Charlie Chaplin: The Little Tramp
Cu un secol în urmă, pe 26 iunie 1925, omulețul cu pălărie și baston pornea, simbolic, în goana sa după aur. Într-un spațiu în care mitul visului american domina imaginarul colectiv, încă bântuit de ecourile goanelor istorice după aur din California și Klondike, Charlie Chaplin lansa The Gold Rush, un film care avea să schimbe radical felul în care poveștile puteau fi spuse în cinematografie.
Aducând pe marele ecran o realitate a unei epoci pe care o putem caracteriza atât prin speranță sau demnitate, cât și prin disperare, supraviețuire sau visuri fragile, pelicula nu poate fi redusă la o simplă comedie mută, devenind o meditație asupra deziluziilor momentului, asupra râsului care ascunde durerea și asupra omului obișnuit, rătăcit printre promisiunile neîmplinite ale diverselor momente istorice pe care le trăiește.
Purtând numele tatălui, un artist britanic, Charlie Chaplin și-a petrecut copilăria lângă mama sa, cântăreața Hannah Hall, alături de care a urcat pentru prima dată pe scenă la vârsta de 5 ani.
După ce aceasta a fost internată într-o instituție, Charlie și fratele său vitreg, Sydney, au fost plasați în mai multe orfelinate până în momentul în care, datorită legăturilor pe care le avea în lumea spectacolului, a reușit să devină artist profesionist în 1897, alăturându-se trupei de clog dance pe nume Eight Lancashire Lads.
În 1913, în timpul unui turneu în America cu trupa Karno, Chaplin a fost recrutat pentru a juca în filmele de comedie produse de Mack Sennett, reprezentant al studiourilor Keystone. Chiar dacă primul său scurtmetraj, Making a Living (1914), nu a fost chiar eșecul despre care unii istorici au scris ulterior, personajul inițial nu i-a pus în valoare realul talent.
La cererea lui Sennett de a crea o imagine memorabilă, Chaplin a improvizat un costum alcătuit dintr-o haină prea mică, pantaloni prea largi, pantofi mari și o pălărie șifonată. Imaginea a fost completată cu o mustață minusculă și un baston ca recuzită universală, iar cel de-al doilea film semnat de Keystone, Kid Auto Races at Venice (1914), a dat naștere eroului său nemuritor: The Little Tramp.
Deși Chaplin nu a jucat mereu rolul unui vagabond, interpretând adesea personaje precum chelneri, vânzători sau pompieri, figura sa emblematică poate fi mai bine înțeleasă ca un arhetip al neadaptatului, un individ respins de societate, ghinionist în dragoste, abil în toate (dar fără o adevărată specializare), un supraviețuitor care, lăsând întotdeauna în urmă suferințele trecutului, pornește cu optimism spre noi aventuri.
Atracția personajului The Little Tramp a fost universală: publicul iubea obrăznicia lui fermecătoare, modul în care demasca aroganța și impostura, furia amuzantă, gesturile neașteptate și capacitatea de a rezista în fața greutăților.
Unii istorici au trasat originile personajului în copilăria dificilă a actorului, în timp ce alții au văzut în el deviza mentorului său, impresarul Fred Karno, care a revoluționat teatrul muzical britanic prin scenete comice fără dialog (pantomimă) și prin introducerea umorului fizic (slapstick): „Păstrați-l melancolic, domnilor, păstrați-l melancolic!”
Indiferent de origini, la doar câteva luni după debutul cinematografic, Chaplin a devenit cea mai strălucitoare vedetă a ecranului.
Cele 35 de comedii realizate pentru Keystone pot fi privite ca o perioadă de formare a personajului The Little Tramp, în care figura caricaturală inițială a evoluat într-un arhetip complex, calitatea filmelor crescând semnificativ pe măsură ce Chaplin a început să își asume rolul de regizor.
În 1915, artistul a părăsit studiourile lui Sennett pentru a semna un contract de 1.250 de dolari pe săptămână cu Essanay Studios.
