CLIN D’OEIL | ANAMARIA VARTOLOMEI: “Forța filmului este de a stârni întrebări din ce în ce mai profunde”

ANAMARIA VARTOLOMEI: “Forța filmului este de a stârni întrebări din ce în ce mai profunde”

Evenimentele de lansare în cinematografele noastre a filmului regizat de Teodora Ana Mihai, Jaful secolului, propunerea României la Oscar, ne-au oferit prilejul reluării unui dialog cu o stea a cinematografiei europene, actriţa Anamaria Vartolomei, demarat în 2022, când a câştigat prestigiosul premiu César la categoria ‘tânără speranţă’, pentru interpretarea din L’événement, al lui Audrey Diwan.

Între timp, datorită rolurilor în care a impresionat prin talent şi versatilitate în producţii precum Contele de Monte Cristo, Being Maria sau Mickey 17, statul ei s-a modificat din ‘emergent’ în ‘consacrat’, ANAMARIA VARTOLOMEI (n. 1999) fiind deja o veterană a platourilor de filmare la numai cei 26 de ani ai săi, dacă ne reamintim că a debutat încă din 2011, în Mica prinţesă a Evei Ionesco.

Pentru a ajunge la viitoarele ei proiecte, drama L’intérêt d’Adam care s-a lansat recent în Franţa şi, mai ales, serialul Merteuil, inspirat de celebra carte Legături primejdioase şi pe care vom ajunge să-l vedem în curând pe HBO, am început prin a sta de vorbă, firesc, de la rolul care i-a adus deja premii în festivalurile de la Tokyo şi Shanghai, pe care Anamaria Vartolomei l-a interpretat în cel mai interesant film românesc al momentului, Jaful secolului, scris de Cristian Mungiu, care atinge o multitudine de teme de o acută actualitate, printre care clivajul est-vest, migraţia, receptarea artei şi statutul femeii într-o societate de sorginte patriarhală.

Anamaria, personajul tău este oarecum o enigmă, în sensul că pleacă la drum ca o tânără naivă şi vulnerabilă, dar, pe parcurs, dovedește o capacitate remarcabilă de recuperare emoțională și câștigă mult în stăpânirea de sine. Cum te-ai raportat la Natalia şi care crezi că sunt trăsăturile ce o definesc?

Aș spune că este un personaj lucid, poate cel mai lucid dintre cei patru, şi e un punct de ancorare destul de solid, nu doar al lui Ginel [soţul ei, interpretat de Ionuţ Nicolae – n.r.], dar şi al script-ului, pentru că, într-un fel, ea ne ține pe noi, ca spectatori, ancoraţi în emoția realităţii. Este o femeie puternică, cu toate că tace la început, pentru că așa a fost învățată, dar încearcă să se emancipeze și să se elibereze din acest sistem patriarhal care ajunge până și în intimitate. Asta o dovedește acea scenă între Ginel și ea, unde vedem cum, încă o dată, până în intimitatea ei, este dominată de bărbat, doar că ea, încetul cu încetul, încearcă să se emancipeze și asta și reuşeşte.

În ce mă priveşte, eu nu mă simt neapărat apropiată de ea, fiindcă Natalia e o persoană care pleacă capul mai mult decât mine, care acceptă unele lucruri într-o mai mare măsură decât aș fi acceptat eu, însă e un personaj, totuși, care rezonează de o manieră destul de personală, fiindcă m-am raportat mult la mama mea, aşa cum mi-am imaginat-o când a ajuns în Franța şi făcea menaj, lucrând și ea ca orice străin care, până la urmă, încearcă să-și construiască un nou început în altă țară.

Nu am trecut însă orizontul foarte tare, pentru că, să fiu sinceră, nu e un personaj chiar atât de complicat, aşa că nu a necesitat din partea mea o pregătire anume înainte de a filma.

Singura mea preocupare majoră a fost aceea de a reuși să șterg urma de accent francez pe care o am atunci când vorbesc românește, iar pentru asta am beneficiat, bineînțeles, de ajutorul lui Cristian şi a Teodorei [Cristian Mungiu şi Teodora Ana Mihai, scenaristul şi, respectiv, regizoarea filmului Jaful secolului – n.r.]. Mi-a fost puțin greu cu asta, dar a fost interesant să lucrez cu Cristian pe accent și, într-un fel, a fost pentru mine un challenge.

