Magda ‘MAGIC’ Piskorczyk: “Muzica este pentru mine o călătorie continuă”
Celebră pentru vocea pătrunzătoare și stilul inconfundabil, dar şi datorită interpretărilor live intense, pline de pasiune și energie, Magda ‘Magic’ Piskorczyk este o prezență electrizantă pe scena muzicală europeană, iar pentru publicul prezent la ediţia din 2025 a Braşov Jazz & Blues Festival întâlnirea a fost una memorabilă, mai ales că artista poloneză – prima care şi-a lăsat amprenta pe Blues Walk of Fame din Sława la inaugurarea din 2008 – îmbină muzica Blues, Jazz, Gospel, Soul și World Music într-o manieră profund personală și autentică, având și abilitatea de a cânta la mai multe instrumente.
De-a lungul carierei, Magda Piskorczyk a fost de trei ori nominalizată la premiile Fryderyk, cea mai importantă distincţie a industriei fonografice poloneze, la categoria Albumul anului (Magda Live, Afro Groove și Mahalia) și a împărțit scena sau studioul cu legende precum Bob Margolin, Michal Urbaniak, Bob Brozman sau Billy Gibson.
Supranumită în Occident „vocea neagră în costum alb”, a fost desemnată de nouă ori ‘Vocalista Anului’, iar peste Atlantic s-a numărat cu 20 de ani în urmă printre semifinalişii la prestigiosul International Blues Challenge din Memphis. Muzica Magdei Piskorczyk este unică, originală și… magică, astfel încât nu puteam rata şansa unui scurt dialog cu ea la festivalul de sub poalele Tâmpei.
Magda, încep cu o curiozitate mai… aparte. Cum se explică schimbarea ta radicală de parcurs din primii tăi ani în muzică, de la Rock la Gospel?
Ei bine, de fapt, Thrash Metal-ul a reprezentat pentru mine o experiență pe care mi-am asumat-o la vremea aceea doar din dorinţa cam juvenilă de a încerca ceva nou, întrucât, încă din copilărie, eu am crescut în familie cu Jazz, Blues și Gospel… așa că această “schimbare” a mea ulterioară nu a fost rezultatul vreunei revelaţii de moment, ci trebuie privită mai degrabă ca o întoarcere firească la rădăcinile mele. Interesant este că îmi amintesc și acum de faptul că, atunci când aveam trei sau patru ani, aveam nişte melodii preferate pe care dansam înainte de a merge la culcare, care erau interpretate de Mahalia Jackson, de The Staples Singers – I’ll Take You There, asta mi-a rămas clar în minte – şi încă una, tot de prin anii ’70.
Revenind însă la întrebarea ta, prin urmare, Thrash Metal-ul a fost pentru mine mai degrabă o aventură pasageră. Sigur, a contat şi vocea mea puternică şi gravă, care se potrivea bine acestui gen muzical, așa că, atunci când mi-am anunţat colegii de trupă şi pe ceilalţi prieteni care cântau Thrash la vremea aia – nişte oameni de o foarte bună factură – că renunţ, unul dintre ei, care era şi el vocalist, mi-a spus:
‘Oh, sunt atât de ușurat, pentru că mi-era rușine să apar pe scenă alături de tine cu vocea mea atât de înaltă’.
Pe de altă parte, de-a lungul anilor, ai explorat o arie extrem de vastă a muzicii de sorginte etnică. Privind în urmă, care a fost principalul reper în această serie de descoperiri personale?
Pentru mine, muzica este ca o călătorie… una continuă. Eu călătoresc în viață și îmi place să călătoresc și în muzică. Din fericire, am întâlnit pe parcurs niște prieteni minunați, companioni de călătorie în muzică, care sunt la fel de deschiși la explorare ca mine, încât fiecare concert pe care îl susţinem este complet diferit de precedentele.
Desigur, cântăm în mare parte aceleași melodii, doar că acestea ne conduc de fiecare dată în direcții diferite.
Fiecare concert este unic din acest punct de vedere… e ca și cum, în peregrinările tale fără de sfârşit, descoperi mereu lucruri noi, care te incită să le încerci. În ceea ce privește nevoia mea de a explora muzica de factură tradiţonală, în principal cea africană, aceasta a avut ca punct de plecare Blues-ul foarte, foarte vechi pe care am avut ocazia să-l ascult, în care există elemente poliritmice și polimelodice, precum clasicele înregistrări ale lui [Alan] Lomax, pe care le ştii şi tu cu siguranță.
Ei bine, de aici am plecat la drum pentru a descoperi mai multe despre muzica etnică, care mă inspiră câteodată inclusiv atunci când compun. Pentru că eu îmi iau mereu inspiraţia privind în jur la lumea în care trăiesc, din experiența de viață… e ca şi cum mi-aș imagina că sunt altcineva, doar că trebuie să simt la fel de profund, chiar dacă nu experimentez eu ceva în mod direct.
Având o voce atât de specială, ai fi putut să te mulțumeşti să rămâi o interpretă memorabilă. De ce, totuşi, te-a atras partea de compoziţie?
Majoritatea melodiilor pe care le cânt în concerte îmi aparţin, aşa că nu m-am gândit niciodată în termenii unei asemenea separări… adică eu compun muzică prin care vreau să spun anumite povești oamenilor şi, drept urmare, nici măcar nu mi-am pus vreodată problema dacă sunt o compozitoare bună sau nu, atâta vreme cât am sentimentul că ele ajung în sufletele oamenilor.
Iar despre felul în care am ajuns să scriu muzică, acesta a fost unul natural, în mai mulţi paşi, pentru că simțeam mereu nevoia să modific versurile vechilor piese de Blues-uri, de exemplu, pe care le cântam, după bunul meu plac, respectând însă întotdeauna drepturile compozitorilor și ale autorilor, bineînțeles… dar apoi mi-am spus:
‘Bine, dar de ce tot schimb versurile? De ce sunt tentată să schimb ceva şi în muzică? De fapt, pot să-mi compun propriile cântece, fiindcă, oricum, spun propriile mele povești’.
Cred că așa a început totul.
În raportul cu ceilalţi oameni, la interpretare şi compozitie ai mai adăugat în urmă cu 15 ani o componentă… comunicarea prin intermediul workshop-urilor muzicale. De ce consideri că acest aspect este atât de important?
Inclusiv aceste ateliere pe care le propun se bazează pe o idee care mă animă în permanență, cea de a crea muzică împreună, care, în esență, pentru mine înseamnă să ne ascultăm cu atenție și interes unul pe altul, indiferent de locul nostru în artă.
Personal, nu am trăit niciodată acest sentiment de a fi vedetă, că ar exista Magda ‘Magic’ Piskorczyk, pe de-o parte, și formația ei, de celalată parte… adică noi împreună suntem grupul, chiar dacă titulatura acestuia e dată de numele meu. Creativ, formăm cu toții o trupă plecând de la faptul că ne dăm ascultare reciproc, dar asta nu înseamnă că în toate cazurile lucrurile stau în felul acesta.
Îmi aduc aminte că am fost la un concert Van Morrison – poate că nu ar trebui să spun asta, fiindcă toți fanii săi s-ar gândi să mă omoare – , care, fără îndoială, a fost o experiență nemaipomenit de frumoasă, însă am remarcat că, cel puțin pe scenă, el nu ascultă, adică oamenii de langă el se mulțumesc doar să interpreteze… de la cântatul solo-urilor până la refren, au făcut numai și numai ce trebuiau să facă, atât și nimic mai mult.
Bineînțeles că muzicienii trebuie să asigure spațiul pentru lider, dar și acesta, la rândul său, trebuie să ofere celorlalți spațiu sau, cel puțin, să nu ocupe tot spațiul pe care aceştia i-l asigură… deci nu neapărat să ofere, dar măcar să nu ocupe întreg spațiul. Acesta a fost doar un exemplu, desigur, pentru că am văzut mulți alți artiști minunați care, la fel, nu se ascultau unul pe altul, iar asta se simțea în muzica ce ajungea la public, dincolo de frumusețea formei.
Revenind la partea de workshop-uri, mai întâi am participat ca invitată la câteva asemenea întâlniri profesionale despre muzică și am simțit din primele momente că se simte nevoia de a le arăta oamenilor că suntem un singur corp, că fiecare artist din formație îndeplinește rolul unui organ al corpului, indiferent că e mâna sau stomacul, piciorul sau șira spinării, și ține de fiecare dintre noi ca întreg corpul să funcționeze corect.
Așa mi-a venit în 2011 ideea de a concepe acel masterclass de compoziție colectivă [Magda Piskorczyk Masterclass, de la Centrul Cultural Ochota din Varşovia, finalizat în 2012 cu un LP chiar cu acest titlu, pe care Magda însăşi l-a produs şi l-a mixat în studio – n.r.], în care era vorba doar despre a crea un playlist și, iniţial, de a deprinde obiceiul de comunicare în cadrul trupei la nivel de ce știe, ce își propune sau ce poate face fiecare membru al acesteia, dar, ulterior, și ca trupă, în ansamblul său, cu lumea exterioară.
De exemplu, este foarte important pentru o formație ca, atunci când ajunge la scenă pentru probe, să știe cum să comunice cu inginerul de sunet. La Brașov, de exemplu, am fost foarte fericită când l-am văzut pe inginerul vostru de sunet dansând și atunci mi-am spus că, practic, el a devenit astfel parte din trupă, deoarece simte muzica pe care o cântăm.
La fel s-a întâmplat și cu operatorul video… a fost uimitor să descopăr că structura lui este cea a unui DJ, adică asculta și simțea muzica noastră, iar din asta realiza live un videoclip foarte frumos mixat. În fond, asta e baza existenței noastre ca oameni… ascultă, privește, simte și fii parte din experiență.
Procesul creativ şi lucrul cu trupa, înregistrările, concertele şi atelierele, toate consumă o grămadă de timp. Cum decizi ce va urma din punct de vedere muzical? Care este relația ta personală cu timpul?
Mă gândesc la timp mai degrabă ca la un companion, deci nu este ca și cum m-aș lupta cu timpul, mai ales că mie nu-mi plac luptele, nu-mi plac războaiele. Timpul e pentru mine un tovarăș alături de care îmi continui drumul. Am compus chiar și o melodie despre asta, că perspectiva ta ca om se îmbunătățește odată cu trecerea timpului, pentru că știi și înțelegi tot mai bine cum funcționează lucrurile.
La prima întrebare, în schimb, nu este atât de ușor de răspuns, pentru că am atât de multe gânduri și idei atât de numeroase, încât pot merge în foarte multe direcții, iar eu, pur și simplu, încerc doar să mă simt bine în acest spațiu artistic. Trec prin asta ca și prin celelalte aspecte ale vieții, de altfel, cu plăcerea de a experimenta.
Îmi place să pornesc în tot soiul de călătorii de explorare pe cont propriu, deseori împotriva sfaturilor pe care mi le dau oamenii, doar pentru că eu simt într-un anume fel. Nu este vorba de vreo o putere superioară sau ceva de genul ăsta care să mă ghideze, ci de ceea ce-mi spune mintea sau sufletul meu.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: Florin Ghioca / Braşov Jazz & Blues Festival
