ANDREI COHN: “Arest” în sala de cinema
În august 1983, arhitectul Dinu Neagu (Alexandru Papadopol) este ridicat de pe plajă și dus la București pentru o declarație, cu promisiunea că se va putea reîntoarce curând alături de familie. Nu se întâmplă asta fiindcă tânărul și naivul intelectual este deținut pe termen nedefinit pentru a-și recunoaşte vina în comiterea unor fapte pe care el le consideră… nevinovate în esența lor.
Al doilea lungmetraj al cineastului Andrei Cohn („Acasă la tata”, 2015) continuă în arestul miliției, unde pacifistul Neagu este închis în aceeași celulă cu Vali (Iulian Postelnicu), deținut de drept comun folosit ca torționar de către securitate în schimbul unor favoruri minore. Lucrurile capătă o întorsătură din ce în ce mai violentă și absurdă de la o zi la alta într-un univers carceral în care „pinguinul” Neagu este împins progresiv spre delațiunea totală după un plan aproape științific al păpușarilor comunişti ce-şi manipulează din umbră „hiena” cinică, pe Vali, pentru ca acesta să manipuleze în mod eficient la rândul său.
„Arest”, ce va avea premiera pe 20 septembrie 2019, este o dramă psihologică cutremurătoare al cărei valoare se clădește pe accente dureroase pentru spectatorii care au trăit ca tineri adulți anii comunismului, întrucât fisurează cimentul turnat de aceștia peste amintiri și simțăminte pe care le-ar vrea definitiv uitate, și pentru că proiecția sa asupra trecutului recent se suprapune în mod disconfortabil peste modul și instrumentele umane de operare politică a justiției în România anului 2019 și peste reacţia temătoare, de neimplicare, a (prea) multora dintre membrii societății civile, satisfăcuți de experiența consumeristă pe care au ajuns să o confunde cu însăși… libertatea.
Andrei, filmul se construiește pe cele două personaje și ca atare este important să știm mai multe despre cum le-ai conceput, mai ales că fiecare are trăsături de caracter sau comportamentale accentuate exagerat până spre limita cu irealismul. Ai făcut asta pentru amplificarea impactului rememorării unei realități asupra spectatorilor care au trăit anii respectivi, sau poate pentru că personajele sunt ficțiuni chintesențiale ce însumează fiecare ‘banalitatea răului’ unei epoci?
Nemernicia, prostia, respectiv frica celor doi poate că par astăzi exagerate, dar în raport cu anii ’80 chiar am încercat să temperez lucrurile. O reprezentare fidelă a perioadei poate să pară acum răutate intenționată și să te îndepărteze de film. Oroarea anilor era generată de caractere cu mult mai stridente decât cele care apar în film.
Dacă ascultăm astăzi un discurs al lui Ceaușescu sau al oricărui politruc dintr-o plenară oarecare, din punctul meu de vedere frizează suprarealismul și cu atât mai mult lipsa noastră de reacție se înscrie în aceeași cheie a absurdului. Nu-mi explic totul decât prin puterea de hipnoză a cretinismului. Nu știi cum să reacționezi. E greu să te aperi de un clovn.
De ce 1983 și nu, de exemplu, anii ’70? Ai avut în minte cumva cazuri precum, de exemplu, cel al lui Radu Filipescu sau, mai bine zis, care au fost motivele-cheie care au inspirat această plasare temporală?
1983 a fost doar o parafrază, o glumă, un titlu de lucru la care am renunțat după ce am terminat filmările. Exista deja o diferență cristalizată între anii ’50-’60 și ’70-’80, între “Anii demonici” și “Epoca de aur”. Am să-l citez pe Florin Constantin Pavlovici care în “Frica și Pânda” descrie fantastic în câteva cuvinte aceasta diferență: “Comunismul românesc a cunoscut două vârste: „Obsedantul deceniu”, care, ca orice treabă de inspiraţie rusească, s-a umflat peste măsură şi a durat douăzeci de ani, şi „Epoca de aur”, caricatural naţionalistă, mitomană, famelică şi zgomotoasă…”.
Pe mine anii ’80 m-au făcut om mare, am sechele și astăzi. Pe lângă cele profunde, încă mă bucur prin hipermarket-uri când văd etichete colorate și mi-aș cumpăra oricâte perechi de blugi Levi’s. Pe lângă că nu i-am trăit, despre anii ’50 nici nu știu cum s-ar putea face un film. Un film despre iad, despre Fenomenul Pitești. Îmi depășește puterea de reprezentare.
Radu Filipescu, dar mai mult decât el, drama inginerului Gheorghe Ursu, sunt povești care m-au urmărit, dar filmul nu spune povestea niciunuia dintre ei. Cei doi fac parte dintre foarte puținii disidenți autentici pe care i-am avut în anii ’80, oameni extrem de curajoși pe care îi consider eroi. Personajul Dinu Neagu este opusul lor, vorbește despre frica noastră, a celorlalți.
Neagu surprinde prin naivitate (credința în ‘justețea’ aplicării legii) și necombativitate (până aproape de punctul în care își anihilează instinctul de auto-conservare). Este el o metaforă a intelectualului prezent proiectat în trecut sau este o pură reprezentare a fricii? Sau altceva?
Nu operez cu metafore, metaforele sunt didactice, filmul este mai degrabă o formă de terapie. Nu exorcizez demoni și ies metafore. Cred foarte tare că atunci când pui în scena adevăr, metaforele nu întârzie să apară în ochii privitorului și fără voia ta. Așa ca în viață.
E drept însă că de multe ori capătă sensuri pe care nu le controlezi, depind de istoria personală a fiecăruia. Când urmărești metafore, de cele mai multe ori ajungi să prinzi kitsch-ul.
Dacă se mai regăsește cineva în baletul pe sârmă pe care Dinu îl face, în amânarea la nesfârșit a unei reacții ferme, sunt fericit. Intelectualul de astăzi, ca și cel de atunci, stă atât în arest în Rusia, Siria, China, cât și pe canapea cu telecomanda în mână.
“Tu-ți ai partea ta de vină că nu faci nimica”. Întelege până la urma Dinu ceva din această replică… dăm semne noi, în 2019, că am putea să o înțelegem? De ce trebuie să continuăm să mai “sperăm că data viitoare vom fi mai buni”?
Nu știu dacă înțelege Dinu ceva. De foarte multe ori mă simt încolțit și vinovat că nu știu ce vor face personajele după ce se termină filmul. Nu am pretenția că știu totul.
După proiecții se întâmplă să fiu contrazis despre sensul unor lucruri scrise de mine și este foarte plăcut. Încerc să pun în scenă personaje vii, pe cât îmi stă în putere, care pot să reacționeze sau să înțeleagă lucrurile într-o infinitate de moduri, ca oricare dintre noi. Încerc să evit consecințele telefonate ale lucrurilor care se spun. În general știu mai multe despre trecutul personajelor, iar ce urmează după generic mai depinde și de ei. În cazul lui Dinu orice revelație este oricum tardivă la momentul acestei replici. Oricum, în măsura în care un privitor înțelege sensul replicii, sunt șanse mari să-l înțeleagă și Dinu.
Cu toții am trecut printr-un moment după care ne simțim vinovați că n-am reacționat într-un fel sau altul. Pe mine tocmai m-a repezit un vameș bulgar acum două zile și încă sunt frustrat că nu l-am pus la punct de teama că o să mă frece și mai mult. Dinu gestionează la fel de prost situația, având totuși o miză mult mai mare, viața lui, versus câteva ore de controlat ciorapi murdari într-o vamă oarecare.
Cred că avem șanse să fim mai buni “data viitoare”, unii dintre noi, pentru o scurtă bucată de timp, așa cum a existat rezistența la instaurarea comunismului. Existau oameni sănătoși, din toate păturile sociale, obișnuiți cu libertatea, care au reacționat. Protestele de astăzi nu și-au dovedit încă dimensiunea în situațiile critice pentru țară, dar recrudescența conștiinței drepturilor consumatorului mă face să sper că o să fim la fel de certăreți și în situații mai grave decât o pizza rece.
Vali, un pur supraviețuitor prin asimilare mimetică și adaptare rapidă la context. Analizat pe bucăți, este o persoană cu multe calități native, ceea ce nu-l face un bad guy în sensul uzual. Ce îi alimentează violența? L-ai conceput doar ca un produs al sistemului sau are nativ trăsături de sociopat?
Dacă răul ar fi determinat de lucruri previzibile ar însemna că noi, cei care nu ne înscriem în șablonul socio-cultural al răului, suntem niște sfinți, ori nu cred că este așa. Atunci când operezi cu clișee nu vorbim de o cercetare autentică și filmul devine inutil. Ca să nu vorbesc despre alții, personal mă regăsesc în ambele personaje.
Am văzut de mai multe ori reacția oamenilor de repulsie față de Dinu și mă întreb atunci, cine ești tu de fapt, în lanțul trofic, cine preferi să fii tu și cât te ține morala în frâu?
Nu vreau să evit întrebarea, dar compotul interior care duce la crimă este magic, la fel ca în cazul binelui. Eu nu am încercat decât să construiesc o escaladare plauzibilă a situației. De multe ori m-am opus clișeului literar care construiește criminalul, am încercat să-l contrazic și să fac totuși drumul către final posibil. Ce te faci dacă recunoști în jurul tău mărci ale drumului către rău?
Dacă reciți poezii nu înseamnă automat că ești băiat bun.
Una din replicile definitorii pentru Vali este: “dacă a fost motive, e pedeapsă, nu e persecuție”. Poți să explici folosirea termenului de… persecuție?
Este un moment extrem de ambiguu din punct de vedere moral și se referă la aplicarea orbească a legii ca justificare a unei acțiuni, fără să o chestionezi. Are rădăcini în “Am respectat ordinele.”, “Noi muncim, nu gândim.”, se referă la armonia oarbă cu sistemul. Pornește de la lipsa de îndoială față de justețea sistemului, în cazul de față unul totalitar, de la acceptarea necondiționată a exigențelor impuse.
Motivul nu se chestionează, oricât de absurd ar fi. În măsura în care ceva “nu e voie!”, orice, reacția este justificată și se aplică o pedeapsă. Părinții în foarte multe cazuri consideră că o pedeapsă aplicată copiilor este perfect justificată în lumina “Istoriei universale a creșterii copiilor”, fără să se îndoiască vreo clipă de ea. Relația părinților cu copiii este de multe ori totalitară și mă face să-mi pun întrebarea dacă doar comunismul este vinovat de toate relele. Prin cadrul legal, prin ”Așa se face!” nedreptatea devine anterioară gesturilor tale oarbe.
Este o manieră confortabilă și ipocrită de a nu-ți asuma responsabilitatea gesturilor tale. Persecuția în schimb este un abuz neacoperit de “cadrul legal”. O răutate nejustificată. În cazul lui Dinu “sunt motive”, oricât de absurde ar fi ele, deci este pedeapsă, nu persecuție. Persecuția este condamnabilă, pedeapsa nu.
Procesul dublu de torturare: cine este mai vinovat de escaladarea lui… securiștii-anchetatori, pionul-Vali, sau cobaiul-Dinu?
Comunismul anilor ’80 este întâlnirea dintre rămășițele degenerate ale unui sistem demonic, nemernicie și frică. Cred că toți trebuie să ne asumăm contribuția.
Există bineînțeles și cei care s-au opus, dar care, fiind foarte puțini, nu au modificat substanțial borhotul nostru de zi cu zi, în maniera în care de pildă Solidaritatea a facut-o în Polonia.
Pentru crimă în schimb, eu consider că responsabilitatea este a criminalului, a individului. Orice discuție poate să relativizeze lucrurile doar până cu o clipă înainte de gestul final.
Ce crezi că un tânăr consumator de film, care nu știe ce a fost art. 166, ar putea să descopere în acest film… sau cu ce gânduri ți-ai dori să iasă de la vizionare?
Nu pot să anticipez nimic și nu am o agendă specială, sper doar să-l vadă și tinerii. Nu sunt nici politician, nici activist social, dar mă gândesc că nu sunt unic și ce mi-a folosit mie poate că o să folosească și altora mai tineri.
“Nu suntem unici.”, “Istoria se repetă.” și alte banalități în sensul ăsta mă fac să cred că exercițiul care mi-a folosit mie poate că o să folosească și altora mai tineri. Nu trebuie să știe ce-i art. 166, legi absurde create să facă funcționale sisteme disfuncționale pot găsi și astăzi din Anglia până în Hong-Kong.
Am întrebat asta pentru că, în cazul acestui segment de varstă, s-ar putea ca efectul sa fie distorsionat. Căci se simte mai apropiat de “mă enervez numai când le văd grosimea, eu la filme am boală” decât de Joyce sau de Bosch… Interesantă justificare a agresivității pentru o minte imatură. Nu te temi de acest posibil efect opus?
Am mare încredere în spectatori indiferent cât de groase sunt cărțile pe care le citesc. Nimeni nu va alege răul doar pentru că preferă filmele cărților, doar dacă e psihopat.
Cred că semnalul de alarmă este cu atât mai eficient în masura în care te regăsești din când în când în Vali. Holywood-ul trasează o graniță precisă între bun și rău care ne dă iluzia că, atunci când se-mpute treaba, Superman iese din noi și rezolvă cazul. Eu cred că lucrurile sunt mult mai complicate.
Despre castingul lui Papapdopol și Postelnicu, ambii excepționali în roluri. Cum s-a întâmplat și cum ați lucrat cu ei pentru pregătirea rolurilor?
La Papi m-am gândit de la bun început, iar la Iulian nu. Inițial Vali era altcineva, care în final a refuzat rolul și am avut norocul să-mi treacă prin cap Iulian. Mă bucur mult că ți s-au părut convingători, amândoi au muncit enorm.
Nu am făcut casting, iar povestea este dezamăgitor de simplă. Am avut norocul să-i cunosc, pe de o parte, și pe de alta am făcut aproape patru luni de repetiții.
Interviu de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
