“AIN’T THEM BODIES SAINTS” (2013, r: David Lowery)
Un bărbat ajută o tânără să îşi amintească trecutul, iar un cuplu se ceartă pe tema infidelităţii reciproce (“Deadroom” – 2005), un frate şi sora lui se ascund prin păduri (“St. Nick” – 2009) şi un tată îi spune poveşti fiului său (scurtmetrajul “Pioneer” – 2011)… este limpede că cineastul independent David Lowery are o pasiune pentru cifra 2 şi pentru ideea de tandem.
Premiat la Sundance pentru imagine şi inclus în selecţia de la Cannes în 2013, “Ain’t Them Bodies Saints” respectă regula, fiind o dramă romantică lipsită de originalitate ca naraţiune, dar nu şi de interes ca realizare cinematografică în ansamblul său.
Povestea este centrată în jurul perechii Bob Muldoon-Ruth Guthrie, interpretate de doi dintre cei mai talentaţi tineri actori de la Hollywood la acea vreme, Casey Affleck (“The Killer Inside Me”, “Gone Baby Gone”, “The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”, pentru care fusese şi nominalizat la Oscar) şi Rooney Mara (“The Social Network”, “Side Effects”, “Her”, “The Girl with the Dragon Tattoo” – nominalizare la Oscar), fiind, în esenţă, e un love story care ce se desfăşoară în Texasul rural ai anilor ’70.
Bob este un infractor mărunt, care, într-una din înfruntările violente cu oamenii legii, se sacrifică pentru iubita sa Ruth, gravidă, şi îşi asumă responsabilitatea în locul acesteia pentru rănirea (prin împuşcare) a unui şerif (Ben Foster – “Rampart”, “Lone Survivor”, “X-Men: The Last Stand”) şi, drept consecinţă, este trimis la puşcărie. Evadează după patru ani şi revine la mamă şi la fetiţa sa (pe care nu apucase să o vadă vreodată, întrucât aceasta se născuse când el era deja încarcerat).
După cum se poate bănui, reunirea nu are cum să se producă fără incidente de parcurs, mai ales că, între timp, un vecin, prieten de familie şi fost partener de afaceri ilegale (Keith Carradine – “The Duellists” a lui Ridley Scott, “Southern Comfort” a lui Walter Hill) îşi asumase rolul de protector a celor două. Revenind la “doi”, din păcate, cineastul reuşeşte în bună măsură să se anihileze singur, regia excelentă – cea care salvează, practic, filmul – a lui Lowery fiind afectată de tarele scenariului simplist, neataşant şi plat scris tot de el, care pune insuficient în valoare distribuţia remarcabilă.
Teme precum compromisul moral, conservatorismul sau incapacitatea de adaptare, rămân în “Ain’t Them Bodies Saints” doar în stadiul embrionar şi a compara acest film cu “Badlands”, al lui Terrence Malick (aşa cum s-a întâmplat după primele proiecţii) pare acum aproape o blasfemie, dar asta nu înseamnă că filmul nu rezistă la o vizionare, în primul rând datorită imaginii superbe şi a ritmului lent, descriptiv, în care naraţiunea, susţinută bine muzical, evoluează ambiental.
În final, un detaliu interesant: trei dintre actori chiar cântă pe OST-ul filmului câte o piesă compusă de Curtis Heath, mai exact Rooney Mara (“Bluejay Lullaby”), Keith Carradine (“The Lights”), care, să nu uităm, că acesta a câştigat un Oscar în 1976 nu pentru actorie, ci pentru… cel mai bun cântec, “I’m Easy”, de pe soundtrack-ul filmului “Nashville, şi, respectiv, Ben Foster (“I Will Go A’Wandering No More).
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
