Asemeni unui lutier care-şi alege lemnul pentru a-l transforma în vioară, aşa şi Dumnezeu alege sufletele pe care mai apoi le trimite în lume pentru a naşte cântec, vers, formă sau culoare. Dumnezeu atinge cu lumină un suflet şi-l transformă în bucurie, pe care-o dăruieşte oamenilor.
Sufletul ales poartă printre oameni numele de artist. Artistul se naşte cu har şi desluşeşte taina sufletului omenesc, pe care-l mângâie, câte zile are pe pământ. Când Dumnezeu crede de cuviinţă că artistul a ars destul îşi cheamă sufletul înapoi în cer. Mă întristez de fiecare dată când aud de moartea vreunui artist, mai ales că televiziunile se îngrămădesc să ne arate ultima carte citită, ultimul pahar, ultima pereche de şosete. Mi-a rămas în minte privirea tristă a inegalabilului Gică Petrescu cu câteva luni înainte să plece spre cer. Neras, singur şi trist, într-o casă goală aidoma unui azil de suflete muribunde.
Omul, care a înveselit generaţii de oameni şi pe care îl ştiu chiar şi copii care fac download de pe net, s-a stins încet. Zilele trecute m-a întristat moartea lui Johnny Răducanu, un alt rebel printre clape albe şi negre şi rumoare de contrabas. Acelaşi tipar. O moarte discretă, departe de ochii lumii şi de curioşii însetaţi de prime pagini cu manelişti şi curve. Am citit undeva că
Johnny a murit de inimă rea, scârbit de tot ce se întâmpla în jurul lui.
Soarta artiştilor români după moarte le asigură celebritatea câteva zile şi parcă într-o atmosferă complice ies la lumină filmări, interviuri, piese, dialoguri spumoase. Apoi… Prea des se aud remarci de genul “dacă ar fi trăit în America, în lumea civilizată undeva, ar fi fost mare de tot”. Au trăit aici, au bucurat oamenii de aici, sunt aici, trăiesc aici. Sunt mari şi aici, aşa cum ar fi fost acolo, doar că uneori cei de-aici uită să se bucure de ei. Cum au trăit, cum au murit, intrigi, lupte, bârfe, nu mai contează. Sufletul ales lasă în urmă bucurie. Mulţumim de toate clipele şi notele magice, maestre Johnny Răducanu!
