MARIUS TURDEANU: “Eu nu mă duc pe scenă să mă expun, ci să spun o poveste”
Interpretarea memorabilă a personajului Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka, transpusă scenic de către Yuri Kordonsky la Teatrul Excelsior în actuala stagiune, i-a adus lui Marius Turdeanu, unul dintre cei mai valoroşi actori români contemporani, o nouă nominalizare la Premiile UNITER, a cincea din carieră după cele obţinute de-a lungul anilor pentru rolurile principale din Ispita Cioran, Maestrul şi Margareta, Cui i-e frică de Virginia Woolf? şi Trei surori, de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu.
Înainte de Gala Premiilor UNITER de pe 25 mai şi de următoarele reprezentaţii ale Metamorfozei, publicul îl poate vedea luna aceasta pe MARIUS TURDEANU pe scena Excelsior în Oleanna, spectacol care a marcat în 2024, alături de Şapte minute după miezul nopţii, intrarea sa în echipa apreciatului teatru bucureştean, şi, de asemenea, pe marile ecrane, fiindcă pe 6 mai are premiera Jocul luminii, noul film al lui Ovidiu Georgescu, în care joacă unul din rolurile principale alături de actorul Nicu Mihoc, la rândul său nominalizat la Premiile UNITER 2026, dar pentru Lungul drum al zilei către noapte, spectacol în care îi dă replica chiar Marius Turdeanu.
În aceste condiţii, am aşteptat ca Marius Turdeanu să revină în Capitală după încheierea turneului Săptămâna Patimilor al Corului Madrigal, în care a performat ca invitat, pentru a-i propune un dialog informal despre modul în care se raportează la profesie şi am plecat chiar de la personajul lui Kafka, fiindcă acesta, într-o anume măsură, se aseamănă cu un actor… în fond, precum Gregor Samsa, actorul este prins între dorinţa de apropiere şi teama de respingere, de către public în cazul său, plus că, din perspectiva variilor personaje pe care le întrupează, actorul percepe caleidoscopic lumea înconjurătoare, asemenea insectei umane din Metamorfoza.
Marius, până la începerea repetiţiilor la Metamorfoza, în ce măsură erai deja familiarizat cu nuvela lui Kafka şi cât a contat asta în pregătirea spectacolului?
M-am întâlnit cu textul, probabil printr-o curiozitate, în liceu, deci era pus într-un sertar vechi, când am auzit că regizorul Yuri Kordonsky va veni să monteze la Excelsior.
Aici fac o paranteză, pentru că eu am legat o prietenie foarte faină cu Yuri Kordonsky în Sibiu, unde el venea destul de des pentru festival [FITS] și, de altfel, a şi făcut un spectacol acolo, Ultima zi a tinereții [în 2011 – n.r.], în care n-am avut norocul să joc, pentru că distribuția era de așa natură.
În schimb, plimbându-mă la un moment dat pe stradă într-o noapte, în timpul festivalului, l-am văzut bând o bere singur la masă, așa că am mers doar să îl salut și, de la 10 seara, am stat până spre dimineață. Atunci, în cinci minute, am uitat că e Yuri Kordonsky… cinci minute mi-au trebuit să mă împrietenesc cu minunăția asta de om. Am descoperit că avem lucruri în comun și am simțit că, probabil, mă văzuse jucând, dar am fost un pic surprins, totuşi, când mi-a mărturisit mai târziu – şi revin astfel la timpul prezent – că unul dintre motivele pentru care a venit la Excelsior să facă un spectacol a fost că eram și eu în echipă. Ce puteam să-mi doresc mai mult?
După aceea, a fost o bombă momentul în care am auzit că face Metamorfoza, pentru că nu-mi putea imagina cum ar putea deveni spectacol povestea lui Kafka, care este atât de dark. Ei bine, nu știu cum, dar omul ăla cald, cu umor, cu finețe, pe care l-am cunoscut la bere, a reușit să facă un pas mai departe față de ce știam și mi-am închipuit eu recitindu-l atunci, imediat, pe Kafka. Nu puteam nicicum să-mi imaginez spectacolul duios – ăsta e cuvântul care îmi vine acum în minte – care s-a născut şi pe care acum îl ştim cu toţii.
