Povestea Cup and Candle: lumânări parfumate din ceară de soia și un business construit cu răbdare
Oana D. Botezatu este fondatoarea Cup&Candle, un atelier din București unde lumânările din ceară de soia 100% devin poveste și emoție în porțelanuri vintage și piese upcycled. Fostă jurnalistă de cotidian, Oana a transformat un hobby pasionat într-o afacere de familie sustenabilă, construită cu grijă pentru mediu, comunitate și frumos.
Într-o lume tot mai preocupată de autenticitate, lumânările Cup and Candle nu sunt doar obiecte parfumate, ci mici momente de bine aduse în casele oamenilor.
Cum ai ajuns de la jurnalism de cotidian la a construi Cup and Candle?
Pe scurt, din întâmplare. Pe lung, s-a potrivit ca, la un moment dat, pe când deja făcusem „transferul” spre presa glossy, să primesc în dar o lumânare foarte mică. Și pe cât era de mică, pe atât era de înmiresmată și chiar umplea de parfum apartamentul. Spre deosebire de multe alte lumânări, asta era ceva ce mi-a atrasa atenția. M-am uitat pe etichetă și am văzut că scria soy candle. Așa că am căutat mai multe informații despre asta. Pe Internet, desigur.
La momentul respectiv, tot ceea ce găseam despre soy candle și soy wax mă ducea, invariabil, la câteva informații – deloc multe, deloc detaliate – despre faptul că acest tip de ceară, ceara de soia, este o alternativă la parafină și că lumânările din ceară de soia CHIAR parfumează atunci când sunt aprinse.
De aici până la momentul la care am turnat primele lumânări din ceară de soia nu a mai fost mult, dacă e să calculăm în timp. Dar a fost greu – pentru că habar nu am ce trebuie să fac și cum și mai ales cu ce.
Primul kilogram de ceară de soia mi l-a adus cineva din UK, primele parfumuri mi le-a trimis o cunoștință din Germania, iar primele bucăți de fitil le-am cumpărat de la o fabrică de lumânări pentru biserică. Am pus totul laolaltă și am făcut primele teste.
Pe bâjbâite, căci acum 13 ani, când am turnat eu primele lumânări din ceară de soia, nu existau tutoriale online, nici AI-ul nu te ghida pas cu pas ce ai de făcut și cum (bine, nici nu știam noi de AI pe atunci). Pentru că voiam altceva, am ales să torn primele lumânări în niște cești vechi din porțelan, cumpărate din târgul de la Valea Cascadelor.
Câteva săptâmâni mai târziu, mi-am făcut un PFA, am creat o pagină de Facebook și am turnat primele lumânări pe care le-am și vândut (mai întâi prietenilor). Trei luni mai târziu, am participat la un prim târg – mic, cochet, într-o cafenea dintr-o clădire de birouri.
Am mers la târg după ce mi-am terminat treaba la revistă. Aveam 22 de lumânări turnate în cești și, probabil fiindcă era prima dată când oamenii vedea așa ceva, am vândut toată marfa.
Nu am făcut atunci prea multe calcule, dar se vedea ușor că suma câștigată era mai mare decât salariul meu de la revistă (bine, nici salariul meu nu era prea mare). Suma toată, nu profitul, dar prea puține știam eu despre vânzări, profit etc. la acel moment.
În orice caz, m-am gândit așa, în timp ce mâncam pizza cumpărată cu banii făcuți din lumânări, că aș putea să am această nouă pasiune. Și să câștig din ea niște bani de mers la Vadu – ăsta a fost gândul.
Care a fost momentul în care ai simțit că lumânările pot deveni mai mult decât un hobby sezonier și pot crește într-un business de familie?
Au trecut vreo trei ani de la târgul acela și până la momentul în care, puse pe hârtie, calculele arătau că am putea să ne gândim să creștem o mică afacere de familie (eu și soțul meu nu eram pe atunci o familie, ci doar iubiți, dar businessul l-am început împreună și cred, chiar cred, că nu ar fi existat Cup & Candle astăzi dacă soțul meu nu ar fi fost atât de convins că merită să încercăm să transformăm un hobby despre care nu știam multe într-o mică afacere cu potențial).
Trei ani mai târziu, cum spuneam, am adăugat noi colecții celei cu lumânări în cești vintage (atunci am creat o serie de lumânări turnate în recipiente tăiată din sticle vechi reciclate și o altă serie de lumânări turnate în cești personalizate cu modele tradiționale românești) și ne-am făcut un site.
Eram încă singurii care făceam astfel de lumânări (aproape patru ani am fost singurii din România care am produs lumânări parfumate din ceară de soia) și deja participam la toate târgurile din oraș. Mergeam nu doar ca să vindem, deși evident că voiam să și vindem, ci mai ales ca să povestim ce facem.
Nu am avut bani de marketing și promovare, așa că singura variantă pe care am avut-o la îndemână a fost să vorbim, să vorbim, să vorbim.
Ne-a ajutat mult și faptul că lumânările noastre erau foarte bune, iar oamenii care cumpărau o dată inevitabil cumpărau și a doua oară. Puse pe hârtie, calculele făcute de Eugen, deja soțul meu, și contabila noastră ne-au arătat că avem deja în față un mic business. Nu aveam un plan de business, dar aveam niște cifre bune.
Așa că am decis să-mi dau demisia de la revistă și să devin lumânăreasă – mi-am dat acest nume fiindcă nu voiam să-mi zic candle maker, cum deja era o modă pe afară. Ceea ce am și devenit, spre uimirea și șocul multor prieteni și cunoștințe. Era – și uneori încă este – ciudat pentru mulți să înțeleagă cum poți să trăiești din lumânări parfumate.
Care a fost cea mai mare provocare în primii ani de antreprenoriat?
Cea mai mare a fost să nu renunț. Și, slavă Domnului, am avut parte de acest gând de multe ori. Primii ani au fost cei în care am investit aproape toți banii câștigați. Neavând inițial nicio infuzie de capital, cumpăram materie primă cu toți banii pe care îi câștigam din vânzarea lumânărilor.
După primii trei ani, am împrumutat de la niște prieteni 5.000 de euro, bani din care am făcut trei colecții, lansate în trei zile consecutive. Lucrurile au mers mai bine decât calculasem noi, am epuizat stocurile rapid și așa am avut primul profit mare. Am plătit datoria și de acolo înainte nu m-am mai preocupat deloc de cifre, l-am lăsat doar pe Eugen.
Sigur că au fost, în timp, multe momente complicate. Dar am acest obicei să trag și mai tare când e greu și să nu renunț din prima. Reziliența e o calitate necesară în antreprenoriat. S-a dovedit că eu o aveam. Dar am dublat-o de fiecare dată cu multă muncă.
Care este cea mai importantă lecție de antreprenoriat pe care ai învățat-o până acum?
Lecția mea cea mai importantă a fost să înțeleg că nu pot ei copia cât pot eu imagina. Am pățit multe momente neplăcute în business și, deși m-au durut, m-au ajutat să fac lucrurile și mai bine, și mai cu zvâc.
Iar o alta, esențială, a fost să înțeleg repede că, în business, norocul se întâmplă prea rar, așa că mai bine mă bazez pe muncă.
Interviu de GRUIA DRAGOMIR | POVEȘTI DE SUCCES
