Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 26/04/2019
Clin D'oeil Artă & Cultură / Performing arts

CLIN D’OEIL | DIANA ŢUGUI – “A găsi muzica dintre note”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | DIANA ŢUGUI – “A găsi muzica dintre note” Share CLIN D’OEIL | DIANA ŢUGUI – “A găsi muzica dintre note”
Diana Țugui


DIANA ŢUGUI – “A găsi muzica dintre note”

Este una dintre cele mai frumoase voci ale României şi o valoare consacrată a artei interpretative româneşti dar n-a fost descoperită întâmplător la vreun concurs de televiziune, nu este difuzată pe fm-urile comerciale şi nici nu are milioane de vizualizări pe YouTube.

Nu este însă vina ei ci este… alegerea ei. Prezenţă mai rară pe scenele bucureştene decât pe cele din Europa, soprana Diana Ţugui, solistă a Operei din Cluj dar absolventă a Universităţii de Muzică “George Enescu” din Bucureşti, ne-a încântat în februarie în “Traviata” la ONB şi va reveni pe 13 mai pentru spectacolul de gală “I Love Puccini” de la Teatrul Naţional, motiv pentru noi să încercăm să aflăm mai multe despre… viaţa plină de strălucire a unei dive a operei.

Cu un zâmbet fermecător şi o francheţe dezarmantă, soprana a reuşit să îmi fisureze în mod ireversibil prejudecăţile legate de glamour-ul care învăluie activitatea unui artist liric, trimiţându-le la locul lor, în mitologia şi legendele moderne create în jurul performerilor de elită.

Disipând în jurul său fanteziile inspirate de eroinele cărora le dă viaţă pe scenă, Diana Ţugui mi-a oferit cu graţie o demonstraţie de profundă umanitate prin caracterul introspectiv al angrenării în dialog şi m-a lăsat la final cu cel puţin o certitudine: chiar dacă aş avea talent, nu aş fi capabil să mă apuc de sportul pe care ea îl practică de ani buni cu o determinare de apreciat.

Prefer să fiu în sală ca spectator la Gala de la TNB de pe 13 mai 2019 şi nicăieri în altă parte.

Veţi înţelege în continuare la ce sport mă refer…

Diana Țugui

Diana, le ai în repertoriu, printre multe altele, pe Mimi din “Boema” şi pe Violetta din “Traviata”. Ce alegi… Puccini sau Verdi, căci pe ambii îi poţi asculta pe absolut toate scenele lirice din România? Sau poate Wagner?

Sinceră să fiu, mie îmi place foarte mult Puccini pentru că personajele lui feminine sunt foarte complexe. Plus că muzica lui este aproape carnal pasională, cu fraze de respiraţie lungă care aproape izvorăsc din însăşi esenţa spiritului.

Normal, îmi place şi Verdi dar Verdi este mult mai tehnic, pe când la Puccini poţi să te laşi, poţi să laşi să curgă muzica… deşi, făcând o mică paranteză, eu nu sunt neapărat o voce pucciniană. Suplinesc însă prin tehnică, pentru că vocea mea e mai mult mai potrivită scriiturii de tip belcantist. Donizetti, Bellini, Rossini… acolo se simte ea bine, însă înaintez în vârstă şi asta ni se întâmplă tuturor, vocea se schimbă şi vreau să abordez un altfel de repertoriu.

La anul voi debuta ca Desdemona în “Otello”, rol care, mă rog, e foarte apropiat ca ţesătură de Mimi, pe care deja l-am făcut. Vreau să îmi exting paleta pentru că, de-acum încolo, vreau să mai cânt 10-15 ani după care să mă dedic în totalitate rolului de profesor de canto. N-o să ajung la Wagner niciodată, dar sinceră să fiu, eu nu mă regăsesc în muzica lui. Chiar şi pentru publicul avizat, Wagner e mult mai greu de înţeles decât Puccini sau Verdi.

