VIDEODOME | “MOJAVE MOON” (1996, r: Kevin Dowling)
Încheiem 2025 cu Angelina Jolie, dat fiind faptul că celebra actriţă a împlinit în vară 50 de ani, iar cifra asta rotundă ne trimite cu gândul, vrând-nevrând, înapoi în timp, deopotrivă la filmele care i-au adus premii (Girl, Interrupted, Changeling, Maria, A Mighty Heart) şi la blockbustere precum Lara Croft, Maleficent, Wanted sau Mr. & Mrs. Smith. Să mergem însă un pic şi mai departe, în vremea când Angelina, înstrăinata fată a legendarului actor Jon Voight – care a declarat public pe TV că progenitura are “serious mental problems” -, năşită de Jacqueline Bisset şi Maximilian Schell, era o punkistă rebelă de 20 de ani, familiarizată cu toate drogurile posibile, în special cu heroina, departe de aura de respectabilitate pe care şi-a construit-o ulterior cu o deosebită grijă.
Angelina Jolie apăruse deja în câteva videoclipuri (Lenny Kravitz, The Lemonheads, Meat Loaf) în anii studenţiei de la University of Southern California, care îi numără printre absolvenţi pe George Lucas, Robert Zemeckis şi John Carpenter, dar poarta spre Hollywood i s-a deschis la mijlocul anilor ’90 prin rolurile din nu mai puţin de cinci filme: “Without Evidence” (Biopic indie construit în jurul uciderii unui şef de penitenciare), “Hackers”, de Iain Softley (autorul lui “Backbeat”, filmul despre viaţa Beatles-ilor la Hamburg), când Angie s-a cuplat cu partenerul de set Johnny Lee Miller (va divorţa de acesta în 1999 pentru Billy Bob Thornton), “Love Is All There Is” (adaptarea după Shakespeare a lui Joseph Bologna), “Foxfire” (după romanul scris de Joyce Carol Oates, “Foxfire: Confessions of a Girl Gang”) şi “Mojave Moon”, o comedie scrâşnită care cu greu ar putea fi catalogată mai mult decât simpatică… pe alocuri.
Să intrăm însă un pic în detaliile poveştii. Al (Danny Aiello – “Once Upon a Time in America”, “Do the Right Thing”), un bărbat de 53 de ani, cu ceva economii în cont, apartament mişto şi o maşină cool după standardele mic-burgheze, relocat din New York în Los Angeles în urma divorţului, împăcat cu sine şi lipsit de aspiratii existenţiale, a cărui plăcere cotidiană este să-şi bea cafeaua în compania actorului ratat Sal (Alfred Molina – “An Education”, “Frida”) şi a unui bişniţar de cartier, Terry (Zack Norman – “America”, “Romancing the Stone”), pică rapid în plasa voluptoasei adolescente Eleanor ‘Ellie’ Rigby (da, numele vine de la piesa Beatles-ilor), portretizată cu lascivitate perversă de Angelina Jolie, care echilibrează fără efort falsa inocenţă asociată cu vârsta fragedă cu spiritul manipulator pe deplin conştient de forţa semnalelor de natură sexuală.
După un combo comportamental clasic ce-i definesc Lenuţei atitudinea de tip vreau, da’ nu vreau, Al acceptă fără ezitare să o conducă în deşertul Mojave, pentru că fata are nevoie, chipurile, să-şi recupereze propriul vehicul de la maică-sa Julie (Anne Archer – “Fatal Attraction”, “Patriot Games”), care locuieşte într-o rulotă în mijlocul pustietăţii. Abia ajunşi în zonă, juna dispare la un birt ca să-şi întâlnească iubitul, bikerul imberb Kaiser (Jack Noseworthy – serialul “Law & Order: Special Victims Unit”), abandonând-ul pe rubicondul şi placidul Al în mâinile casnicei Julie şi ale dezaxatului său concubin Boyd (Michael Biehn – “Aliens”, “The Rock”).
Maşina lui Al nu mai porneşte, în portbagajul său apare un cadavru, mama îi arată – zâmbind timid, dar promiţător – luna de pe… acoperiş, iar localnicii par a fi angrenaţi într-o piesă de teatru pusă în scenă special pentru el, într-un scop completamente indescifrabil de către spectator. Asta se relevă a fi şi problema datorită căreia mi-a fost imposibil să ajung la o concluzie clară referitoare la acest film, adică n-am reuşit să detectez până la finalul poveştii dacă enorma cantitate de ‘aţă albă’ folosită la ‘coaserea’ ei a reprezentat o alegere deliberată făcută în procesul creativ sau, pur şi simplu, apropierea accidentală de principiile estetice Camp reflectă doar aroganţa unui scenarist care şi-a închipuit că cinefilii sunt în marea lor majoritate doar nişte moroni.
De fapt, dincolo de acest soi de presupuneri, stă realitatea că Leonard Glasser – care a decedat anul acesta pe 6 ianuarie, vârsta de 89 de ani -, pentru care “Mojave Moon” rămâne singurul scenariu finalizat ajuns pe marile ecrane, a fost un talentat artist vizual, cunoscut în State mai degrabă amatorilor de pictură şi sculptură decât pentru lucrul în industria cinematografică, unde s-a ocupat îndeobşte de animaţii independente, realizate sub egida companiei pe care o fondase, Star and Stripes Productions Forever.
Revenind la filmul nostru, acesta nu e lipsit de scene amuzante, precum cea cu fiica Jolie şi mama Archer urmărind un canal porno sau apariţia lui Molina ca mix între Groucho Marx şi Rambo cu vocea lui Pacino, dar lasă un gust neplăcut prin numeroasele fire rămase libere fără vreo justificare, nici măcar comică.
Unii vor consuma în mod condescendent “Mojave Moon”, dar alţii îl vor considera, pur şi simplu… un film idiot. Înclin să mă plasez în cea de-a doua tabără, dar, totuşi, aş recomanda să îl încercaţi, mai ales pentru senzaţia de incredulitate care se va instala inevitabil văzând cum se prostesc, timp de 90 de minute, toţi aceşti mari actori. Al (Danny Aiello) ne avertizează încă de la început, din off că “sometimes stupid is good”… regret, dar asta nu pare a funcţiona în cazul lui “Mojave Moon”.
