Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 04/11/2011
Arhiva Zile si Nopti

Festivalul de văzut, ascultat, mirosit, gustat

Zile si Nopti De Zile si Nopti
Comentarii Festivalul de văzut, ascultat, mirosit, gustat Share Festivalul de văzut, ascultat, mirosit, gustat


**Ştiţi de ce la Sibiu nu seamănă o toamnă cu alta? Fiindcă într-un an are loc Astra Film Fest, iar în următorul nu. Iar AFF este un festival care se simte puternic. Se vede, se ascultă, se miroase şi se gustă. Nici o metaforă la mijloc. Cel mai vechi festival de film documentar din România, Astra Film Fest, îşi încântă spectatorii din 1993. A crescut, şi-a crescut şi publicul, iar acum a ajuns la ediţia cu numărul unsprezece (25-30 octombrie), cu o sută de filme documentare, dar şi concerte şi workshop-uri, ba chiar şi un târg eco.**

*****
Programul festivalului arată ca o carte. E gros cât un volum, arată ca un album, cuprinde prezentările celor o sută de filme – selectate din peste o mie – din treizeci de ţări. Spectatorii vin şi ei din toată lumea, stau umăr în umăr în sălile de proiecţie documentarişti de renume lângă studenţi din şcolile europene şi sibieni dornici să călătorească, prin intermediul filmelor, în cele mai diverse realităţi din lume. Oricât ai cunoaşte de bine acest festival, tot reuşeşte să te surprindă de fiecare dată. Anul acesta, holul Casei de Cultură a Sindicatelor a fost amenajat diferit. Ne obişnuiserăm cu pereţii albi şi fotografiile cu portrete
de ţărani sau imagini din lume.

Acum sunt multe ecrane mari pe care rulează fie programul zilei, fie filme. Oriunde te-ai uita sunt imagini, este mişcare. Poţi selecta ce film vrei să vezi doar stând într-un fotoliu, din cele multe, acoperite cu broboade
colorate, şi lăsându-te prins de aceste fragmente. Poţi vedea un pic de Crulic la cafeaua de miercuri dimineaţa, deşi filmul va fi proiectat duminică. Filmele rulează în trei săli. Una în plus faţă de anii precedenţi – Sala Studio, din spatele Casei Sindicatelor, unde au loc masterclass-urile şi unele reluări. Iar sălile obişnuite din ceilalţi ani, cea mare şi cea mică, au primit
nume sugestive: Sala John Marshall şi Sala Mircea Săucan.

####După revoluţie

În ritmurile Fanfarei Transilvania s-a deschis oficial festivalul. Rulaseră filme deja toată ziua (cel dintâi, la prânz, fiind Regina Maria – ultima romantică, prima femeie modernă, de Sorin Ilieşiu; şi tot atunci deja se derula masterclass-ul Documentarul observaţional, susţinut de Cristi Puiu), dar seara s-a adunat tot spectatorul, umplând sala mare. Au fost cam şapte sute de oameni, atraşi probabil nu atât de momentul festiv – scurt, decent, doar cincisprezece minute de discursuri degajate, susţinute de directorul festivalului, Dumitru Budrală, şi de câteva oficialităţi sibiene – cât de filmul programat să puncteze deschiderea: După revoluţie. Proiectat în prezenţa regizorului Laurenţiu Calciu, filmul a fost urmat de discuţii cu acesta, cu
producătorul Rupert Wolfe Murray şi cu profesorul antropolog Vintilă Mihăilescu ca moderator.

Laurenţiu Calciu a povestit cum a făcut rost de o cameră VHS imediat după Revoluţie. Era profesor de matematică, filma după ore pe străzi, nu se gândea că totul avea să devină un documentar observaţional – exact genul de film pe care pune accent AFF la această ediţie. Rupert Wolfe Murray se afla în România ca jurnalist, participa la conferinţele destinate presei străine. Cei doi prieteni au realizat filmul abia după 20 de ani, montându-l cu buget zero, pe un calculator vechi.

Rezultatul, spectaculos, îmbină cele două perspective: discuţiile dintre oameni, de un grobian imens; presa internaţională şi confuzia generală. „În România nu s-a văzut acest film, au fost doar câteva proiecţii, restrânse”, a spus Csilla Kato, coordonatorul festivalului. „Mai mult străinii au fost interesaţi până acum de acest film”, a confirmat şi regizorul, iar producătorul a spus că, la un buget zero pentru film, nici
promovarea nu e uşoară. Dar filmul are o pagină de internet, aşadar: www.aftertherevolution.ro.