Trebuie să îl asculţi de mai multe ori ca să înţelegi ce-a vrut să spună. Este mult mai complex, mult mai greoi, armoniile sunt mult mai pline şi dacă după Verdi pleci fredonând, după Wagner nu poţi spune acelaşi lucru.

De la Puccini şi Verdi plecăm cu melodia şi atunci e normal că sunt ceruţi şi cântaţi. Opera are nevoie de public iar spectacolele care nu aduc public sunt total neinteresante pentru conducerea unei instituţii.

De exemplu, în spectacolul de la Teatrul Naţional avizaţii vor regăsi momentele preferate pentru că o să cântăm tot ceea ce este mai îndrăgit de ei, iar neavizaţii vor avea exact aceeaşi bucurie pentru că venim cu lucrări care sunt foarte cunoscute şi care pot fi… fredonate.

Cineva care poate cânta operă nu este un simplu interpret ci, cred eu, un performer care trebuie să muncească serios pentru performanţa de a se transforma în artist liric. Ai fost înzestrată cu talent, te-ai născut cu voce, dar aceasta e un diamant în stare brută. Ce trebuie să faci ca să îl şlefuieşti?  

Apropo de ‘te-ai născut cu voce’, a fost la un moment dat un mini-scandal cu o tânără care a mers la “Românii au talent” despre care la un moment dat am scris chiar şi eu un mic comentariu. Terminase Conservatorul aici în Cluj, şi a spus că a venit să dea audiţie la Operă şi n-a fost luată, iar juraţii de la acest mare concurs au fost foarte intrigaţi cum de această mare voce nu a fost primită în Operă.

Neavând nimic cu această domnişoară – cred că fost pur şi simplu un concurs de împrejurări şi de… rating -, ascultând-o, mă gândeam că nu avea nimic în comun cu opera în afară de un soi de impostaţie naturală. Nu ajunge.

Eu fac muzică de la vârsta de 5 ani şi toate aceste lucruri se văd pe scenă, se vede tot ceea ce am acumulat de-a lungul anilor, căci am făcut instrumente, sunt familiarizată cu tot ceea ce presupune muzică, muzica făcută profesionist.

Am început să studiez canto de la 14 ani şi de atunci tot studiez. Altfel nu se poate. Noi suntem ca nişte sportivi. Vocea… Corzile sunt în esenţă nişte mici muşchi pe care trebuie să-i ţinem tot timpul antrenaţi.

Fără un studiu permanent este ca şi cum un fotbalist ar intra pe teren neîncălzit, nejucat fotbal de o lună de zile… n-ai cum să te formezi. Trebuie să te antrenezi în fiecare zi măcar o oră. Nu se poate altfel.

Diana Țugui

Înţeleg ce spui dar, totuşi, comparaţia cu fotbalistul nu mi se pare potrivită în întregime pentru că acesta joacă acelaşi lucru indiferent că e parte a unei echipe de top sau a uneia dintr-o ligă inferioară, pe când tu ai ales să te pregăteşti pentru a fi un performer de vârf în muzică. Cu talentul tău, puteai să optezi pentru un gen mai facil şi mai puţin solicitant…

Asta a fost viaţa. Pur şi simplu, asta mi-a plăcut întotdeauna. Prin construcţia mea interioară sunt destul de clasică şi de tradiţională şi niciodată n-am fost atrasă de muzica pop sau de rock.

Bineînţeles, ascult mult, îmi place, dar este ceva ce nu m-am văzut făcând niciodată. Am încercat în urmă cu 10 ani, just for fun, să lucrez cu un Big Band din Craiova şi am cântat de Crăciun nişte evergreen-uri.

Ei au fost foarte încântaţi de colaborarea noastră însă eu am ascultat înregistrările şi am decis că nu eram nici pe departe ceea ce ar fi trebuit. Sunt foarte critică cu mine şi cu siguranţă faptul că mereu am cerut foarte mult de la mine m-a dus unde sunt acum. Am cântat în toate instituţiile de cultură din ţară şi sunt în continuare invitată în permanenţă.