Uite, am în telefon o poză a unei spectatoare care a venit cu un tricou cu “I love Kafka”, despre care am aflat după aceea că spectacolul i-a plăcut mai mult decât cartea. Rar se poate întâmpla așa ceva, pentru că, în momentul în care citești, ești liber să te duci unde vrei cu imaginația, pe când în spectacol iei un dat… se pare însă că datul nostru e pe gustul fericit şi al altora.
Nuvela lui Kafka s-a metamorfozat în spectacol printr-o “traducere colectivă”, după cum aflăm din prezentarea de la Teatrul Excelsior. Cum s-a desfăşurat, în mare, procesul de lucru pe text şi cum s-a realizat apropierea ta de personaj?
Păi, în prima zi de repetiții, ne-am întâlnit cu Yura, cum îi place lui să i se spună, şi am văzut un om care avea emoții în fața noastră… îţi imaginezi? Yuri Kordonsky vine și are emoții! Toți oamenii mari pe care i-am cunoscut, și am cunoscut de-a lungul timpului câțiva oameni frumoși care iubesc meseria asta, sunt foarte vulnerabili, iar vulnerabilitatea asta, atunci când nu ți-o ascunzi, mi se pare minunată.
Revenind la proces, omul ăsta a venit în fața noastră și a spus că nu știe ce vrea să facă, pentru că s-ar putea să nu fie timp ca să facem împreună o adaptare și atunci ne-a propus să începem, pur și simplu, să citim din Kafka, iar după una sau două lecturi a zis: ‘Cred că o variantă ar fi să rămână textul exact așa.’.
Până la urmă, a fost încăpățânarea lui ca textul din spectacol să rămână cel scris, însă am testat mai multe variante de a-l citi, adică de a încerca câteodată să nu facem ceea ce spunem şi alteori da. Sigur, pe parcursul spectacolului, din considerente de timp, am mai tăiat puțin, dar este fidel autorului, adică “într-o bună dimineață, când Gregor Samsa s-a trezit în patul lui” și așa mai departe… practic, textul este mot-à-mot Kafka.
Apropo de tăieturi, trebuie să-ţi spun un lucru care nu mi s-a întâmplat niciodată și, sincer, n-am crezut că voi fi în stare să o scot la capăt.
După o primă vizionare în teatru cu spectacolul – pe care am făcut-o destul de târziu, pentru că urma să ne întâlnim cu publicul în ziua imediat următoare – și în urma unor discuții interne ce au urmat, am primit un mesaj pe WhatsApp, noaptea pe la ora 3, de la Yuri Kordonsky. Mă uit în telefon şi deschid mesajul… ‘Dragă Marius, aici sunt tăieturile pe care te rog să le pregătești pentru mâine.’.
Deci asta se întâmpla chiar înainte de avanpremiera cu publicul! În momentul ăla, primul instinct a fost să-i răspund că așa ceva nu se poate, fiindcă mi-am dat seama, citindu-i atent mesajul până la capăt, ce însemna asta. Săracul de el, a stat singur cu laptopul până la ora trei dimineaţa și a muncit pentru a scoate puțin insecta din om, deci a lăsa în personaj mai mult umanul… era o idee genială!
A fost un laborator de lucru din care a ieşit ceva superb, doar că venea târziu și, atunci, imboldul meu a fost să-i spun: ‘Yura, nu poți să-mi faci asta, pentru că eu am nevoie să-mi fac un gând pe care să mă pot sprijini şi care să aibă o continuitate, îmi trebuie un traseu!’. Nu pățisem în toată viața mea aşa ceva… este un coșmar al actorului să se trezească în ajunul premierei că totul e dat peste cap. Doar că, în momentul în care am vrut să răspund, mi-am dat seama că nu-i pot spune ‘nu’ lui Yuri Kordonsky şi că trebuie să am încredere în omul ăsta.
