„BLACKTHORN” (2011, r: Mateo Gil)
Pentru a aborda mai adecvat acest Neo-Western nominalizat la vremea sa la 11 premii Goya (dintre care a câştigat patru), regizat de Mateo Gil, mai cunoscut ca autor al scenariilor pentru pelicule ale lui Alejandro Amenábar (“Abre los ojos”, “Mar adentro”- Oscar pentru film străin – şi “Agora”), ar trebui să ne a reamintim o sumă de fapte istorice relevante pentru povestea lui “Blackthorn”: vânaţi cu obstinaţie de detectivii Agenţiei Pinkerton, celebrii bandiţi Butch Cassidy (Robert Leroy Parker, 1866-1908) şi Sundance Kid (Harry Alonzo Longabaugh), împreună cu iubita celui din urmă, Etta Place, s-au autoexilat în primăvara anului 1902 în America de Sud unde, în ciuda faptului că au încercat să se dea la fund stabilindu-şi cartierul general într-o fermă de la poalele Anzilor, au fost localizaţi şi hăituiţi succesiv în Argentina, Chile şi în fine, Bolivia.
În primăvara lui 1906, Etta, neimplicată direct în jafuri, decide că a sosit vremea să renunţe şi îi părăseşte pe cei doi, întorcându-se în San Francisco. Cassidy se angajează pentru scurtă vreme la o mină de cositor din zona Santa Vera Cruz, unde este desemnat reponsabil cu păzitul fondului de salarii a l muncitorilor.
În noiembrie 1908, doi americani mascaţi, presupuşi a fi Cassidy şi Kid, jefuiesc în apropiere de San Vicente, în sudul Boliviei, un curier care transporta… banii de leafă destinaţi lucrătorilor unei mine de argint, şi turnaţi de un localnic, sunt prinşi într-o ambuscadă de către soldaţii din cavalerie.
După un schimb de focuri sângeros, asaltatorii descoperă două cadavre prezentând multiple răni, unul împuşcat în ceafă de către companionul său, iar celălalt cu o gaură de glonţ în tâmplă, indicator evident a sinuciderii.
Corpurile nu au fost niciodată identificate cu certitudine şi nici măcar eforturile antropologului Clyde Snow de la începutul anilor ’90 de a găsi similitudini în ceea ce priveşte ADN-ul nu s-au dovedit satisfăcătoare.
“Blackthorn” reprezintă o speculaţie inteligentă a scenaristului Miguel Barros tocmai pe marginea acestei mari sume de neclarităţi generate de lipsa de informaţii în ceea ce priveşte ultimii ani din existenţa notoriului tandem, iar pentru a construi fundamentul poveştii şi a asigura tranziţia dintre realitate şi ficţiune, plecând de la ce ştim cu siguranţă şi… ce nu ştim, de fapt, filmul operează (prin flashback-uri) în zonele “gri” ale biografiei comune a bandiţilor.
Etta (Dominique McElligott), posibil implicată cu normă întreagă într-un triunghi amoros cu Parker (tânărul Butch este interpretat de charismaticul actor danez Nikolaj Coster-Waldau, devenit apoi un superstar global datorită serialului “Game of Thrones”) şi Longabaugh (irlandezul Padraic Delaney, lansat de Ken Loach în “The Wind That Shakes the Barley”), revine în Statele Unite pentru că a rămas gravidă (la nivelul spectatorului este lăsată liberă interpretarea… cu cine, chiar dacă Cassidy îşi semnează ulterior scrisorile trimise progeniturii orfane – mama a murit între timp de tuberculoză – cu “Unchiul Butch”), apoi Sundance Kid, grav rănit, este împuşcat într-adevăr de partener, dar asta se consumă mult mai devreme în timpul îndelungatului periplu sud-american, plus că detectivul ex-Pinkerton (Stephen Rea – “The Crying Game”) este în fapt, ca personaj, o combinaţie cu şeriful argentinian de origine galeză Edward Humphries care, îndrăgostit fiind de Etta, i-a anunţat din vreme, facilitându-le implicit în 1905 relocarea în Chile.
Având incluşi toţi aceşti pigmenţi vintage (inspirat dozate inserturile), naraţiunea propriu-zisă se plasează temporal în 1927-1928, într-un context în care industrializarea se luptă cu tradiţionalismul (relevantă privirea incredulă a bătrânului Butch, aruncată în urma trecerii unui automobil pe strada din Potosi, localitate unde se afla doar pentru a vinde câţiva cai). “Blackthorn” poate fi interpretat ca un soi de “După 20 de ani” emoţional, în care Cassidy (imperialul Sam Shepard, probabil la cel mai bun rol al său de la “The Right Stuff” încoace), ascuns sub identitatea lui James Blackthorn, acuză preţul solitudinii prelungite şi ajunge să revalorizeze noţiunile de prietenie şi familie, să îşi reamintească de faptul că sentimentele şi împlinirea sufletească trebuie să treacă înaintea beneficiilor materiale.
Ajuns într-o fază a vieţii în care îşi caută mântuirea târzie (el speră ca nu e una… tardivă), Blackthorn nu este un om a regretelor (“I’ve been my own man. Nothin’ richer than that.”) însă, pe de altă parte, îşi doreşte ca, la bătrâneţe, să închidă un cerc existenţial personal:
“Sometimes I think there’s only two moments in a man’s life – the one is when he leaves home and the other one is when he returns. Everything else is just in the middle.”.
Planurile de a reveni în State şi de a-şi revedea nepotul sunt date peste cap de întâlnirea nefericită cu un inginer spaniol (Eduardo Noriega), în urma căruia îşi pierde economiile şi se vede nevoit să devină partenerul tânărului într-un jaf având ca obiect banii proprietarilor unei… mine.
Nu are sens să dau mai multe detalii legate de conţinutul acestui Buddy-Movie aparte, descriptiv şi pictural, în care arhetipul clasic good-guy/bad-guy nu e utilizat în accepţiunea tradiţională a reţetelor Western, filmat epic în decorurile naturale fascinante din Bolivia (rămân pe retină în special scenele de pe cel mai mare câmp de sare din lume, Salar de Uyuni, cu o suprafaţă ce depăşeşte 10,000 de kilometri pătraţi) pe o muzică inedită prin combinarea tonalităţilor de factură clasică/elegiacă şi ale celor exotice (Lucio Godoy, responsabil în trecut de OST-ul la “Todo sobre mi madre” a lui Pedro Almodóvar), ‘sparte’ de intervenţiile Country interpretate chiar de Sam Shepard (piese folclorice dar cu o semnificaţie precisă în context, precum “Ain’t No Grave” sau “Take Your Burden to the Lord”).
În final, pentru a clarifica o eventuală nedumerire generată de lectura acestui text: staţi liniştiţi, dincolo de fondul nostalgic-geriatric, “Blackthorn” conţine o doză mai mult decât satisfăcătoare de cinism, brutalitate şi violenţă, iar afficionados vor descoperi suficient de multe referinţe rafinate la adresa genului Western încât să fie împăcaţi cu acest tratament original al acestuia (doar un exemplu… croiala hainei stacojii a lui Butch care trimite la Long Riders, banda din care a făcut parte Jesse James, poreclită astfel fiindcă purta mantale până la pământ).
Îşi va găsi Cassidy izbăvirea?
Rămâne să descoperiţi într-o broderie cinematografică imaginată pe marginea unei istorii consumate cu adevărat, ce merită a nu fi trecută cu vederea.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