Dacă-mi amintesc bine, ai avut ocazia să vorbești în română şi în Contele de Monte Cristo…

Da, numai ca acel film a fost realizat după Jaful secolului și nu este un film complet în limba română, deci nu se întâmplă ca acesta în România şi nici nu are un personaj evident român, pentru că și personajul meu de acolo, Haydée, era plecată în străinătate de când era încă un copil.

Prin urmare, dacă în Contele de Monte Cristo s-ar fi simţit vreo urmă de accent francez în replicile pe care le spuneam în română nu era o mare problemă…

A fost mai provocator să scapi de accentul francez în Jaful secolului sau când ai jucat în engleză la filmările cu Robert Pattinson pentru SF-ul Mickey 17?

Nu mi se pare că am accent francez când vorbesc engleză, dar, oricum, Bong Joon Ho [regizorul lui Mickey 17, câştigător de Oscar şi Palme d’Or în 2019 pentru Parasite – n.r.] nu mi-a cerut să am accent american sau englezesc… lui îi convenea așa cum vorbeam eu.

Desigur, am făcut o pregătire cu un dialect coach, pentru ca accentul meu să fie cât mai american posibil, dar n-am avut nicio altă presiune legată de asta decât cea pe care mi-o puneam eu însămi.

În cazul acestor filme, pentru realizatorii lor era ok orice fel de accent aş fi ales şi atunci m-am exprimat ca și cum aș vorbi eu, natural, pe când în filmul românesc presiunea a fost mult mai serioasă şi reală, pentru că nu aveam dreptul la accent… pur şi simplu, nu ar fi făcut sens ca acesta să se audă în poveste.

Practic, în Jaful secolului, ai jucat primul tău rol în română. O replică definitorie pentru film este aceea că “E greu să fii străin, că nu te ajută nimeni.”. Care e poziția ta, ca tânără crescută și educată în Occident, faţă de această constatare?

Așa cum spuneam mai devreme, pentru a face acest rol, eu m-am inspirat mult din parcursul părinților, pentru că, în fond, eu am beneficiat de eforturile lor. Altfel, eu nu m-am simțit exclusă niciodată.

Adică se făceau la școală  glume pe seama străinilor, inclusiv a românilor, dar așa cum se făceau și despre alte naționalități sau etnii, iar eu nu m-am simțit personal vizată… asta în ceea ce mă privește, pentru că părinții mei, da, ca în film, cred că au fost expuși unor umilințe şi prejudecăți. Ei presupun că au “betonat” drumul pentru fratele meu și pentru mine.

Cum a funcţionat însă colaborarea cu echipa filmului din această postură de… “străină”?

Foarte bine, adică m-am simțit înconjurată de oameni de încredere, de oameni cu gust, începând cu Cristian [Mungiu], cu care îmi doream să lucrez de mult.

Pe Ana Teodora Mihai nu o cunoscusem încă, dar văzusem La civil și mi-a plăcut de atunci foarte mult, pentru că are o privire foarte respectuoasă despre personajele pe care le apără și dovedeşte o sensibilitate care, cred eu, era necesară pentru a realiza acest script scris de Cristian.

A fost deci o experiență importantă pentru mine şi m-am simțit bine, adică am fost agreabil surprinsă să văd că pot face lucruri și aici, pentru că începea să devină o dorință de-a mea de a putea lucra și pe teritoriul României și sper să mai urmeze şi alte asemenea colaborări.

Jaful secolului, în trena altor filme ale tale, precum Being Maria sau L’événement, pune în discuție statutul femeii. Crezi că modelul patriarhal începe să se estompeze în societate sau continuă să domine?

Consider că, cel puțin în Franța, a fost o evoluţie majoră, iar femeile sunt mult mai ascultate, mult mai integrate acum în mediul artistic, deci nu mai sunt cantonate doar la rolul de mamă.

