lucra decât cu ea, ceea ce a fost uluitor. A reprezentat începutul unui parteneriat minunat şi, ulterior, el a devenit şi un factor activ foarte important în Marylebone Music Festival. Când intenţionează să înregistreze ne oferă mai întâi nouă oportunitatea fiindcă ceea ce este simultan minunat şi îngrozitor la scena muzicală londoneză este faptul că e o lume extrem de competitivă, permanent agitată – mai ales datorită multitudinii de înregistrări de muzică Pop şi de muzică de film – şi foarte motivată de perspectiva banilor, în care dacă faci o greşeală nu mai ai cu niciun chip a doua şansă.
Ceea ce face Rick este să închirieze studioul pentru o perioadă de timp mult mai lungă decât ar avea nevoie în mod normal şi îi aduce pe membrii Orion Orchestra, ca aceştia să se familiarizeze în linişte şi calm, fără presiune, cu atmosfera de lucru în studio şi cu acele mici amănunte specifice specifice producţiei, de la interpretarea pe ‚click’-ul constant al ritmului electronic la obişnuinţa de a avea o ureche blocată de cască.
Ăsta este unul dintre lucrurile foarte frumoase şi generoase pe care el le face pentru tinerii muzicieni şi aşa au ajuns aceştia să contribuie şi ei la mai multe discuri ale lui Rick.
Deci colaborarea între el şi familia mea a început profesional datorită faptului că s-a ataşat de orchestră dar… dacă nu îi plăcea orchestra şi nu s-ar fi îndrăgostit de entuziasmul tinerilor, cu siguranţă nu ar mai fi lucrat cu ea şi a doua oară.
Dincolo însă de asta, în fiecare an, el vine şi performează în festival, lucru pentru care îi sunt profund recunoscătoare. Anul acesta a venit direct din Rusia, a condus maşina de la aeroport, aceasta a făcut pană pe drum, şi totuşi a ajuns acolo, pe scenă. A fost extraordinar!
Apropo de festival, cum de Sue Perkins s-a implicat la rândul ei cu atât de mult entuziasm? Pe Rick Wakeman îl înţeleg, pentru că este muzician, dar Sue, acum Director Artistic al festivalului, vine din altă zonă, este actriţă şi vedetă a televiziunilor BBC…
Rick, Sue şi Orion Orchestra fac împreună „Noisy Notes”, o serie de concerte minunate pentru copii pe care Sue le dirijează. Ea a câştigat o competiţie de televiziune numită „Maestro” [reality show-ul de pe BBC Two din 2008 în care 8 vedete s-au înfruntat pe parcursul unui sezon prin intermediul abilităţilor lor de dirijori – n.r.] şi pentru asta a luat mai multe lecţii de dirijat decât am luat eu vreodată.
Este foarte, foarte bună. Iar Rick a compus o piesă, „Noisy Notes”, pe care vine şi o interpretează la pian, împreună cu multe altele, în faţa tuturor copiilor… şi astfel am devenit cu toţi o mare familie, care face împreună inclusiv Marylebone [festivalul – n.r.].
La Sue e minunat faptul că ajută realmente ca muzica clasică să fie deschisă tuturor.
În 2018 a dirijat „Requiem”-ul lui Fauré iar anul trecut „Messiah” al lui Handel. Vezi tu, o mulţime de oameni care vin la concert [se referă la cel din iunie, The Pleasure Gardens, din parc – n.r.] nu au mai asistat la un concert de clasică înainte şi, ca atare, poţi să le simţi nedumerirea apropo de cum ar trebui să se comporte, fiindcă li se pare nefiresc să stea întinşi sau să bea un pahar în timp ce ascultă o astfel de muzică, dar ajung repede să se relaxeze.
Mulţi dintre aceştia vin la concert datorită lui Sue care este extrem de populară în Anglia, şi dintre ei poate unii pleacă auzind „Messiah”, dar poate măcar o parte din ei rămân şi, la sfârşit, îşi vor spune că s-au simţit bine şi că s-au bucurat că au avut această experienţă.
Ăsta e unul din lucrurile importante pe care le aduc Sue şi Rick în festival, dat fiind faptul că datorită lor, un star de televiziune şi o legendă Prog-Rock, lumea vine să încerce experienţa oferită de muzica clasică. Îmi amintesc că odată am făcut un Q&A cu Rick şi cu fiul său şi undeva, pe la mijlocul întalnirii, a menţionat cât de mult îi place muzica lui Schubert şi a interpretat un fragment din „Păstrăvul”.
