Locuiesc într-un bloc cu magnet la probleme și vecini pe măsură: cei care se fac că nu le observă, cei care trec pe lângă ele cu gândul că le va rezolva altcineva, cei care pleacă din start de la ideea ”nu mă privește pe mine, avem un administrator de bloc”, cei care au inițiativă, dar vor să facă totul după principiul ”ori e cum zic eu, ori dacă nu, fă tu” și, destul de puțini, cei deschiși la dezbatere.
E frustrant să observi că o mână de oameni nu reușesc să cadă de comun acord asupra unor decizii care le influențează calitatea vieții de zi cu zi (curățenia scării, funcționarea liftului, spațiul verde din jurul blocului, locuri de parcare etc.).
Îmi ridic privirea dintre pereții blocului și mă uit mai departe, la ce se întâmplă în România. Și regăsesc un alt val de probleme în jurul cărora roim noi toți, diferiți și totuși având ceva în comun: fuga de responsabilitate. ”Nu e treaba mea!”, ”Ei au puterea, ce pot face eu?”, ”I-am votat, e jobul lor, sunt plătiți pentru asta, nu am timp să le fac și treaba lor!”, sunt doar câteva dintre scuzele pe care le folosim pentru a nu face nimic, pentru a rămâne pasivi, inerți.
E imperios necesar să știm că am identificat vinovații pentru a ne asigura că noi nu ne numărăm printre ei, iar mai apoi să căutăm un erou care să ne scape de ei.
Trăind în România și lovindu-mă de realitățile ei în fiecare zi, simt că amprenta celor 50 de ani de comunism e încă mult prea adâncă. Și că nu avem încă idee despre cum putem funcționa eficient ca un grup, încă e mai convenabil să fim o turmă condusă de un ”erou”. Căutăm un salvator al țării, în loc să fim noi, fiecare în parte, salvatorii ei.