Oricum, nu mai puteam dormi şi adrenalina îmi era deja în gât, aşa că m-am îmbrăcat, mi-am luat telefonul, că acolo aveam textul, și am ieşit afară ca să fac acele tăieturi… de pe la 3 și ceva în toiul nopţii până la ora 10 dimineața, când am avut repetiție, m-am plimbat pe străzi, prin Cișmigiu, și mi-am refăcut în cap întreg filmul, care, structural, era cu totul altceva pentru rolul meu.
La ora 10, Yura ne aștepta în teatru și a zis că, pentru început, nu vrea să repete decât cu mine, ca să facem nişte schimbări, iar eu l-am surprins plăcut prin faptul că eram pregătit. Asta a fost cea mai mare victorie a mea din întâlnirea cu Yuri Kordonsky, că m-am înrăit să-i dovedesc că se poate şi am fost mândru de cum a ieşit totul… pentru că aceea a rămas varianta finală a spectacolului și cred că e una fericită, pentru că așa curge mai bine, e mai duioasă povestea.
Marius, nu crezi că omul tău “metamorfozat” prezintă similitudini cu un actor? În fond, precum Samsa în raport cu familia lui, actorul se teme de respingere, dorindu-şi să fie acceptat de către public…
Uite ce frumos este când spectatorul descoperă lucruri la care actorul poate că nu se gândeşte.
Nu mi-am pus niciodată problema în felul ăsta, cu toate că, în general, încerc să-mi stăpânesc personajul şi, în orice rol fac, încerc să aduc din mine, iar asta nu cred că limitează rolurile mele… fiind actor, aduc mereu câte ceva din bucătăria mea internă încercând să fiu adevărat în vorbele personajului.
Da, sunt convins că foarte multă lume se regăsește în dorința asta a lui Gregor Samsa de a fi apreciat, de a fi iubit, de a fi înțeles, mai ales un actor… şi tocmai din motivul ăsta cred că am una dintre cele mai frumoase meserii din lume.
Mă consider un privilegiat, pentru că studiul meu este omul, adică încerc să înțeleg omul ăla, încerc să îl justific, încerc să-i pătrund motivaţiile şi e superb să încerci asta toată viața!
Cum intri însă în pielea, mintea și sufletul omului pe care-l prezinţi spectatorilor? Care este modalitatea în care te apropii de personaj?
În general, este o apropiere gradată, destul de subtilă, iar cărămizile se pun în repetiții, mai ales când întâlnești oameni pasionați de meseria asta, care îți pun pe masă esența unei experiențe de o viață, iar tu ești fericit să culegi de acolo niște daruri minunate. Se întâmplă atunci un miracol, în sensul în care nu-mi dau seama dacă ajung la personaj prin meritul acelor oameni, prin disponibilitatea mea sau, poate, doar pentru că, pur şi simplu, acesta ajunge să-mi placă acel personaj.
Fiindcă, în primul rând, încerc să-mi placă, încerc să mă las provocat și, în momentul în care prind o funie de care să mă țin, mă duc oarecum din inerție, adică ajung să-l înțeleg pe parcursul repetițiilor tot adăugând lucruri, dar nu știu exact unde sau când se schimbă macazul, pentru că, dintr-un anumit punct, începe să mă obsedeze.
Cred că, treptat, ies din tiparul meu, culeg niște date și apoi intervine un instinct care funcționează și își face treaba.
Niciodată n-a fost vorba de a învăța niște vorbe ale personajului, ci a învăța de ce le spune şi, în primul rând, ce simte când le spune. ‘Ce simt când spun asta?’ mi se pare întrebarea cea mai frumoasă.