####Pe alese

Din programul stufos al festivalului, fiecare îşi alege ce să vadă. În primele zile, poţi să vezi poveştile unor copii români care s-au sinucis de dorul părinţilor (Singur acasă – o tragedie românească, de Ionuţ Cârpătorea), sau poţi să vezi cine sunt oamenii despre care doar auziseşi că ard cărţile lui Sorokin (Lobotomie, de Yuri Khashchavatski) sau să te duci la Poveşti din fundături uitate (Songs from the Nickel, de Alina Skrzeszwska) sau la altfel de poveşti de dragoste, între oameni şi obiecte
(Metrobranding, de Ana Vlad, Adi Voicu). Poţi pleca spre casă cu vocea paracliserului din Bestiarul Dianei Deleanu, care-şi tot zice: „Eu nu pot să dorm noaptea pentru că stau să mă gândesc ce face Dumnezeu”, în timp ce biserica, gata, deja a fost
dărâmată de Gigantul, o maşinărie minieră care înghite satul.

####Eco – filme şi tradiţii

Anul acesta, AFF a pus accent pe programele educaţionale. Pe de o parte, seria de masterclass-uri Profesia de documentarist, adresate mai ales studenţilor, şi susţinute de Cristi Puiu, Michael Yorke, Adina Brădeanu şi Michael Stewart. Pe de altă parte, Astra Film Junior, destinat copiilor, anul acesta extins. Altă noutate este programul Eco CinematogrAFF Sibiu, cu documentare despre alimentaţie şi agricultură organică. Sâmbătă şi duminică pe platoul din faţa Casei Sindicatelor a fost organizat Târgul de produse tradiţionale şi ecologice.

####Pereche, dar aşa de diferite

Şnurul celor o sută de filme din festival a adus anul acesta parcă mai mulţi spectatori ca oricând. La intrarea în sala mare a Casei Sindicatelor a fost coadă uneori, de exemplu la Crulic, sâmbătă. Foarte interesant cum întâmplarea a făcut ca anul acesta unele filme să facă neaşteptate perechi, să se lipească unul de altul ca două piese de şah din cele cu magnet, cal alb cu rege negru. Astfel, spectatorii au putut vedea, de exemplu, într-o seară un film cu o înşiruire de poveşti din Los Angeles, iar în dimineaţa următoare unul cu poveşti din Moscova. Ambele documentare făcute de câte un regizor german. Foarte diferite, şi totuşi pereche.

Poveşti din fundături uitate (Songs from the Nickel), de Alina Skrzeszwska, care avea să fie premiat la secţiunea Internaţional, îşi poartă spectatorul în centrul Los Angeles-ului, o mahala americană unde a locuit autoarea filmului vreme de un an şi jumătate. Vedem o serie de portrete ale unor locuitori din hoteluri – visătorul care îşi mângâie obrazul de casetofonul ţinut în braţe, fredonând împreună cu Bee Gees „How can you mend a broken heart” şi mărturisind şugubăţ că a fost în puşcărie de 24 de ori, un personaj de tip beckettian care a locuit cu anii printre tufe făcând nimic, un bătrân poet cu barbă, plete şi unghii lungi, amintindu-şi de găşti. Pereche, deşi atât de diferit, filmul Poveşti de dragoste, Moscova 1993-2009 (Liebengeschichten aus Moskau 1993-2009) de Christoph Boekel (preferatul meu din festival, îmi permit să adaug). Continuare a unui film din 1993, camera se reîntoarce către şapte persoane, rude sau apropiaţi ai regizorului, sunt conturate portrete de familie, sunt reluate poveşti de dragoste, vedem entuziasmul începuturilor şi aflăm ce s-a ales de fiecare, dar mai ales, pe fundalul acestor poveşti, se reflectă stilul de viaţă al intelectualităţii din Moscova şi vedem un oraş în schimbare.

Multe asemănări cu România. „Tinerii ar putea vorbi despre dragoste, dar vorbesc doar despre bani”, spune o voce. Clădirile-s monstruoase, grădinile dispărute, maşinile scumpe vâjâie pe bulevarde late, istoria goneşte peste toate. Un film despre „poezia vieţii de zi cu zi”, cum avea să spună regizorul.