Altfel, nu știu cum e în România, pentru că nu prea sunt la curent cu actualitatea de aici, însă observ, totuși, un machism și un sexism mai important în țările din Est decât în cele din Vest.

Din ce aud din unele discursuri, femeia există pe pământ ca să procreeze, să fie mamă… ăsta e rolul într-un final și, pentru unele femei, reprezintă un fel de securitate să devină mame, dar eu sper să fie măcar acceptată ideea că există posibilitatea unei alegeri şi nu este ceva impus.

Mă refeream inclusiv la lucrul în cinematografie, deoarece, la fiecare film nou, ai de-a face cu o altă echipă, ceea ce presupune o reașezare a relațiilor interumane. Există un tip de conduită care te înarmează ca actriță să îţi protejezi sensibilitatea sau vulnerabilitățile?

Să fiu sinceră, mie nu mi s-a întâmplat niciodată vreo situație care să presupună aşa ceva, adică pe mine, atunci când m-a deranjat ceva, mereu am spus direct ce am avut de spus, fără nicio frică. Unii pot avea această teamă de a își pierde job-ul dacă ar spune ‘nu’ sau dacă s-ar impune în fața unor reguli sau criterii, dar pe mine asta nu m-a interesat prea tare niciodată. Dacă e ceva de pierdut și nu vreau să-mi pierd, este demnitatea și, prin urmare, nu fac niciun compromis.

Dar faptul că mie nu mi s-a întâmplat să fiu pusă într-o situație deranjantă sau inconfortabilă nu m-a împiedicat să observ că, în prezent, sunt puse în practică mult mai multe mijloace de a proteja femeile pe platourile de filmare. Ai un referent în ceea ce privește agresiunile sexuale, care e prezent pe set, se află acolo un om desemnat pentru a se ocupa dacă cineva are o plângere, deci cadrul este acum mai puțin permisiv şi, astfel, unora li se face frică având pe cineva în spate care se ocupă de a-i trage de urechi dacă s-ar ajunge la o astfel de situaţie.

În trecut, dacă remarcam ceva deranjant, ce făceam era să ne adunăm toate fetele de pe platou, că era regizoarea sau cineva de pe alt post, pentru a asigura confortul și securitatea femeii care era pusă în pericol în vreun fel. Eu consider că, la filmări, este necesară și o anumită solidaritate, între femei și nu numai, pentru că e important să ai o echipă cât mai egală din punctul ăsta de vedere.

Dincolo de asta, noi încercăm să integrăm cât mai multe femei pe posturi importante, dar asta să nu mai reprezinte un criteriu, ci un fapt normal.

O privire în trecut, prin prisma statutului actriţei, o reprezintă biopic-ul Being Maria, în care interpretezi rolul Mariei Schneider, partenera lui Marlon Brando în controversatul Ultimul tango la Paris din 1972. A fost ceva care te-a pus serios pe gânduri în studiul şi construcţia personajului?

Bineînţeles că da, pentru că, în fond, acel film este un fel de oglindă a societății actuale şi mai ales, aşa cum ai spus, a statutului de actriță în ziua de azi… deci mi-am pus o serie întreagă de întrebări despre rolul meu ca actriță, despre libertatea mea, despre felul cum sunt privită sau despre puterea de a zice ‘nu’ în raport cu experiența.

Pentru că, de exemplu, am remarcat că Maria a încercat să spună ‘nu’, dar neavând experiență, era considerată de ceilalţi drept un nimeni și, drept urmare, refuzul ei nu a contat… ei bine, la ce grad experiența determină puterea ta de a te opune?

Personal, eu consider că poți fi debutant, aflat la prima ta experiență pe un platou, şi, dacă nu ești confortabil cu ceva, este dreptul tău de a spune ‘nu’ și de a opri situația, doar că, din păcate, nu e atât de ușor, pentru că dacă ai curajul să o faci, acesta e considerat ca fiind tupeu… e complicat. Acesta este doar unul dintre lucrurile care mi-au dat atunci de gândit şi m-au făcut să mă întreb: cum putem să le ameliorăm?

