Am făcut bine că nu mi-am luat popcorn pentru **Destinaţie Finală 5**. Cam în jumătate din timp acţiunea mă lasă să anticipez următoarele 30 de secunde, iar asta ori mă făcea mi se întoarcă un pic stomacul pe dos, fie să-mi feresc privirea din ecran.
Mă lămurisem din primele patru părţi că poţi muri din orice fleac şi mi-am zis că vreau să văd şi partea a cincea, fără aşteptări, fără să strâmb din nas la fiecare scurt circuit lângă o sursă de foc, dar mai ales fără să-mi sară inima din piept la fiecare absurditate. N-am reuşit, iar asta e doar meritul filmului care, până la urmă, asta şi-a propus: Să te facă să-ţi bată inimă tare de tot, să te ţină în suspans la fiecare scenă, să te facă să verifici dacă ai închis aragazul de 3 ori înainte să ieşi pe uşă şi să traversezi când vezi un şantier.
Sper să fie ultima parte. E un film de la care nu rămâi cu nimic, e cu siguranţă un guilty pleasure, nu-mi imaginez un cinefil care să se declare mulţumit după Destinaţie finală, mai ales că farmecul s-a cam dus după partea a doua, iar de atunci scenariile au început să se repete. Efectele speciale au într-adevăr farmecul lor prin ochelarii 3D. Dacă e de văzut Destinaţie Finală 5, să fie cu ochelari 3D pe ochi şi cu gaşca de prieteni aproape, pentru că atunci piaza rea poate fi luată la mişto.
Acum mă scuzi, tre să fug, am văzut un cuţit pe masa alăturată, tavanul ăsta nu mi se pare prea solid, iar ventilatorul se cam strâmbă la mine din colţul camerei. Mă mut într-un buncăr, în mijlocul deşertului