Probabil cei mai mulţi oameni din auditoriu nu auziseră în viaţa lor această muzică dar poate că măcar câţiva au descoperit că le place. Sper.
De ce ai perseverat totuşi cu Marylebone Festival? Până aici te-ai referit la el doar prin prisma muzicii însă din ce ştiu eu pare a avea ambiţii mai mari de atât.
Câteodată îţi poti imagina un lucru la început iar acesta să evolueze apoi într-un fel în care nu te-ai fi aşteptat. Nici nu mai ştiu exact ce am gândit iniţial, poate doar să fac un nou festival de muzică de cameră, dar în acelaşi timp îmi aduc bine aminte că ne aflam în apropiere de Wigmore Hall şi deci mi-ar fi fost imposibil să îmi propun ceva similar. Un alt aspect este acela că în momentul în care am venit cu ideea de a face acest Marylebone Festival ea a fost asociată cu faptul că toţi banii încasaţi trebuie să fie direcţionaţi spre proiecte caritabile.
Repetam atunci cu Orion Orchestra într-o biserică din Marylebone şi directorul Misiunii West London de ajutorare a oamenilor fără adăpost ne-a întrebat dacă nu putem să susţinem un concert pentru ei şi atunci mi-am zis că mai bine să facem un festival. Am vorbit cu oameni din zonă şi unul dintre aceştia, care organiza concerte la el acasă în Marylebone, mi-a atras atenţia că a existat… „Pleasure Gardens”.
Eu m-am uitat chiorâş la el, ‚Ce naiba sunt Pleasure Gardens?’, dar m-am dus să văd locul şi am aflat că în urmă cu 240 de ani chiar exista un eveniment numit Marylebone Pleasure Gardens, un verişor mai sărman al celui din grădinile Vauxhall [în 1749, o repetiţie la „Music for the Royal Fireworks” de Handel a atras 12,000 de spectatori! – n.r.] şi Ranelagh, acum spaţiul pentru Chelsea Flower Show, şi am fost fascinată de perspectiva de a face să renască ceva care deja existase.
Şi totul era destinat comunităţii, înainte ca oamenii să aibă posibilitatea, de exemplu, să călătorească cu trenul şi să îşi petreacă timpul liber în altă parte. Şi multe alte lucruri se întâmplau în afară de muzică… wrestling, vin şi plăcintă cu prune, dar noi nu ne propuneam decât să aducem înapoi cântecele din Marylebone Pleasure Gardens. Tocmai asta am făcut, căci întotdeauna ultimul concert din festival are loc în grădini, cu şampanie şi gin oferit gratis de The Pleasure Gardens Distilling Company, cu orchestra Cavaleriei Reginei în Manchester Square, pe scurt o atmosferă foarte faină, un prilej pentru oameni să se destindă şi să se simtă bine.
E un alt mod, mai puţin apăsător, de a experimenta muzica clasică şi mă gândesc de exemplu ca la următoarea ediţie să fie interpretată „Pastorala”, Simfonia a 6-a al lui Beethoven, şi să vedem oamenii cum privesc natura în jurul lor în timp ce se bucură de muzică.
În continuare sunt uimită de unde am plecat şi unde am ajuns, mai ales că acum în festival se cântă toate genurile de muzică care sunt preferate de membrii comunităţii, căci Marylebone rămâne un cătun, chiar dacă este situat în centrul Londrei, iar noi vrem să întărim acest spirit care aduce comunitatea împreună. Acum, după trei ani de strângere de fonduri putem spune că am adunat peste 21,000 de lire sterline în scopuri caritabile şi după concertul nostru de Crăciun pentru homeless, probabil, suma va creşte [în fapt, la concertul din seara de 1 decembrie 2019 au fost donate 10,215 lire – n.r.], ceea ce e remarcabil pentru o zonă în care trebuie să reînvăţăm că este cu adevărat nevoie să avem grijă unul de celălalt. Îmi place asta.
Falia existentă ca percepţie dintre muzica cultă şi cea Pop… acest tip de prejudecată există şi se manifestă atât de pregnant şi în Anglia?
Există dar cred că toată lumea face eforturi să scape de asta. Dacă studiezi literatura engleză sau arta, asta nu înseamnă să ignori istoria, nu-i aşa? Foarte multe piese din muzica Pop vin din muzica clasică şi ele ajung să aibă foarte, foarte mult succes prin citarea muzicii clasice, doar că oamenii nu-şi dau seama de asta. Cred că cei care compun muzică Pop ar trebui să fie deschişi la celelalte forme de muzică pentru că îi ajută să îşi îmbunătăţească felul de a compune.