Cred că, până la urmă, trebuie plecat de la faptul că cinema-ul este o industrie care funcționează în echipă… eu nu-mi fac meseria singură și avem nevoie unii de alții, trebuie să ne aliem ca să putem face în așa fel încât generațiile din urmă, inclusiv cea din care fac și eu parte, să poată crea o punte cu cele de-acum.

Pentru că, deşi filmez de mult timp, am doar 26 de ani, iar la vârsta asta ești încă extrem de tânăr și vulnerabil și de aceea consider că trebuie luate măsuri pentru a schimba multe în cum facem lucrurile.

În Franţa s-au făcut deja mai mulţi paşi, iar Maria a fost un film important în această încercare de a evolua și a schimba modul nostru de a lucra, de la sacralizarea meseriei de regizor spre o funcționare mai mult în colectiv. Aminteşte-ti de scena când Maria se uită spre echipă, iar aceasta e inertă, nu reacționează, pentru că nu avea dreptul să zică ceva… acum, dacă s-ar întâmpla ceva de genul ăsta pe un platou de filmare, presupun că toată lumea ar spune ‘stop’ și ai avea măcar susținerea colectivului. Ceea ce nu exista atunci era noțiunea asta de echipă.

Natalia, Haydée sau Maria sunt femei care încearcă să se emancipeze de dominația masculină, dar Marchiza de Merteuil, pe care o joci în noua adaptare TV după Legături primejdioase, nu poate fi “citită” în această cheie…

Este de discutat pe tema asta, pentru că femeile aveau și în epoca aia moduri de a se emancipa de dominația masculină prin preluarea puterii asupra propriului corp, fie dispunând de corpul lor după bunul plac, dacă erau libertine, fie tăiând complet raportul cu bărbații, dacă deveneau măicuţe şi alegeau calea bisericii.

Multe femei făceau asta tocmai pentru a fugi de statutul de femeie din acea vreme și de relația conjugală în sine, pentru că era o povară, şi este interesant cum libertatea lor este abordată în Merteuil, care iese pe 14 noiembrie și va fi disponibil și în România pe HBO.

Chiar îi invit pe oameni să vadă acest serial, fiindcă este foarte contemporan, adică îți dai seama că, în unele cazuri, femeile erau mult mai libere în intimitatea lor decât putem fi noi azi, inclusiv prin discuțiile pe care le aveau între ele, care reflectă o solidaritate, o forță și o putere pe care eu, cel puțin, nu o bănuiam şi, prin urmare, este o re-lectură a cărții foarte, foarte interesantă.

Alternezi producţii spectaculoase, precum De Gaulle sau Merteuil, cu drame intimiste, cu subiecte foarte angajate uman și social, ca Jaful secolului sau Les Yeux Verts. Cum filtrezi proiectele potenţial interesante?

Depinde. Sunt multe lucruri care intră în joc, dar trebuie să îmi placă ce amprentă are cineastul sau cineasta cu care ar urma să lucrez şi, mai ales, trebuie să îmi placă scenariul, să rezonez cu subiectul şi cu felul în care este construit script-ul… e foarte important pentru mine. Cu cât e mai bine și inteligent scris, cu atât e mai ușor pentru noi, ca actori, să spunem textul.

De asemenea, mă interesează la ce nivel mă pune pe mine la probă, adică în ce măsură îmi dă posibilitatea să mă ameliorez eu, ca actriță, sau să mă duc într-o zonă pe care încă nu am explorat-o. Mai simplu, e vorba de ce îmi oferă acea poveste din punct de vedere a paletei și nuanțelor actoriceşti…

Prin ce sau cum anume ţi-a atras atentia, de exemplu, drama L’intérêt d’Adam, a cineastei belgiene Laura Wandel, în care joci rolul unei mame ce refuză să plece de lângă copilul ei spitalizat?

Eu tocmai făcusem Contele de Monte Cristo şi jucasem în De Gaulle, care e tot o superproducție, şi cred că aveam nevoie să mă întorc la ceva mai independent, aşa că acest film a venit la momentul potrivit. Mi s-a propus rolul şi, uitându-mă pe scenariu, l-am acceptat imediat, mai ales că aveam şi o mare dorință de a lucra cu Léa Drucker, care este una dintre actrițele mele franceze preferate.

