Povești de dragoste s-au spus nenumărate în cinema. Unele dintre ele au rămas vii în memoria spectatorilor, altele au trecut neobservate. Ce face o poveste de dragoste memorabilă? Ce rămâne dincolo de rețetele de Hollywood cu happy end?
Din păcate, despre ediția de anul acesta e la Berlinale s-a scris foarte puțin în România, asta și pentru că nu am avut ca în alți ani un film românesc în competiția de lungmetraj.
Am exagerat la Berlinale anul acesta. De luni până vineri mi-am programat să văd peste 30 de filme, majoritatea îngrămădite în program în primele zile. Mi-am dat seama de asta abia miercuri, când încercam să revăd un film la care luni renunțasem și descopeream ce putea să-mi scape, o declarație de dragoste adusă cinema-ului de către un regizor georgian ce locuiește în Germania.
M-am întors foarte supărată pe Berlinale în 2020, l-am numit ”ediția-coșmar”, am prins un final de iarnă mai berlineză ca oricând, 5 zile de ninsoare, lapoviță și ploi reci, o competiție mai experimentală decât o știam, 25 de filme din care îmi plăcuseră real doar vreo 3.
Filmele pe care le distribuim la Bad Unicorn sunt denumite oficial filme de autor (pentru că urmăresc o viziune a unui regizor), filme de artă (filme care sărbătoresc cinemaul ca o exprimare artistică) sau filme arthouse (difuzate în principal în spații special amenajate și create, cinematografele de artă). Niște definiții mai mult sau mai puțin potrivite dar care în contextul actual nu și-au găsit o înțelegere sau o necesitate.
Text de Monica Felea
Material semnat de Monica Felea, co-founder Bad Unicorn
ZILE ȘI NOPȚI este marcă înregistrată.
Editor: City Guide Media SRL.
Sediul central: Brașov, Str. Octavian Goga nr. 9, bl. 290