La rândul nostru, cei din auditoriu, ar trebui să îmbrăţişăm şi celelalte manifestări ale muzicii. Când te gândeşti la operă sau la un mare concert de muzică clasică, poate te îngrijorează că trebuie să te îmbraci într-un fel anume pentru aceste ocazii… nu ştiu, sigur că dacă vrei să faci un eveniment din mersul la acel spectacol e frumos să te îmbraci adecvat însă nu trebuie să simţi vreo presiune din acest punct de vedere.
Mie mi-ar fi plăcut să merg la repetiţiile în costume ale mamei mele îmbrăcată în pijama. Sigur, n-am făcut-o, însă ce vreau să spun e că atenţia ta se îndreaptă spre cât de uimitor este modul în care toate mediile conlucrează împreună pe scenă şi nu la cum apari tu prezent în sală. Am luat de exemplu decizia să nu mai merg vreodată să văd „Madama Butterfly” [opera lui Puccini – n.r.] pentru că prima oară când am văzut-o am plâns cu adevărat spre final iar când am revăzut-o acum, o repetiţie cu costume la 10 dimineaţa, pentru că ştiam ce urmează să se întâmple, am început să plâng şi nu m-am mai oprit de la început şi până la sfârşit. Vărsasem deja un râu de lacrimi până la ora 12.
Oamenii ar trebui să meargă la astfel de spectacole pentru că muzica le arată ceva despre ei înşişi. Problema din acest punct de vedere cu muzica Pop este că ai o piesă de două minute şi jumătate ce nu reprezintă decât un remediu de moment, unul foarte rapid şi trecător. E ca şi când faci o scurtă pauză ca să bei o gură de ciocolată caldă. Dacă te duci la o simfonie nu va fi niciodată aşa, pentru că îţi oferă mult mai mult. E ca o banană, e mai lunga şi îţi ia mai mult timp să o mănânci :)
Dacă seara performezi într-un concert de muzică de cameră iar a doua zi dimineaţa ai înregistrări în studio cu Ed Sheeran, cum faci comutarea la nivel mental pentru a te putea concentra la fel de bine asupra ambelor?
Mă consider privilegiată că sunt implicată în proiecte atât de diferite. Am înregistrat trei piese pentru Ed Sheeran [pentru albumul „÷ (Divide)” din 2017 – n.r.] şi mi-a plăcut să o fac pentru că foarte mulţi muzicieni pe care îi cunosc au participat la sesiunile de înregistrări şi am avut ce să învăţ de la ei printr-o asemenea experienţă. Chiar mă amuzam cu nişte prieteni pe seama faptului că având deja muzica nu trebuie să luăm alte droguri. Viaţa mea este deja un soi de… ‚trip’.
Uite, de exemplu, am colaborat recent cu Havasi, un pianist de muzică Pop din Ungaria pe care nu îl ştiam, ce are un baterist [Endi Kiss – n.r.] care cântă cu tobele cu susul în jos într-un spectacol cu multă pirotehnie [Havasi a susţinut un concert cu proiectul „Drum & Piano” pe 9 noiembrie la Sala Palatului – n.r.]… dacă mi-ai fi spus vreodată că voi ajunge să cânt într-un asemenea show nu te-aş fi crezut.
Asemenea experienţe… extreme sunt minunate.
Referitor la ‚comutarea’ psihologică de la un proiect la altul de care m-ai întrebat, cred că e bine că instrumentul meu e viola, fiindca job-ul meu pare să presupună întotdeauna să fiu cameleonică. Asta e şi natura instrumentului. Câteodată trebuie să fac un solo rapid în cadrul grupului, alteori trebuie să preiau rolul viorii întâi şi să mă asigur că mă încadrez foarte bine în sound-ul violoncelului. Asta înseamnă să fii un… cameleon. Am simţit de la început că pot să îmi fac auzită propria ‚voce’ prin intermediul violei, mai ales că tonul şi registrul sunt apropiate de cele a vocii umane, la propriu. Deşi am început prin a cânta la vioară, am simţit că mă regăsesc în sound-ul violei.
Toate aceste proiecte sunt de o varietate incredibilă. Cum ţi le alegi? Mai bine zis, le selectezi tu pe ele ori… te selectează ele pe tine şi mă refer la muzicienii care te contactează pentru a colabora cu ei?
Sunt freelancer. Nu am un agent şi mă reprezint singură. Dat fiind faptul că piaţa muzicală este atât de bogată iar concurenţa e pe măsură, deşi nu am agent permanent, lucrez cu în mod frecvent cu o sumă de agenţii sau agenţi specializaţi în booking-ul pentru session-uri de înregistrări în studio.