Acolo a început să introducă în comediile sale accente serioase, vizibile în scurtmetraje precum The Tramp (1915) și A Burlesque on Carmen (1915). A urmat apoi o colaborare și mai profitabilă cu Mutual Film Corporation, în valoare de 670.000 de dolari pe an.
Timp de 18 luni, Chaplin a realizat 12 filme considerate de mulți capodoperele sale, printre care se numără One A.M. (1916), The Rink (1916), The Vagabond (1916) și Easy Street (1917).
Tot în 1917, el s-a confruntat pentru prima dată cu atacuri din partea presei, fiind criticat pentru refuzul de a se înrola în Primul Război Mondial. Ca răspuns, actorul a sprijinit efortul de război, participând la campanii de strângere de fonduri dedicate armatei americane.
Odată cu 1918, Chaplin a început colaborarea cu First National Film Corporation, care i-a oferit un milion de dolari pentru a realiza opt scurtmetraje, cum ar fi Shoulder Arms (1918) și The Pilgrim (1923), alături de primul său lungmetraj în rol principal, The Kid (1921), în care Jackie Coogan interpretează rolul copilului salvat și ajutat de Little Tramp.
Perfecționist până în cele mai mici detalii, Chaplin a început să investească din ce în ce mai mult timp în pregătirea și realizarea fiecărui film, istoricii sugerând că accentul tot mai pronunțat pe componenta dramatică reflectă eforturile de a-și demonstra talentul și seriozitatea în fața intelectualilor și criticilor de film.
Între 1923 și 1929, el a realizat doar trei lungmetraje: A Woman of Paris (1923), pe care l-a regizat, dar în care nu a jucat, fiind singurul său film dramatic, care explorează teme precum sacrificiul, dorința de a scăpa de sărăcie și dilema morală a renunțării la iubirea adevărată pentru o viață mai bună, The Gold Rush (1925), considerat astăzi o capodoperă datorită scenelor iconice, cum ar fi cea în care eroul este nevoit să mănânce un pantof pentru a supraviețui, și The Circus (1928), care îmbină perfect umorul fizic caracteristic stilului său unic cu teme profunde despre natura umană.
Cele trei au fost distribuite și promovate de United Artists, compania fondată de Chaplin, Douglas Fairbanks, Mary Pickford și regizorul D.W. Griffith în 1919.
Stăpânind arta pantomimei, Chaplin a fost neliniștit de apariția sunetului în filme după ce, în 1927, Warner Bros. au lansat The Jazz Singer, primul lungmetraj cu sunet sincronizat pentru secvențele de dialog.
Cu toate că producțiile sonore au devenit predominante după 1929, în 1931, Chaplin a lansat City Lights ca film mut.
Avându-l în prim-plan pe Little Tramp, îndrăgostit de o fată nevăzătoare (Virginia Cherrill) căreia jură să-i redea vederea, proiectul, care include doar coloana sonoră compusă și dirijată de Chaplin, a reprezentat un succes uriaș, înregistrând încasări de peste 5 milioane de dolari și fiind considerat unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată.
În Modern Times (1936), următoarea peliculă semnată de el, Chaplin a început să integreze efecte sonore, muzică și câteva fragmente de dialog. Jucând rolul unui muncitor anonim dintr-o fabrică, dezumanizat de sarcina mecanică și repetitivă pe care trebuie să o îndeplinească, pentru prima și ultima dată, personajul său a căpătat o voce prin intermediul unui cântec absurd, fredonat într-o limbă inventată.
Acesta a fost ultimul lungmetraj mut produs la Hollywood și, totodată, ultima apariție a personajului The Little Tramp.
The Great Dictator (1940) reprezintă cea mai directă satiră politică realizată de Chaplin și, în același timp, primul său film sonor. Tonul marchează o îndepărtare de stilul obișnuit, aducându-i și singura nominalizare la Premiile Oscar din carieră.
Astăzi, Little Tramp rămâne un simbol universal al umanității, rezilienței și compasiunii, iar moștenirea lui artistică încă influențează generații de cineaști și spectatori din întreaga lume:
„Râsul este antidotul, alinarea, încetarea durerii.”
Text de CLAUDIA ALDEA | POP-UP STORiEs
