Sfârșitul amuzamentului, un nou început?

Sfârșitul amuzamentului, un nou început?

„It’s the end of the amusement phase…” Și, poate, începutul unei perioade în care responsabilitatea ia locul nepăsării. În definitiv, trăim toți pe aceeași planetă, unică, fără a avea un plan B în caz că inconștiența individuală și colectivă ne împinge spre mult-postulatul sfârșit, nu în sens hegelian sau în cel explicitat de Fukuyama, ci unul mult mai brutal și mai iminent.

„Dear Sir, we have a problem. Dear Sir, we need to talk. The whole world is in dust and I say we must clean this shit. No one wants to live like this.” – o mantră care revine, obsedant, ca un strigăt de atenționare înainte să fie prea târziu; în situații-limită nu ne rămâne decât apelul la creativitate. Spectacolul „It’s the end of the amusement phase” debutează cu un manifest explicit al unei generații „living in a sense of broken promise”.

O satiră a timpurilor recente

Performance-ul combină textul rostit cu efectele vizuale și sonore într-un decor minimal, care definește problemele actuale prin alegerea materialelor: puțin lemn, prelucrat, puțin bumbac și foarte mult plastic, în multele sale forme, omniprezent în timpul modern, prea obsedat de imagine, rezultate și viteză, și mult prea narcisist pentru a nu rata umanul din noi.

Toate elementele participă la satira timpurilor recente: lumina care devoalează doar acele zone pe care publicul trebuie să le vadă în conjuncție cu ceea ce aude – fond sonor, textele înregistrate, bucăți muzicale ca un intro scurt, comparabil cu fondul sonor al videoclipurilor scurte de pe TikTok, a căror coregrafie e ridiculizată pe scenă de cele trei performere, cuvintele rostite, refrenele fredonate, toate aceste elemente alcătuiesc o recuzită a unui război de gherilă care se poartă surd, în umbra evenimentelor strălucitoare care fură atenția celor veniți după multe ore de muncă, la o binemeritată odihnă, pe care nu o vor căpăta din cauza angoasei existențiale, care macină mai repede sau mai lent orice posibilitate de reechilibrare.

Ca trei ursitoare – clarvăzătoare ale celor ce urmează să se întâmple dacă nimic nu se schimbă –, cele trei performere navighează, cu umor, printre acorduri definitorii ale ultimelor patru decenii, realizând cu aplomb, în sincron, mișcări, la fel de definitorii, ale curentelor muzicale care au influențat și modelat generațiile X, Y, Z și Alpha. Însoțind cântul cu mișcările foarte ritmate, pe alocuri de forță, și foarte bine coordonate, care subliniază ideea de trend, de tendință dominantă la nivel de generație, generații și de trei sferturi de secol, din 1950 și până în ziua de azi, cele trei performere creionează succint istoria a șapte decenii și jumătate comprimată în doar 40 de minute.

Un secol al vitezei și al singurătății

Într-un secol de viteză, din ce în ce mai necruțătoare cu nevoia umană de odihnă și de tihnă, dar în perfect acord cu manifestul utopic futurist, coordonarea amintește de armată și de multele conflicte care au sugrumat și sugrumă viața de zi cu zi nu doar a celor beligeranți, ci a tuturor de pe Planeta Albastră.

Five-six-seven-eight – măsură pentru dans, militărie, protest, până și pentru celebrarea zilei de naștere, în ritm sacadat, cu mișcări care să nu lase ritmul să scadă. Până și savurarea unei felii de pizza se face în pas accelerat, în ritm vioi, nimic nu decelerează viteza care naște tot mai mult resentiment, care răbufnește în frustrare și degenerează în distrugere. Ce rămâne după ce armonia distrusă a lăsat locul rămășițelor lucrurilor și sufletelor? Multe regrete exprimate în tot atâtea vorbe înșirate, multe experiențe adunate în fața unui ecran, „Forever young, forever free, forever lonely.”

Nimic nu rezistă în fața iminentului dezastru, nici măcar o organizare cvasi-militară, o uniune a celor mai apropiate prietene sau dorința de a realiza ceva împreună. În haosul dinaintea finalului previzibil, fiecare este pe cont propriu, recursul la origine și la familiar căscând și mai mare ecartul între cele și cei odată apropiați. Parafrazând celebrul hit al lui Whitney Houston, „I Wanna Dance with Somebody (Who Loves Me)”, trioul spart în trei solo-uri postulează deziluzia și goliciunea sufletească a unei generații deja blazate: „I wanna dance with nobody, / I wanna feel the heat with nobody / […] / Where the delusion starts. Hyperreal. Hypernothing.”

Mai poate dansul salva ceva?

„Is it a countdown to extinction or just a stupid superstition?” Well, only time will tell… dar până ca drobul să cadă sau profeția să se realizeze, mai e un pas… un pas mic pentru om, dar mare pentru umanitate, cea care acum le știe pe toate, a demolat și ultimii idoli și își este sieși aproape autosuficientă… „Not nostalgic for the days that are gone, but rather afraid for those that won’t come.” – în realitatea distopică pe care pare că umanitatea pune mare efort să o realizeze nu prea mai e loc de cea mai răspândită specie de pe planetă.

În acest context, avertismentul postulat în spectacol – „Extinction as a Sunday hobby” – pare mai degrabă o banalitate pe cale de a se permanentiza decât un motiv de panică. Într-un loc în care istoria se va scrie de către cei asupriți și se va șterge de către cei deprimați, recursul la a învăța din greșelile trecutului rămâne o provocare, iar aura extincției în lumina aurită a anihilării este o constantă care însoțește destinele individuale.

Mai poate dansul salva ceva? Mai este dansul o modalitate de a depăși, de a răzbi în momente de impas, chiar și atunci când nu ne mai găsim punctul de a reveni pe pământ și nici modalitatea de a decola spre alte orizonturi?

Multe întrebări, o oportunitate de a vedea spectacolul „It’s the end of the amusement phase” pe 1 noiembrie, de la ora 19:30, la Sala Pictura a Teatrului Național din București, în cadrul Festivalului IRIDESCENT, organizat de Centrul Național al Dansului București.

Text de ALEXANDER HARTMANN

Foto: Courtesy of CNDB | Iridescent

Echipa artistică

Concept, coregrafie, text: Chara Kotsali
Performance și co-crearea materialului: Sofia Pouchtou, Christina Skoutela, Chara Kotsali
Asistentă de coregrafie: Vassia Zorbali
A doua asistentă de coregrafie: Clara Aguilar
Design sonor și muzică: Anna Maria Rammou, Chara Kotsali
Scenografie și costume: Periklis Pravitas
Light design: Eliza Alexandropoulou
Light design pentru turneu: Ioanna Athanasiou
Consultanță dramaturgică: Dimitra Mitropoulou
Ochi extern: Konstantina Georgelou
Producție: TooFarEast & Chara Kotsali
Producție pentru turneu: Chara Kotsali
Dezvoltare internațională și turnee: Eckhard Thiemann

Produs de: Onassis Stegi