De asemenea, am proiecte şi în străinătate de câteva ori pe an. Nu am ajuns aici degeaba, am ajuns pentru că muncesc, pentru că am fost serioasă şi pentru că mereu am renunţat la orice altceva în faţa muzicii şi în faţa studiului.

Ăsta este motivul pentru care n-am fost niciodată atrasă de alt fel de muzică. Iubesc să şlefuiesc, să caut în permanenţă frumuseţea sunetului şi vibraţia care ajunge la sufletul oamenilor.

În plus, opera mi se pare cel mai complex gen de muzică. Ca să poţi scoate un singur sunet trebuie să fii atent la 10, 15, 20 de lucruri. Simultan. Munca asta mie mi-a plăcut şi m-a atras întotdeauna.

După aceea frumuseţea căutării personajului. Dacă n-aş fi cântat aş fi făcut teatru pentru că îmi place foarte mult şi empatizez foarte uşor cu personajele. Ca să folosesc o expresie mai nouă, am un soi de inteligenţă emoţională care la mine este, cumva, mai dezvoltată.

Imediat cum citesc un libret, reuşesc să înţeleg şi să pătrund foarte repede psihologia personajului şi după aceea, prin mine, să îl pun pe scenă.

Şi acesta e un lucru care, la rândul său, m-a atras foarte mult şi m-a ţinut acolo ca în mrejele unei poveşti, să întruchipez un personaj şi să fiu pe scenă ceea ce nu sunt în viaţa de zi cu zi.

Dar pe scenă te-am văzut şi ascultat performând mai mult în roluri melancolice, sumbre, tragice. Ce să cred?

Soţul meu, dintr-o căsătorie anterioară, are copii cărora am căutat tot timpul să le deschidem apetitul pentru muzica cultă. Înainte să îi aduc la Operă în lucrările în care cântam, le povesteam despre subiect, iar odată mezinul familiei, Toma, mi-a zis: ‘Dar tu nu joci şi într-o operă în care să nu mori?’.

Joc şi comedie şi îmi place extraordinar de mult dar aşa s-a nimerit, că am tot fost invitată să fac Traviate şi Boeme şi Rigoletto, şi e drept că… eu mor în toate.

În momentul în care lucrez pentru o comedie precum “Elixirul dragostei” sau “Bărbierul din Sevilla” şi starea mea de peste zi este alta, am alte emoţii, sunt mult mai veselă şi pusă pe şotii, am altă energie interioară.

Revin. Ai voce, ţi-o şlefuieşti prin antrenament cotidian, dar de ce ai, în fapt de ce aveţi cu toţii nevoie de luni întregi de repetiţii pentru a pune la punct un spectacol de operă care, aproape sigur, vă este deja familiar?

Facem aceste repetiţii pentru învăţarea rolului… care presupune lucrul la cabină cu un pianist. Memorarea rolului este cel mai mic impediment şi acest lucru se termină cel mai repede. Urmează apoi să îl pui în voce. Exact aşa ne şi exprimăm, ‘încă nu s-a pus în voce rolul’. Trebuie să se aşeze şi asta se face prin repetiţie permanentă.

Ca să ajungi să te simţi bine într-un rol ar trebui practic studiat vreo şase luni de zile înainte de a-l scoate în scenă rezolvat din punct de vedere tehnic – deci nu vorbesc despre interpretare -, strict tehnic, pasaje de coloratură, pasaje de virtuozitate, rezolvate momentele mai grele, crearea unor anumite reflexe.

După asta urmează partea de interpretare, de pătrundere cu adevărat a textului muzical… de a găsi muzica dintre note, pentru că doar notele nu valorează nimic. Asta se rezolvă de multe ori cu pianistul iar această parte merge oarecum mână în mână cu creionarea personajului.

Apoi lucrul cu regizorul care poate are o altă viziune asupra personajului şi trebuie ca, în culorile pe care noi deja le-am găsit, să identificăm alte nuanţe. Vine apoi lucrul cu dirijorul şi vin repetiţiile cu orchestra, care sunt total diferite de repetiţiile cu pianul. De asta avem nevoie de mai mult timp dar, în ultima vreme, şi asta se întâmplă la nivel global, să montezi o premieră nu-ţi ia mai mult de două luni maxim cu puţin noroc pentru că se presupune că un interpret vine deja cu partitura deja învăţată şi antrenamentul gata făcut.