Nu există cuvânt care să nu fi fost judecat, adică, atunci când vezi un spectacol bun, lucrurile curg firesc pentru tine, ca spectator, dar trebuie să te gândești că în laboratorul de lucru de dinainte s-a discutat despre fiecare cuvânt şi despre fiecare pauză, tocmai pentru ca, după aia, ție să ţi se pară totul atât de normal și de simplu.
Este superb dacă pare simplu, dar în spate e o bucătărie cu oameni minunați, precum Yuri Kordonsky, Timofei Kuliabin [regizorul spectacolului Lungul drum al zilei către noapte de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” Sibiu – n.r.] sau Luk Perceval, cu care am avut bafta să lucrez anul ăsta [în prima etapă de repetiţii la Fraţii Karamazov de la TNRS – n.r.], care sunt cu toţii niște oameni extraordinari!
Desigur, poți avea parte de o întâlnire frumoasă cu un regizor extraordinar, dar asta nu vine şi cu riscul de a-ţi pierde ceva din libertatea creativă în eventualitatea în care acesta îți spune ‘la milimetru’ ce ai de făcut?
Ba da, numai că eu am avut în facultate un profesor foarte bun, Cornel Popescu [regretatul actor, pedagog şi regizor (1944-2022), rămas fidel teatrului din Târgu Mureş întreaga sa carieră – n.r.], care mi-a dat un sfat minunat: ‘Marius nu-mi explica nimic, arată-mi!’. Asta mi-a rămas de atunci în reflex şi când întâlnesc un regizor, după ce am încercat mai întâi să-i înțeleg universul, vin să-i arăt ce cred eu şi ce idei mi-au venit.
În general, am un reflex de a face pasul ăsta şi simt că lumea mă apreciază pentru faptul că ne întâlnim undeva la mijloc, adică regizorul vine cu ideea lui și vede despre ce e vorba în a mea și aproape niciodată nu mi s-a întâmplat să mi se spună sau să fac lucruri în care nu cred, pentru că atunci nu mi-ar mai îmi place, aș face-o fără niciun fel de bucurie şi m-aş chinui enorm.
Munca mea e să-l înțeleg pe omul ăla, dar dacă ajung să-mi pierd încrederea în el, oricât l-aş credita la început, se rupe legătura undeva pe drum şi, de aceea, nu aș face lucruri în care nu cred cu adevărat.
Apropo de întâlniri, cum s-a produs afilierea la Teatrul Excelsior, cu echipa căruia, în afară de Metamorfoza, ai lucrat deja Oleanna şi Şapte minute după miezul nopții?
Eu cred în minuni și mi-am propus să am grijă în ce cred, pentru că mie mi se cam întâmplă toate lucrurile în care cred. Dacă am vrut destul de tare un lucru, acela a venit spre mine… ai să râzi, dar cred în șablonul ăsta.
Pe scurt, am ajuns la Excelsior dintr-o nevoie şi o dorinţă a mea de schimbare. Eu rămân în continuare cu sufletul și la Sibiu, pe care îl consider locul care m-a maturizat, cel în al cărui teatru [Teatrul Naţional “Radu Stanca”, unde Marius Turdeanu a debutat în Nora, spectacol pus în scenă de Radu Nica în 2004 – n.r.] am lucrat cu toți regizorii pe care îi visează un actor, dar cred că am vrut să schimb.
Da, am simțit nevoia asta, pur şi simplu, iar Excelsior, printr-o conjunctură frumoasă, m-a primit… uite-așa!, adică Vlad Cristache mi-a zis, simplu, ‘Marius, haide la noi!’. Am acceptat atunci fără ezitare, fiindcă mi se spusese din multe părți, inclusiv de la oameni cu care colaborasem la Sibiu, că este unul din locurile care mi s-ar potrivi cel mai bine.
