Ecranizările după romane sunt, de obicei, eşecuri. Deoarece oamenii uită că sînt două arte diferite. Dar şi pentru că puţini regizori au chef de fidelităţi faţă de un autor oricît de bun.
Am ales totuşi cinci cazuri care contrazic regula. Uneori filmul e mai bun, are mai multă forţă iconică, influenţează mai puternic o generaţie. N-o să iau în calcul Twilight sau Harry Potter, acolo cărţile au avut o influenţă covîrşitoare deşi nu sunt lumini ale scrisului.
Cu lumea lui Tolkien din **Stăpânul inelelor** e puţin altfel. Cartea e splendidă şi a influenţat profund toată suflarea adolescentină vestică din anii 60 şi 70. Filmul a venit ceva mai tîrziu, celebra serie a lui Peter Jackson, pe cînd era mai grăsuţ. A fost spectaculoasă revenirea lui Tolkien. Şi chiar mi se pare un caz fericit de egalare ba chiar depăşire a cărţii.
Un caz românesc, **Moromeţii**, primul volum, îl ştie toată lumea de la Bac. O carte foarte bună. Cu o ecranizare excelentă semnată de Stere Gulea. Rebengiuc şi Vişan sînt fabuloşi. Calitatea filmului este cel puţin egală cu cartea, iar influenţa e covîrşitoare. Cam tot un meci egal, la nivel înalt, este **No country for old men**, între autorul McCarthy şi fraţii Coen. Fiecare e memorabil în felul său. Fraţii Coen au schimbat accentul între personajele principale, au fost fascinaţi de băiatul rău – asta face camera de luat vederi, e hipnotizată de personajul negativ. Nici o mirare.
Două cazuri clare în care cărţile au fost depăşite de regizori. Mai întîi cazul clasic, **Portocala mecanică**, romanul bun al lui Burgess. Dar cu un film al lui *Kubrick* absolut fabulos, mult mai puternic decît povestea cu morală a romancierului englez. Celălalt caz de carte foarte bună depăşită în forţă de un film mai bun: **Fight club**, romanul lui *Palahniuk*. Ecranizarea a fost făcută de *David Fincher*, cu o vînă nemaipomenită. E obişnuit ca lumea literaturii să fie mai violentă, mai liberă, mai nebunească. Dar să muţi asta în cinematograf nu a fost uşor. Iar Fight Club a creat practic o sectă de fani absoluţi.
Exemplele pot continua. Ideea era să nu strîmbaţi din nas din oficiu cînd vedeţi ecranizată vreo carte favorită. Cam o dată la cîţiva ani s-ar putea să fiţi lăsaţi mască.
**Despre J.R.R. Tolkien**
J.R.R. Tolkien (1892-1973) a fost un spirit academic – specialist în lingvistică şi în scrieri populare – care şi-a eliberat imaginaţia în fantasy, resuscitînd practic genul. Anii 54-55 au adus cele trei volume din **„Stăpânul inelelor”**, carte la care a lucrat vreo 10 ani. Prietenul cu care s-a sfătuit în tot acel timp: un alt mare scriitor de fantasy, *C.S.Lewis*, autorul *„Cronicilor din Narnia”*.
**Despre Chuck Palahniuk**
Chuck Palahniuk (n.1962) a publicat **Fight Club** ca pe un soi de provocare cu sine – îi trebuia o carte care să nu-i sperie pe editori. A reuşit, iar apoi drepturile au fost cumpărate de 20th century Fox. Filmul lui Fincher a prins un loc întîi în prima săptămînă de proiecţie, dar a fost un dezastru în încasări. Succesul a venit puţin mai tîrziu, vînzarea de DVD-uri a explodat. Fight Club a ajuns un cult.