Acum de exemplu montăm “Don Giovanni” la Opera Naţională Română Cluj. Am aflat de decizia montării acestei premiere acum două luni. A trebuit ca în acest timp scurt să ne învăţăm rolurile, pentru că foarte mulţi dintre noi debutează, să învăţăm regia, şi deja de săptămâna viitoare intrăm în repetiţiile generale.

Am avut foarte puţin timp la dispoziţie, dar ne-am mobilizat şi am lucrat cu bucurie pentru că într-un teatru suntem ca într-o mare familie. Deci se poate şi mai repede, fără să renunţăm la calitatea spectacolului.

Diana Țugui

Dar cum te acomodezi tu ca artistă, într-un timp şi mai scurt decât acesta, în spectacolele de pe alte scene în care eşti invitată? Cum te poţi încadra în viziunea din spatele montării dacă tu vii, să zicem, doar cu două zile înainte la Bucureşti pentru a performa în “Traviata”?

“Traviata” e cel mai jucat rol al meu şi nici nu mai ştiu în câte montări am jucat. În primul rând eu îmi cunosc foarte bine personajul, ştiu cine este, şi înainte de orice apariţie într-o regie nouă stau de vorbă cu regizorul ca să îmi povestească despre vizunea sa. Pe scheletul deja făcut al personajului meu, eu adaug şi aceste noi informaţii.

Este frumuseţea acestei meserii, că nu te plictiseşti niciodată, de fiecare dată personajul e un pic diferit dar perfect integrat în contextul muzicii. Sunt anumite nuanţe care diferă dar care aduc cumva noutate şi în expresia muzicală.

Apoi, e foarte important să înveţi traseele pentru a nu încurca pe cei care ştiu spectacolul deja. Bine, că mai uiţi câte ceva, se improvizează, asta este, dar eu am o mare capacitate de adaptabilitate.

Plus că, dacă vorbim de “Traviata”, de regulă îmi păstrez anumite indicaţii de regie scrise pe partitură, că asta e de la Cluj, asta e de la Iaşi, asta e de la Bucureşti sau din alte locuri în care am mai jucat.

Cred foarte mult în a fi serios în ceea ce faci şi atunci când mă duc într-un loc nu mă duc niciodată nepregătită. Eu trebuie să ştiu dinainte. Poate că cer să văd o înregistrare video, îmi notez, şi după aceea mai discut cu regizorul, nu ştiu, dar întotdeauna când urc pe scenă mi-e foarte clar ce am de făcut.

Eşti o persoană surprinzătoare pentru că, pe de-o parte, iubind ceea ce faci, ai putea să te uiţi în oglindă şi să te mulţumeşti spunându-ţi ‘Mamă ce valoroasă şi ce bună sunt!’, iar pe de altă parte ai componenta raţională care te mână să te perfecţionezi tot timpul şi să te pregăteşti în cel mai mic detaliu…

Mi-aş dori să mă pot uita în oglindă şi să spun ‘Mamă, ce bună sunt!’. 🙂 Şi să şi ajung să cred cu-adevărat asta. Tocmai că, probabil, această mică, mică neîncredere în mine, a fost cea care m-a dus mereu mai departe, m-a dus să studiez, să fiu serioasă, să fiu bună, dar fără să mă îmbăt cu apă rece.

Nu cred că e posibil să mă mulţumesc uşor, nu sunt construită aşa. De exemplu, când eram copil, dacă nu studiam o zi, mă simţeam vinovată. Acest lucru mi-a rămas până în ziua de astăzi.