După un timp, am înţeles şi de ce au zis asta, fiindcă Excelsior este o insulă în peisajul bucureştean, un loc aparte, prin faptul că acolo mă bucur de o lume normală, să-i spun aşa, fără aere sau orgolii. Rufele toate-s acolo, bucătăria e acolo, iar oamenii sunt foarte, foarte muncitori… este un mediu în care mă duc bucuros la întâlniri, iar asta e un lucru minunat pentru mine, mai ales că, altfel, Bucureștiul poate să-ți răpească tihna cu care lucrezi la un proiect.
Venirea la Bucureşti a fost motivată şi de o deschidere a ta spre o gamă mai largă de proiecte?
Dacă e să mă refer la proiecte în general, eu nu le-am amestecat vreodată și, din punctul ăsta de vedere, nu voi fi niciodată un bucureștean, adică nu voi dori să lucrez la două-trei proiecte diferite deodată.
De exemplu, n-am să caut să joc neapărat un rol într-un film doar de dragul de a face cinema, mai ales că, în ultima perioadă, am avut niște întâlniri pe care n-am vrut să le ratez și atunci, ca să-mi încarc bateriile, probabil ca am sacrificat sau nu am salutat niște proiecte care, cu siguranță, ar fi fost frumoase.
Am acum aproape cincizeci de ani şi cred că e o vârstă minunată din multe puncte de vedere, așa că vreau să-mi ofer luxul de a mă bucura cu adevărat de fiecare proiect pe care îl fac. Indiferent că sunt turnee cu Madrigal sau ateliere cu liceeni, ele nu se amestecă şi nu se suprapun, iar mie mi se pare că mi-am folosit timpul liber pentru a mă bucura de lucruri care îmi plac, dintre cele care nu au legătură cu teatrul… şi, slavă Domnului!, sunt destule.
Ai făcut la Sibiu acele ateliere pentru liceeni, iar cu membrii Corului Madrigal ai fost în turneul naţional inclusiv primăvara aceasta, deci baleiezi un spectru larg de experienţe. Dincolo de teatru, de fapt ce trebuie să aibă o idee pentru a te motiva să-i aloci din timpul tău?
Curiozitatea – cred că e una din marile calități, pe care sper să nu le pierd niciodată – şi dorința de a întâlni provocări.
Pe de-o parte, la întâlnirea cu liceenii, eu am fost destul de șmecher, pentru că e foarte mult de învățat de la copiii ăștia, iar jocul cu ei a fost minunat, şi, pe de altă parte, cea cu Madrigalul a plecat de la faptul că eu am crezut tot timpul că muzica bate orice și adevărul este că intră direct în om.
Anna Ungureanu [dirijorul principal al Corului Madrigal – n.r.] mi-a explicat la un moment dat că e normal ca muzica să fie înainte, pentru că muzica e vibrație şi noi suntem alcătuiţi aproape 70% din apă, deci, în clipele în care corul cântă… tu vibrezi.
Ca actor, eu nu cânt în acele spectacole, normal, dar n-am avut niciodată o plasă de siguranță mai puternică decât acest cor, pentru ca, atunci cand ei cânta, probabil se întâmpla ceva cu mine si nu trebuie să mă gândesc la nimic altceva decât să mă duc mai departe cu ce mi-am propus eu.
Este o experiență superbă. Cum să ratez așa ceva?
Despre colaborarea cu Madrigal spuneai că, “de fiecare dată când urc pe scenă cu ei, mă simt acasă.”. În general, ce înseamnă pentru tine cuvântul acasă?
Este atât de simplu… acasă e acolo unde sunt iubit. Uite, de exemplu, cred că una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea a fost munca cu prietenii la Teatru 74 [teatru independent fondat în 2003 de către actorii Nicu Mihoc şi Theo Marton, în vremea când Marius Turdeanu era actor al Naţionalului din Târgu Mureş – n.r.], unde ne spălam noi hainele, mergeam să dăm cu mopul înainte de spectacol și întâlnirea cu publicul era ca un ritual japonez.
