Point of View: DUNE: Un “Lawrence of Arabia” în spațiu
De la adaptarea din 1984 a lui David Lynch a romanului scris de Frank Herbert, niciun regizor nu s-a mai gândit să se mai aventureze în a încerca să îl aducă pe marile ecrane.
Motivele? Prea complicat. Prea multă informație. Prea puțin timp. Prea puține resurse.
Mergem pe repede înainte 37 de ani și îl primim în arenă pe poate singurul regizor care se poate lua la trântă cu Nolan pe ce înseamnă sci-fi blockbusters, canadianul Denis Villeneuve. Cu Arrival (2016) și Blade Runner 2049 (2017), acesta și consolidat deja un nume la Hollywood în ceea ce privește filmele science-fiction, deci numirea sa la cârma unui proiect atât de ambițios și mare ca Dune nu a surprins pe nimeni.
Încă de la început ne este clar prezentat faptul că acesta este doar prima parte, așa că să nu ne așteptăm la o concluzie după cele 2h și 35 de minute. Ceea ce în sine este un câștig. Lynch a încercat să înglobeze toată cartea în mai puțin de atât. Măcar de data asta și-au dat producătorii seama că n-are sens să înghesuie totul.
Dar cum reușești să o iei de la 0 acolo unde cineva ca Lynch a cam eșuat (și asta o zice el, nu eu)? În primul rând, te asiguri că îți aduni oamenii potriviți să dea viață unor personaje deja bine cunoscute. Primul merit al oricărui regizor atunci când vine vorba de un film este să își construiască o distribuție care să funcționeze, iar Villeneuve a reușit asta cu brio.
Cel mai în vogă actor al momentului și probabil următorul Leonardo DiCaprio: Timothee Chalamet? Check. Actori cărora nu le e frică să se arunce în niște roluri secunadre, pe care să le coloreze cu drag și spor și pe care să le ții minte: Oscar Isaac, Javier Bardem, Jason Momoa și Stellan Skarsgård? Check.
Aș avea totuși ceva de comentat despre alegerea Rebbecăi Ferguson și a Zendayei pentru cele două personaje feminine care gravitează în jurul lui Paul (Chalamet), dar nu aș vrea să fiu acuzat de misoginism așa că o las pe altă dată.
Eu nu am citit cărţile lui Herbert, deci nu știam mai nimic despre lumea pe care urma să văd. Villeneuve însă nu pierde prea mult timp pentru a explica clar premiza și a ne introduce fără prea mult efort în universul lui Dune: Arakis, o planetă pe care se aflau mirodeniile (cele mai de preț substanțe din univers), este trecută de sub egida casei Harkonnen, care a exploatat-o timp de ani buni, sub cea a casei Atreides, condusă de Leto Atreides, care vrea să facă pace cu locuitorii Arakis-ului, fremenii.
Ceea ce poate la prima vedere să se simtă ca un amalgam de informații este bine explicat și ilustrat, (fiecare planetă ne este prezentată ca să ne facem o idee despre cine, ce și unde) dar fără să se simtă ca un documentar și să piardă din vedere firul narativ. Ceea ce am apreciat este cum Villeneuve a reușit să surprindă niște elemente vizuale cheie ale fiecărei locații fără se ți le scoată în ochi, dar păstrându-le totodată o doză de grandoare (mă gândesc în special la secvența cu Chalamet care merge pe o stâncă iar în spatele lui sunt zeci de nave pe planeta Caladan).
Pentru cei familiarizați cu Game of Thrones, ideea de case și de vizite ale acestora pe meleaguri străine și costume de gală nu este nimic nou, dar nivelul la care este dus totul în Dune când vine vorba de prezentări oficiale este elevat ceva mai sus. Și nu, nu mă refer doar la faptul că are loc în spațiu.
După prima jumătate de oră avem destul de clar prezentate și personajele și cam singura enigmă care se naște este cea a puterilor speciale pe care Paul și mama sa le împărtășesc, dar de care ne dăm seama că are o strânsă legătură cu ordinul matriarhal secret pe nume Bene Gesserit. Avem parte și de o reprezentantă a acestuia sub forma unei doamne în vârstă cu un văl pe față, pe numele ei de scenă Cucernica Maică, care îl supune la un test pe Paul al nostru pe care acesta îl trece cu brio.
Din ce mi-am dat seama urmărind filmul, viziunile personajului principal (care nu sunt puține), sunt unul dintre elementele cheie ale cărții lui Herbert, pe care acesta clar a pus preț atunci când a dat viață romanului. Un aspect destul de delicat, dar care este foarte bine abordat de către Villenueve, care le construiește foarte bine, simțindu-se parte din poveste și integrate blând, fără a fi receptate de spectator ca niște rupturi de logică și ca niște simple gânduri ale minții tânărului Paul.
Text de Ștefan Iancu
Născut pe 26 decembrie 1997, Ştefan Iancu a interpretat roluri în peste zece producţii româneşti şi străine, lungmetraje şi filme de televiziune. A făcut parte din distribuţia unor filme precum Kyra Kyralina de Dan Piţa, Walking with the enemy de Mark Schmidt şi Amintiri din epoca de aur, proiect de Cristian Mungiu. A împărţit, la vârsta de cinci ani, platoul de filmare cu Keira Knightley şi câţiva ani mai târziu, cu Steven Seagal. În 2018, a primit Premiul Gopo pentru „Tânără speranţă”, pentru rolul din Un pas în urma serafimilor. Joaca actualmente în serialul TV Vlad.