Dacă nu studiez două zile mă simt vinovată şi simt că-mi ies din mână ceea ce, după atâţia ani, ar fi cam greu să mi se întâmple în două zile. Cred că e ceva mai presus de mine care ghidează căci altfel nu mă obligă nimeni să studiez în fiecare zi, mai ales când n-am nimic de cântat. N-am nimic de cântat sau de pregătit săptămâna viitoare, de exemplu, dar eu mă apuc să studiez.

În vacanţă, eu încep să studiez cu zece zile-două săptămâni înainte să vin la Operă. Şi când o să mă opresc din studiat o să o fac cu mare bucurie pentru că povestea asta e un soi de apăsare câteodată când soarele străluceşte afară iar eu stau în faţa pianului.

Glumesc! De anul acesta, am început să predau în Conservator şi îmi face mare plăcere. Am mare bucurie când văd că tinerii cu care lucrez au micile lor reuşite… am avut un concert cu ei şi bucuria pe care am avut-o după concertul în care au cântat studentele mele iar eu am stat în sală a fost mai mare decât bucuria pe care o am când eu fac un concert bun. A doua zi m-am trezit fericită.

Nu mi-e frică să mă opresc din cântat, nu-mi doresc să mor pe scenă şi nu-mi doresc să rămân pe scenă până când o să zică lumea că femeia asta ar trebui să iasă la pensie. Îmi doresc să rămân pe scenă atâta vreme cât o să fac spectacole bune iar publicul o să plece bucuros din sală, fără a avea în minte imaginea a ceea ce am fost la un moment dat.

Vorbind de public şi de temeri, de ce, în continuare, publicului larg îi este frică de Operă?

Pentru că nu înţelege, mai exact pentru că are impresia că nu înţelege, pentru că oamenii nu-şi dau un pic de timp să vină la Operă pregătiţi. În ziua de astăzi poţi să intri imediat pe un Google şi să citeşti subiectul operei, să te duci cât de cât informat… nici măcar nu trebuie să asculţi înainte.

Multă lume are impresia că opera este un gen neînţeles dar nu trebuie decât să ai un pic de bunavoinţă şi să mergi în sală. Opera e ca un fel de mâncare: nu poţi să spui dacă-ţi place sau nu-ţi place decât după ce-ai gustat.

Şi nu o singură lingură. Ia 2-3 linguri şi după aceea poţi trage concluzia. Mai ales că în cazul ‘muzica de operă vs. muzica simfonică’, la muzica de operă eşti ajutat de o grămadă de alte lucruri, de decoruri, costume, de jocul personajelor, de faptul că nu cred că mai există sală în lumea aceasta în care să nu fie supratitrare. 

Diana Țugui

Pot însă spectatorii să ajungă să aprecieze muzica dacă interpreţii rolurilor nu sunt expresivi, dacă n-au veleităţi de actor?

Publicul simte asta şi taxează imediat. Văd asta des pentru că sunt o mulţime de oameni care au mai văzut un spectacol dar vin să îl revadă dacă joacă un anumit interpret şi, cumva, artiştii ajung să se aleagă, să fie aleşi de public. În ziua de azi nu mai este moda în care solistul de operă să vină şi să stea cu faţa la public şi să cânte. Nu mai ţine.

Totul s-a schimbat foarte mult, se cere din ce în ce mai mult de la noi, se cere să ai o anumită formă fizică pe lângă voce, să te mişti, să poti să cânţi în orice poziţie. Nu mai există regizori doar de operă.

În ultima vreme lucrăm cu regizori de teatru care nu toţi sunt familiarizaţi cu ceea ce înseamnă să cânţi şi, din acest motiv, mişcările noastre sunt cu totul şi cu totul altele. Lucrând cu un regizor de teatru personajele se creează altfel.

Înainte erau mult mai înţelegători, plus că înainte solistul avea un cuvânt mult mai important de spus. Acum nimeni nu mai este de neînlocuit, sunt o grămadă care aşteaptă la uşa din spate să îţi ia locul aşa că, de multe ori, accepţi… acum depinde de cât de multe eşti dispus să accepţi.

Apropo de înlocuiri şi de activitatea ta didactică. Vin ceva tineri talentaţi din spate care vă vor putea lua locul pe scenele lirice?