####Ştim fără să ştim nimic

Mirel Bran şi Jonas Mercier au fost în festival cu două filme, foarte diferite ca tematică. Cei doi au prezentat, în aceeaşi zi, Vânătorul de securişti, avându-l ca protagonist pe Marius Oprea, care străbate România pentru a dezgropa rămăşiţele pământeşti ale miilor de români executaţi de Securitate, şi Călătorie dus-întors, un film despre o familie de romi trimişi acasă după ce locuiseră trei ani la Boulogne-sur-Mer, în nordul Franţei. Întorşi în România, nu visează decât la Franţa, unde vor reveni împreună cu realizatorii filmului. Aceste subiecte, aparent cunoscute din ştiri, ne sunt prezentate de film la nivelul detaliului uman care nu încape în nici o ştire. Senzaţia este că dacă înainte ştiam totul ca văzut din avion, filmul ne apropie de firul ierbii, scoţând la iveală detalii, dar şi noi întrebări. Foarte mişcaţi spectatorii, la ambele filme, şi foarte încinse discuţiile. Discuţiile de după proiecţii rămân punctul forte al acestui festival, unde oricine poate întreba ce doreşte, iar printre spectatori se află adesea alţi producători de film, alţi regizori, mereu dornici să vadă, să discute. Laurenţiu Calciu şi Christoph Boekel, de exemplu, au fost printre cei mai fideli spectatori.

####Românesc, atrăgător

Festivalul ne-a purtat în lumi îndepărtate, în zone şi problematici încântătoare uneori, deloc confortabile alteori. Un accent s-a pus anul acesta pe producţia românească de film documentar, dar şi pe filmele cu subiecte româneşti, iar publicul a fost numeros la aceste filme, discuţiile de final fiind înfocate mai cu seamă atunci când ceea ce dezvăluia filmul avea de luptat cu
vreo prejudecată sau alta. Două filme care au rulat unul după altul, cu un public foarte numeros şi curios, aveau să fie şi premiate.

Pe drumuri neumblate, de Dieter Auner, prezentat în premieră naţională, o coproducţie România-Irlanda, urmăreşte un an din viaţa unei familii de ciobani din nordul Transilvaniei. Spectatorii au fost extrem de încântaţi să-i descopere, la finalul filmului, pe protagonişti în sală şi să le pună întrebări. Iar Păcătoasa Teodora, de Anca Hirte, film prezentat în premieră mondială, este povestea unei măicuţe, foarte tânăra şi frumoasa Teodora, care după 11 ani de stat la Văratec se pregăteşte de căsătoria cu Dumnezeu. Un film-poem, după cum avea să mărturisească autoarea, cu imagini nespus de frumoase. Dar filmul din festival la care s-a stat la coadă ca la niciunul altul, şi care a fost urmărit într-o linişte grăitoare, a fost Crulic, de Anca Damian. Cel mai frecvent comentariu de după proiecţie a fost „nu pot să spun nimic”. Iar când au putut vorbi, spectatorii s-au declarat cuceriţi de acest film total, de povestea spusă şi de modul cum este spusă, de realizarea tehnică, de interpretarea lui Vlad Ivanov.

####Militant, captivant

Ultima zi de festival a adus un şnur cu proiecţiile filmelor premiate, dar şi documentare în premieră. Afacerile cu porci (Pig Business), de Tracy Worcester, a rulat în cadrul noii secţiuni ECOcinematogrAFF, iar filmul a fost dăruit pe DVD, gratuit,
celor care l-au dorit. Filmul vorbeşte despre expansiunea gigantului american Smithfield în industria procesării cărnii de porc din Polonia şi România, unde au început prin a cumpăra pe mai nimic fostele ferme de stat, pentru a ajunge să domine
întreaga piaţă. Un film care s-ar putea să ne facă să nu mai mâncăm niciodată carne de porc din marile magazine, să ne îndreptăm iarăşi spre micii fermieri.

Ultimul în programul AFF, documentarul Părintele Arsenie Boca, omul lui Dumnezeu, de Nicolae Mărgineanu, a rulat în premieră duminică seara, cu toate biletele vîndute. Un portret alcătuit din mărturiile celor care l-au cunoscut, fie personal, fie prin intermediul scrierilor sau picturilor, pe cel pe care îl consideră un trimis al lui Dumnezeu, înzestrat cu puteri miraculoase.
Festivalul s-a încheiat cu o proiecţie specială a filmului care a câştigat Marelui Premiu: Z32. Când prietena fostului soldat israelian se ridică şi stinge camera, iar confesiunea se încheie şi ecranul se întunecă, se sting şi ultimele lumini la Astra Film Fest 2011.

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută