E vina mea că l-am pierdut

E luni dimineaţă. Stau debusolată în faţa monitorului neavând habar despre ce să scriu în editorialul ăsta de număr 95 de toamnă. Dintrodată îmi poposeşte între ochi un subiect complet nedorit, dar din păcate frustrant de adevărat: a murit **Johnny Răducanu**. Ştiam că era bolnav, avea aproape 80 de ani, dar asta nu înseamnă că ştirea seacă postată pe facebook de 30 de prieteni în acelaşi timp nu m-a surprins din cale-afară.

Avem, mulţi dintre noi, prostul obicei de-a crede că oamenii talentaţi, cei pe care îi vedem deseori pe scene şi pe la televizor, sunt nemuritori. Că mai avem timp să ne bucurăm de ei, să mai învăţăm de la ei nişte viaţă. Şi când ne fac surpriza neplăcută de-a muri, ne trezim dezorientaţi, nepregătiţi, ba chiar puţin dezamăgiţi. Cum adică a murit? Şi eu nici n-am apucat să-l văd la Naţional, în *„Dialoguri şi fantezii în jazz”*, alături de Caramitru… Am vrut de zeci de ori să merg să iau bilet. Şi de fiecare dată am găsit ceva mai bun de făcut.

Aşa că mergi să cumperi bilete. Azi. Lumea se schimbă cumplit de rapid. Lucrurile minunate pe care le poţi vedea şi simţi azi mâine pot fi moarte.