Nu știu dacă ai fost vreodată acolo, dar teatrul e într-un turn, și frumos, și simbolic [Bastionul Măcelarilor din Cetatea Târgu Mureş – n.r.], cu o sală foarte intimă, cu 74 de locuri, unde chiar ne simțeam iubiți, pentru că mulți dintre spectatori ne așteptau după spectacol să bem o bere, să povestim, sa ne împrietenim și așa se ducea mai departe povestea cu publicul.
Cumva, mă simțeam acasă în cuibul ăla de sus. Mi se pare că acum sunt iar patetic, dar, pe cuvânt, cel mai mare confort al meu apare atunci când sunt iubit şi cel mai mare consum al meu este atunci când trebuie să fac ceva, nu e bine ce fac şi nu mă simt iubit. Ăsta nu e un moft şi nici nu e neapărat o condiție, adică nu urmăresc asta cu orice preț, dar îmi dă o stare de bine faptul că sunt iubit şi cred că toți ne dorim asta.
Uite că ne întoarcem astfel la ce vorbeam de Gregor Samsa şi la dorința de a fi iubiți şi apreciați. Suntem dependenți de asta!
Dacă e să revenim la paralela cu actorul, acesta dorinţă de a fi iubit nu alimentează implicit şi frica de a nu se ridica la înălţimea aşteptărilor atunci când apare în faţa publicului?
Ba da, sigur. Cred că frica face parte din meseria de actor, la fel cum face parte din viața unui parașutist, să zic așa, adică mie mi-e frică de mor de fiecare dată. Câteodată, când mă aflu la teatru ca spectator și spectacolul urmează să înceapă, nu înțeleg cum Dumnezeu am eu curajul să mă duc pe scenă… mi se întâmplă des asta, stând pe scaun în sală!
De unde am curajul să fac asta?
Pentru că, din public, îmi dau seama că se vede tot… se vede şi când nu gândești, se vede şi când nu crezi. Poate că e un defect profesional, nu știu, dar eu sunt un spectator foarte bun, adică mă pot duce cu orice poveste, dar, în același timp, îmi pun și întrebări, deci mă judec pe mine însumi prin prisma asta. B
ine, dacă privim din cealaltă perspectivă, eu nu mă duc pe scenă să mă expun, eu mă duc să spun o poveste și sunt camuflat în repetiții, sunt pregătit pentru întâlnirea cu publicul, adică n-am gândul care-mi trece prin minte fiind din sală.
Este bun balansul ăsta, pentru că îmi dau seama în același timp că eu, ca spectator, nu vreau decât să fiu dus undeva, iar eu, cel care mă întorc în culise, mă întreb de ce am atâtea emoții și de ce mi-ar fi frică, atâta vreme cât omul ăla care a plătit un ban ca să-l duc într-o poveste, nu o știe, de fapt, deci nu are cum să știe nici greșelile mele viitoare.
Atunci, în mintea mea, se face un declic, pe care, odată cu trecerea timpului, mi l-am stabilit probabil mai clar: hai să vedem ce va fi astăzi, căci nu va fi ca ieri şi nu va fi ca mâine… povestea va fi astăzi spusă ca niciodată.
Dincolo de poveste sau de felul de a o spune, îţi exprimai la un moment dat convingerea că arta are puterea de a schimba lumea. Reușește, totuşi, să o facă?
Cred că există o artă care îți arată viața așa cum e şi există o altă scară în care îți arată viața așa cum ar trebui să fie sau cum, poate, n-ar trebui să fie, iar mie asta mi se pare mai frumos… şi cred că Metamorfoza atinge partea asta.
Pe mine nu mă interesează neapărat viața care e reprodusă pe scenă, ci arta care mă duce într-o altă dimensiune și îmi trezeşte un sentiment sau un gând pe care nu l-aș fi avut stând acasă, adică mă face să-mi spun: ‘Wow, la asta nu m-am gândit niciodată!’.