Vin, vin. Cel puţin în Cluj, din ce ştiu eu, avem o generaţie care termină sau sunt în curs de terminare pe care Opera din Cluj încearcă să îi asimileze. De exemplu, acest “Don Giovanni” se face cu mai multe distribuţii, premiera va fi cu ‘bătrânii casei’ dar al doilea sau al treilea spectacol va fi cu tineri din Conservator care primesc astfel posibilitatea să lucreze cot la cot cu noi şi să ne vadă cum lucrăm.

Pentru ei este o experienţă teribilă în cel mai bun sens. Avem nişte generaţii care termină acum şi care, cu siguranţă, vor face multe pentru că sunt talentate.

Chiar vorbeam astăzi cu o colegă apropo de o tânără soprană care se mişcă extraordinar de bine pe scenă, nu este timorată, care a înţeles foarte bine personajul şi are doar douăzeci şi ceva de ani. De asemenea este foarte bine şi din punct de vedere vocal, nu doar ca personaj. Deci sunt asemenea tineri. Din păcate, şi ne confruntăm cu asta de ceva vreme, învăţământul este din ce în ce mai slab. Copii care termină 12 clase de liceu de muzică vin total nepregătiţi.

Nu ştiu nici măcar să cânte un simplu solfegiu, este ca şi cum ai termina 12 clase şi tu nu ştii să scrii sau să citeşti. Am intrat cumva într-un cerc vicios: absolvenţii de Conservator nu mai au acelaşi nivel cu cei de acum 20-30 de ani, merg apoi în liceele de artă şi predau la un nivel mult mai jos, pretenţiile lor fiind mult mai scăzute, iar copiii pe care îi învaţă sunt şi ei, de la an la an, din ce în ce mai slabi.

Părerea mea este că nimeni nu a murit de învăţat prea mult sau de citit prea mult sau de studiat prea mult aşa că, de fapt, ei nu mai au această seriozitate pe care o aveam noi. Ţin minte că în liceu, acum 25 de ani, mergeam şi studiam până la 12 noaptea şi nu eram doar eu.

La ora 10-11 noaptea nu găseai săli libere în Liceul “Enescu” (pentru că eu am terminat în Bucureşti), să studiezi ori acum aşa ceva nu se mai întâmplă. Ba, mai mult, am auzit nişte chestii că nu-i mai lasă să intre în licee să studieze în afara orelor de curs. S-au impus tot soiul de reguli de astea care, cumva, îi încastrează pe copii, căci dacă stai la bloc nu prea ai cum să cânţi la trompetă la 12 noaptea.

Mai e încă o chestie la tineri: ard etape. Nu mai au răbdare să crească şi să se dezvolte. Drept urmare, şi asta e valabil şi în Occident, teatrele, inclusiv cele lirice, angajează tineri, îi folosesc 5-7 ani maxim, după care se debarasează de ei întrucat copiii ăştia merg şi abordează roluri total nepotrivite vocii şi vârstei lor şi după câţiva ani s-a terminat, nu mai pot cânta. Au ars. Rămân fără voci şi se reprofilează, se ocupă de altceva, în teatru nu mai e nimic de făcut. Deci este această tendinţă generală, tinerii nu vor să mai stea să mai înveţe cum se duce tava pe scenă, vor brusc să intre în roluri mari şi se miră apoi că rămân fără voci.

Am văzut o grămadă de cazuri care n-au trecut de vârsta de 30 de ani. Vârsta contează foarte mult acum, mai ales în străinatate. Eu, la 40 de ani, sunt deja expirată şi bătrână, serios, nici măcar nu mă pot supăra, dar nu poţi distribui o tânără de 25 de ani în “Traviata”, care este o piatră de încercare pentru orice soprană, doar pentru că trebuie să fie apropiată de vârsta personajului. Nu are nici profunzimea, nici ştiinţa de a-l duce la bun sfârşit şi nici capacitatea de a rămâne cu voce după spectacol. Normal că o tânără de 25 de ani va accepta rolul pentru că îşi doreşte şi crede că va da lovitura cu povestea asta dar… nu e o poveste de lungă durată.

Le sfătuiesc tot timpul pe studentele mele… ‘Aşteaptă, oricum vei cânta, dar vrei să cânţi 5 ani sau vrei să cânţi 30 de ani?’. Trebuie să ştii cum să îţi aşezi viaţa şi nu-i chiar simplu pentru că şi eu de exemplu am făcut o grămadă de prostii dar după ce-am făcut prostii şi-am acceptat roluri care nu mi se potriveau la vârsta respectivă sau vocii, mi-am dat seama şi-am făcut un pas în spate, mi-am recunoscut greşeala şi-am spus ‘Mai staţi, mai aşteptaţi-mă un pic.’. Depinde de ce alegi în viaţă. Vrei să fii un astru sau o stea căzătoare?

Diana Țugui

Despre Diana Ţugui ce îmi poţi spune, ea ce a ales în viaţă?

Despre mine pot să spun aşa… În ultimii 5-6 ani am descoperit că viaţa nu înseamnă doar muzică şi nu înseamnă doar studiu. De vreo câţiva ani merg cu motocicleta şi am descoperit un nou stil de viaţă. Am avut multe, multe experienţe care m-au schimbat interior şi mi-au schimbat şi viziunea asupra personajelor pe care le interpretez.

Nu ştiu cum s-a întâmplat dar după o viaţă în care nu am văzut decât muzică, în care plecam în concedii foarte scurte pentru că voiam să mă întorc să studiez nu ştiu ce, am descoperit că era foarte frumos, că puteai să evoluezi, dar că… asta nu e totul.

Cred că ar trebui să facem cât mai multe lucruri. Este foarte frumos când suntem specialişti în ceva. Specialiştii vor duce întotdeauna lumea mai departe dar inclusiv opera evoluează şi datorită experienţei de viaţă a celor care o interpretează.

Noi punem pe scenă reacţiile noastre, practic personajele sunt trecute prin flitrul interior al fiecăruia dintre noi iar interpretările noastre sunt viziuni trecute prin noi, prin ceea ce suntem. Cred că un om, cu cât acumulează mai multe experienţe, va fi mai interesant pe scenă pentru că va aduce mai multe nuanţe portretului personajului său. Pe scenă se vede cel mai mic gest, publicul e cu ochii pe tine şi cel mai mic gest poate să vină dintr-o anume experienţă.

Sincer, eu de exemplu nu ascult acasă operă decât dacă am învăţat o operă nouă şi vreau să ascult diferite interpretări. Ascultăm acasă orice gen de muzică şi soţul meu vine întotdeauna cu ceva nou.

Apoi îmi place foarte mult să gătesc. Cred că este unul dintre cele două lucruri care mă relaxează cu adevărat şi, din păcate, în ultima vreme, fiind plecată foarte mult, n-am mai gătit din lipsa timpului.

Câteodată însă îmi iau o zi întreagă, de dimineaţa până seara, ca să gătesc pentru prieteni. Nu sunt cea mai pricepută in bucătărie dar o fac cu foarte multă plăcere şi bucurie pentru mine şi pentru familia mea şi pentru prieteni apropiaţi.

Nu sunt o expertă în gastronomie dar este un lucru care mă relaxează.

Diana Țugui

Sper că nu pizza favorită al lui Puccini sau paste à la Verdi…

Nu, nu gătesc doar italieneşte. Chiar nu, în afară de tiramisu şi de un mic dejun cu burrata şi nişte prosciutto. Pot să gătesc aproape orice. Nu fac sarmale dar pot să fac varză à la Cluj.

Apoi am avut o perioadă când am trecut prin mâncarea asiatică mai ales că cei care au venit cu ideea au fost copiii, aşa că… nu am ceva preferat. Mie îmi place mâncarea. Nu-mi place să fie multă ci să fie bună şi împărţită cu oameni dragi.

Interviu realizat de Ioan Big | CLIN D’OEIL | Performing Arts

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută