Vă mai amintiți prima întâlnire cu fotografia și ce anume a declanșat pasiunea pentru ea?
Am intrat în contact cu fotografia în școală. După terminarea liceului am lucrat în cu totul alt domeniu, dar întotdeauna în timpul liber mi-am cultivat mai departe pasiunea pentru fotografie. La început însă eram ca orice om care deținea un aparat foto: fotografiam în vacanțe, fotografiam copii etc.
Însă în anii ’80 a avut loc un declic, mi-am dorit să învăț, să știu cât mai multe despre tehnica fotografică pentru că nu aveam foarte multe informații. Pe atunci fotografiile nu erau digitale, iar developarea lor era un proces complicat pe care nu-l stăpâneam bine. Așa că am început să caut materiale care m-ar putea ajuta.
Nu aveam neapărat o direcție, ci îmi doream să asimilez cât mai mult, din cât mai multe surse. Așa se face că am devenit un vânător de materiale de specialitate. La un moment dat, am ajuns într-un anticariat unde mi s-a spus ca nu dețin cărți de fotografie, însă anticarul a menționat ceva despre un teanc de fotografii de care dorea să se debaraseze. Mi-a cerut 300 de franci pentru acest teanc de fotografii, am acceptat și am plecat cu fotografiile acasă.
Când m-am regăsit acasă, în liniște, în fața acestui teanc impresionant de fotografii am avut șoc. Multe erau portrete, iar printre ele am găsit un portret original al marelui scriitor Victor Hugo. Am fost atât de surprins, încât mi-am dorit și mai mult să aflu cum au fost realizate aceste fotografii, iar din acest moment, pot spune că m-a prins ”virusul” fotografiei.
Ați avut și mentori care să vă îndrume în acest parcurs?
Da, norocul meu a fost că am avut prieteni care erau fotografi recunoscuți în Franța. De la ei am primit numeroase sfaturi utile. Asta se întâmpla în Franța. Când am ajuns în România, am avut norocul și șansa extraordinară să mă întâlnesc cu domnul Gheorghe Lăzăroiu, să ne împrietenim și să-mi devină un bun sfătuitor. O altă întâlnire importantă a fost cea cu fotograful american Louis Sterner care îmi critica pozele. Îmi înșiram pozele pe masă, iar el spunea ”asta da”, ”asta nu”. Avea ochiul format, iar eu aveam încredere în el. După ce termina selecția vorbeam direct pe pozele bune.
E bine să te critice altcineva care taie, cineva care se pricepe, am învățat multe cu el, mi-a oferit și multe piste de lectură. Să citesc cărți de specialitate, să văd cât mai multe expoziții de fotografie dar și de pictură, să cumpăr aparate vechi de fotografiat, să colecționez, să fotografiez susținut, aceste lucruri au devenit o constantă în viața mea. După un parcurs în care am resimțit suișuri și coborâșuri, acum mă simt bine în pielea mea ca fotograf. Un fotograf nu se poate face într-o zi.
După stabilirea în România ați devenit extrem de interesat de istoria fotografiei românești. De unde acest interes?
Am avut norocul să călătoresc prin România alături de domnul Lăzăroiu și să descopăr că există foarte mulți fotografi români buni, dar care sunt prea puțin cunoscuți. Așa că am început să fiu interesat de cercetarea istoriei fotografiei românești, iar în 10 ani pot spune că am devenit profesionist în acest domeniu.
În mod paradoxal, eu care sunt francez la origine, sunt căutat de diverși oameni și chemat să vorbesc despre patrimoniul vostru fotografic. Tocmai revin de la Botoșani și Dorohoi, unde am oferit un impuls unui grup de tineri fotografi. Ca o concluzie generală, totul se leagă: de la a face fotografii, la a colecționa, la a vorbi și a-i îndruma și pe alții în această artă.
Ce anume vă inspiră în România?
Pentru mine România are întotdeauna câte un element de supriză, o poezie a ei cu care mă surpinde, lucrurile nu funcționează după șabloane așa cum simt că se întâmplă în Franța. În Franța totul mi se pare uniformizat, în România mă atrage acest contrast, de exemplu, dintre o carpetă cu răpirea din Serai și o bucătărie amenajată ultimul răcnet.
Ce vă oprește în loc să faceți o fotografie?
Fotografiez dintr-un gest cotidian, fără a deforma realitatea sau a o denigra, pe scurt, încercând să extrag din o poezie. Totul începe de la un contact între aparat, ochi și creier. Dacă nu se creează conexiunea între acestea, subiectul poate trece. Dacă creierul nu spune ”Hei”, ochiul poate rata. Dar și creierul trebuie să fie un pic educat în acest sens. Doar așa putem ajunge să anticipăm momentele pe care vrem să le fotografiem. Deseori sunt sigur că ochiul nu a văzut, dar creierul a anticipat deja.
Recent ați prezentat expoziția ”Hoinăreli”, la Muzeul Național Brukenthal. Ce ne puteți spune despre această expoziție, mai ales că ea a făcut parte din programul Sezonului cultural România-Franța?
A fost o încântare pentru mine să revin în sălile de expoziție ale Muzeului Național Brukenthal. Pot spune că și de această dată că e vorba tot despre noroc. Un noroc la care a contribuit domnul Alexandru Chituță, pe care îl cunosc deja de foarte mulți ani, dar și echipa de profesioniști a muzeului. Eu am trimis mai multe propuneri de fotografii, dar acești oameni dedicați au fost cei care s-au ocupat de selecție, de producere, de instalare, de albumul expoziției.
Tot domnul Chituță e cel responsabil și pentru deschiderea Sezonului Cultural România- Franța la Sibiu cu expoziția mea. A fost ideea lui, iar pentru mine s-a potrivit mănușă. A fost o întâmplare fericită. Încă o șansă extraordinară a fost organizarea Summit-ul UE la Sibiu fix în perioada de desfășurare a expoziției. Sunt extrem de fericit că albumul de expoziție a fost dăruit invitațiilor speciali care ne-au vizitat orașul în acea zi istorică.
Cât de împortant e pentru Sibiu faptul că aici se organizează constant un Salon Internațional de Artă Fotografică? De altfel, sunteți și membru al juriului.
Încă o șansă pe care viața mi-a oferit-o. Să intru în acest grup extraordinar de oameni pasionați de fotografie care organizează Salonul și să ajung membru al juriului. E o recunoaștere a întregului efort pe care l-am depus de-a lungul anilor pentru a mă specializa. Norocul meu a fost din nou domnul Lăzăroiu.
Acest salon recunoscut internațional a fost înființat în urmă cu aproape 50 de ani de un grup de fotografi amatori, dar pilonii lui au fost Gheorghe Lăzăroiu și Fred Nuss. Informații despre Salonul de la Sibiu ajung în toată lumea. Și aici e o echipă foarte bună, de profesioniști, care se luptă pentru a păstra de fiecare dată un standard calitativ ridicat. Voilà, noroc, noroc, noroc!
Interviu realizat de Răzvan Sădean