Inclusiv ca spectator, am auzit destule discuții între oamenii din public şi chiar cred că se întâmplă ceva în ei în timpul unor astfel de cadouri, iar prin asta crește într-un fel și responsabilitatea mea, ca actor, față de cei care vin să vadă spectacole.
Cinematografia are însă la dispoziţie instrumente mai spectaculoase pentru a schimba perspectiva publicului. Faptul că abia acum, cu Jocul luminii, te afli la primul rol principal într-un film este rezultatul unor conjuncturi neprielnice sau o alegere deliberată?
Ne întoarcem la frică, adică eu nu mă simt în confort și recunosc faptul că, din cauza asta, am tot amânat sau refuzat proiecte de film. Confortul pe care l-am câștigat în teatru nu îl pot așeza deocamdată în film, chiar dacă am auzit – culmea! – de la actori mari de cinema că nici ei nu și-au găsit vreodată confortul în film.
De la alții aud, în schimb, că filmul este mult mai ușor pentru un actor decât teatrul… nu-mi imaginez cum o fi asta, tocmai pentru că n-am făcut prea multe din această fugă a mea.
Întâlnirea cu Ovidiu Georgescu a plecat de la Nicu Mihoc, care m-a luat și mi-a zis chiar așa: ‘Vreau să fii tu fiul meu acolo!’. Eu mai fusesem fratele lui Mihoc la Târgu Mureş, într-un spectacol de-al lui Massaci [True West, în regia lui Vlad Massaci, a avut premiera la Teatru 74 în 2010 – n.r.], dar am fost fost de-a lungul timpului cam de toate pentru Mihoc, dragul de el, inclusiv tată în Lungul drum al zilei către noapte de la Sibiu, dar ăsta a venit după ce terminasem filmările.
Prin urmare, la Jocul luminii am avut parte de un partener minunat, dar şi de un curs intensiv şi frumos de cinema pentru cineva venit din teatru, fiindcă scenele noastre, care sunt practic 90% din film, se întâmplă într-o singură încăpere [lungmetrajul lui Ovidiu Georgescu aparţine genului Kammerspielfilm – n.r.].
Munca a fost destul de eficientă și, actoricește vorbind, aproape de modul nostru de lucru în teatru, chiar dacă tot mai am chestia aia cu trei camere care se uită la mine, care încă nu-mi este foarte mănușă. Clar, continui să mă simt mai bine pe scenă, dar filmul e o lecție pe care mi-o dau și e un fel de sfoară de care trag adesea ca să mă duc un pic înspre acesta. Sper că va veni şi timpul său la un moment dat…
Timpul a fost omniprezent în dialogul nostru, iar asta mi-a amintit că l-ai jucat cândva pe Cioran. S-a întâmplat vreodată să ai sentimentul că nu aparții prezentului sau că eşti depăşit de timp?
Da, am avut momente când am simțit că sunt hăituit. Adică eu cred, și îmi asum acest lucru, că-mi fac meseria cu pasiune, doar că asta te poate duce la un anume exces şi poate costa, iar eu am pățit unele chestii în viaţă… am ajuns chiar în spital, aproape de burnout.
Atunci am tras un semnal de alarmă apropo de a învăța să spun ‘nu’, de a avea grijă de singurele instrumente pe care le am, corpul şi mintea mea, cele cu care muncesc și mă fac fericit. A fost nevoie să trăiesc asemenea momente, în care a trebuit să-mi trag singur niște semnale de alarmă, ca să-mi dau seama că timpul, de multe ori, îmi poate fi un dușman. Lucrurile pot fi privite însă şi altfel şi mă întorc acum la Yuri Kordonsky.
Ne apropiam de premieră cu Metamorfoza și eu îi tot ziceam că nu mai avem timp, că n-am făcut o scenă sau alta şi că n-am terminat nu știu ce mișcări de grup, până când el, cu acel calm al său care îmi dădea atâta încredere, mi-a spus: ‘Marius, când nu ai timp, încearcă să nu te grăbești deloc.’. Mi s-a părut genial, mai ales că rețeta chiar a funcționat! Dacă n-avem timp, atunci chiar nu trebuie să ne grăbim… câtă dreptate avea.
Când ai început să conştientizezi însă cu adevărat nevoia de a-ţi revizui modul în care dispui de timpul tău şi cum s-a nuanţat perspectiva ta asupra profesiei cu tot acest cumul de crize care ne afectează viața de zi cu zi?
Pentru asta, trebuie să mă întorc la pandemie, care era doar la nivel de nişte zvonuri atunci când Florin Piersic Jr. a venit la Sibiu ca să repetăm un spectacol pe care urma să îl scoatem [Tom şi Jerry 4.0, de la TNRS – n.r.]. Eu stau la Poplaca, la vreo 10 kilometri de Sibiu, și, întâmplător, eram acasă când am a sunat telefonul: ‘Marius, vezi că nu se mai repetă. Ne oprim fiindcă s-a întâmplat pandemia.’.
Sincer, primul instinct a fost ca nu cumva cel cu care vorbeam să-și dea seama din răspunsul meu… cât de tare mă bucur. Da, am simţit atunci o bucurie minunată că facem o pauză, probabil pentru că mergeam tăvălug în perioada aia [în 2020 şi 2021, Marius Turdeanu a fost inclus în distribuţia a 6 premiere de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” – n. r.], iar pandemia a reprezentat o perioadă în care timpul s-a oprit pentru mine şi am primit o libertate pe care mi-o doream, fiindcă m-a prins la țară făcând roșii pe o vreme însorită.
Când mergeam în oraș, într-adevăr, era foarte trist, pentru că pe străzi era pustiu şi mă înspăimânta senzația aia, a fost chiar groaznic, dar la mine în curte, cu animalele noastre, era superb… atunci mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise o asemenea fereastră spre o altă lume și mi-a dat un semnal că, spre binele profesiei mele, câteodată este bine să fac pasul înapoi.
Sunt genul care nu vorbesc despre teatru acasă, sunt genul care nu sunt doar actor, adică eu trăiesc la țară și mi-e foarte bine aşa… nu am nicio treabă cu actoria decât atunci când am treabă.
În afară de roșii… ce mai consumi? Cam ce altceva îți aduce un plus pentru starea ta de bine în momentul în care te detașezi de scenă?
Dincolo de o groază de hobby-uri pe care nici nu vreau să le zic aici sau de timpul petrecut cu cei dragi, care contează cel mai mult – despre care mi se reproșează câteodată că nu e destul și vreau să nu mai aud asta -, cel mai mult mă încarcă… haiducul din mine. Da, sunt destul de haiduc și mi-ar plăcea să plec un an de zile, mai ales că îmi place să merg, să conduc şi, uneori, chiar mă bucur de drumuri.
Am un vis pe care nu mi l-am împlinit încă, dar uite că am o meserie în care nu prea pot să-l împlinesc, fiindcă i-aş faulta pe alții. Sincer zic, aș pleca un an, singur, pentru că piciul e prea mic şi Roxana, soția mea, nu ar fi pregătită pentru unde aș vrea eu să merg, adică prin Asia de Sud-Est, pe drumul lui Marco Polo sau pe Drumul Mătăsii, până ajung chinezii să-l asfalteze si să strice tot pe acolo.
Aș vrea să mă duc în țările astea departe de mine, unde oamenii trăiesc cu o capră, copiii se joacă și miroase a bălegar când bate vântul, deci ceva de genul ăsta. Vezi, mă atrage totuși alternanța, adică îmi place să fiu şi la Sibiu acasă sau să repet acolo, dar şi să vin şi să mă bucur de București… mi-am dorit asta și uite că mi s-a întâmplat.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Volker Vornehm (Marius Turdeanu în “Metamorfoza”, Teatrul Excelsior, 2025)