Unul dintre aceştia, Hillary, mi-a intermediat job-ul pentru Ed Sheeran. Ca să fiu sinceră, nu mă aşteptam ca Ed Sheeran să treacă pe la studio în ziua în care înregistram pentru el pentru simplul motiv că, până să ajung acolo, eu habar n-aveam că lucram pentru un album al lui şi nu la vreun film sau altceva.
Faptul că a venit a fost o surpriză din partea studioului. La alte colaborări din muzica Pop, precum cele cu Sasha şi Stereophonics, am ajuns prin altcineva, prin Rosie Danvers, care face aranjamente pentru coarde formidabile [aranjoarea şi violoncelista Rosie Danvers a colaborat cu Adele, Madonna, Celine Dion, Coldplay, etc – n.r.]. Cum îmi stabilesc agenda? Sigur, mai întâi trebuie să sune telefonul iar puzzle-ul începe apoi să se completeze cu grijă astfel încât să nu-mi asum mai multe angajamente decât pot eu cânta.
Important pentru mine este un principiu: nu accept nimic din ceea ce nu-mi doresc realmente să fac… pentru că sunt deseori pusă în situaţia de a renunţa la alt proiect şi, ca atare, mă vad obligată să fac o prioritizare. Nu mă simt bine în postura de a jongla între angajamente. ‚Te superi dacă azi ajung mai târziu?’. Nu, nu fac asta. Întotdeauna dau atenţie proiectelor legate de muzica de cameră fiindcă sunt coardele cele mai apropiate de sufletul meu muzical şi aceste experienţe contribuie la a mă face un muzician mai bun. După această prioritate vine cântatul în orchestre şi calendarul se completează spre final cu experienţe de genul celor Pop.
Vorbind de cele din urmă, unde te simţi mai confortabil apropo de colaborări, în Jazz-ul lui Harry Connick, Jr. („That Would be Me”, 2015) sau în Trance & Prog-House-ul lui Sasha („Refracted : Live”, 2017)?
Sigur, din respect, o să spun Harry Connick Jr. Dar asta nu înseamnă că nu respect ceea ce face Sasha. Ca DJ, pune laolaltă forme muzicale diferite şi, foarte important, îşi crează piesele live, ceea ce nu este un lucru simplu pentru că el alege astfel să iasă din rutina deja controlabilă a muncii într-un studio.
Evident, sunt proiecte diferite dar deseori mă întreb ce fel de experienţă au cei din public şi mă refer la al doilea caz, unde văd doar corpurile vibrând dar nu-mi dau seama şi ce ar putea simţi cu adevărat acei oameni. Când sunt pe scenă cu el, tot ceea ce percep eu sunt doar acele vibraţii.
Veriga care îi uneşte însă pe toţi artiştii, cum este inclusiv Hugh Jackman, actorul vedetă de la Hollywood în al cărui echipă de muzicieni de turneu am fost, este francheţea comunicării cu publicul. Lucrul pe care l-am învăţat de la Hugh, un entertainer în sensul complet al cuvântului şi nu doar un cântăreţ, este că oamenii răspund cel mai bine la onestitate.
Dacă eşti un muzician onest, un artist onest, iar pe scenă eşti tu însuţi şi eşti capabil cumva să împărtăşeşti publicului ceea ce simţi – deoarece cu toţii împărtăşim aceleaşi simţăminte în legătură cu anumite lucruri, răspundem la fel la dragoste, la a pierde pe cineva, toţi simţim la fel -, dacă tu eşti o persoană care reuşeşte să îi facă pe ceilalţi să conştientizeze ce au în comun este un mare har pe care îl ai. Este ceea ce încercăm şi prin muzica de cameră. Eşti pe scenă şi te întrebi… ‚De ce lumea ascultă acest fel de muzică?’.Este un mod onest de a comunica şi există ceva în această muzică care te poate mişca mai mult decât orice altceva.
Într-o lume deprivată într-o mare măsură de onestitate – cu siguranţă în Londra, de exemplu, de unde vin eu, e mai multă politică decât onestitate, inclusiv în social media – muzica de cameră ne face să redevenim umani.
Asta este în esenţă ce ne dorim cu toţii pentru că vrem să simţim şi să fim mişcaţi, să avem sentimentul că suntem împreună. E o călătorie de o viaţă pentru mine în încercarea de a înţelege ce suntem noi în lume dar, odată ce m-am angrenat în ea, mi-e limpede că toţi tânjim după legături bazate pe onestitate.
Interviu realizat de publisher Zile și Nopți- Ioan Big