Mai e ceva.. eu am apreciat foarte mult Un monde, primul film al Laurei [Playground/Un monde, scris şi regizat de Laura Wandel, a primit Premiul FIPRESCI la Cannes în 2021 – n.r.], şi mi-a plăcut felul în care ea dovedeşte capacitatea de a nu judeca niciodată personajele şi doar de a le însoţi, dar fără tensiune şi fără a sublinia niciodată nimic.

În felul acesta, niciodată nu știi ce motivează personajele să facă ceea ce fac şi asta pune la probă un pic şi spectatorul, pentru că acesta, într-un fel, devine și el actor.

Acel prim film al Laurei era interesant inclusiv ca gramatică vizuală, fiind filmat din perspectiva înălțimii copilului, adulții trebuind aproape să se așeze ca să vorbească cu acesta, pe când aici filmarea se realizează la nivelul adulților, ceea ce constituie o basculă incitantă pentru ea ca cineastă.

Pe mine m-a interesat foarte mult să văd cum jonglează prin trecerea de la un registru la altul, Laura având totuși o amprentă a ei care este bine stabilită… ceva foarte brut, aproape nelucrat, aproape murdar, dar cu o estetică totuși aparte.

Deci, da, am vrut să fac parte din universul ei, iar personajele mi-au plăcut şi ele, prin acea conexiune între cele două femei şi întrebările pe care le ridică… există posibilitatea de a fi o mamă rea? Eu nu cred asta, pentru că fiecare părinte face ce poate, dar chestiunea pe care o punctează filmul este că, pentru ca cel mic să fie bine, trebuie ca şi părintele să fie bine, iar asta este o problemă în societatea de azi.

De unde ai timp să fii tu bine ca părinte, dacă trebuie să ţi-l dedici aproape complet copilului? În fine, sunt multe alte lucruri care pun pe gânduri, dar, în general, în asta constă forța unui film, în a stârni întrebări din ce în ce mai profunde și de a da naștere la alte subiecte.

În Jaful secolului, un asemenea subiect îl reprezintă factorii ce influenţează percepţia asupra artei pe diverse paliere sociale. Ce reacție ai avut când ai aflat că filmul este bazat pe un furt petrecut în realitate?

Pe mine, ceea ce m-a interesat din acest punct de vedere a fost cum este tratată valoarea și importanța artei în scenariu și ce spune acesta despre educație, despre deschidere de minte, despre cultură, din perspectiva diferenței între Vest și Est, despre cum fiecare colț al Europei vede și consideră arta.

Îmi dau seama că atunci când te zbați pentru o mie de euro pe lună, ți se pare irelevant și absurd ca niște picturi să valoreze milioane şi pot să înțeleg că asta poate stârni unele probleme pentru anumiţi oameni, dar, din punctul meu de vedere, picturile expuse au reprezentat doar un detaliu, fiindcă subiectul filmului dă naștere, în ansamblul său, unor întrebări mult mai profunde.

Să închidem acest dialog, totuşi, într-o notă luminoasă. Fiind o persoană căreia îi place să colinde prin muzee, îmi poţi spune ce-ai mai văzut interesant în ultima vreme?

M-am dus mult la expoziții fotografice, precum cea despre Wolfgang Tillmans de la Centre Pompidou, care acum s-a închis, şi am fost chiar zilele astea la un muzeu din Paris pentru un artist care se numește Pierre Soulages [expoziţia Soulages, une autre lumière, dedicată maestrului outrenoir, este găzduită de Musée du Luxembourg – n.r.]… în fine, sunt multe oportunități într-un oraş cultural precum Parisul, aşa că rămân deschisă la orice îmi atrage privirea, fie chiar şi un simplu afiș ce-mi iese în cale pe stradă.

Încerc să mă duc cât mai des la asemenea expoziţii, pentru că acolo, ca actor sau artist, poţi descoperi un mod de a vedea lumea diferit de al tău, deci mereu te îmbogățesti într-un fel, iar ca om obişnuit ai posibilitatea să îți exersezi un pic gustul.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL 

Foto header: Doria Drăguşin