Cu trei nominalizări la Grammy şi mai mult de 20 la Blues Music Awards, Sugar Ray Norcia (n. 1954) reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai importante personalităţi ale Blues-ului care au performat vreodată în cadrul Braşov Jazz & Blues Festival.
În afară de a prefaţa noua ediţie a festivalului, care se va desfăşura anul acesta în perioada 14-17 august, prezentarea acestui dialog retrospectiv – al cărui titlu vine din cel al albumului său din 2007, My Life, My Friends, My Music – a fost inspirat şi de faptul că, în februarie, pe marile ecrane rulează A Complete Unknown, filmul despre Bob Dylan centrat pe controversa din cadrul Newport Folk Festival, născut în 1959 ca replică la celebrul Newport Jazz Festival.
Festival care a adus pe scenă, începând din ’54, legende ale muzicii care aveau să îl influenţeze nemijlocit pe foarte tânărul SUGAR RAY NORCIA în parcursul său ulterior, indiferent că am avea în vedere deceniul petrecut în Roomful of Blues, colaborările sale cu muzicieni precum Pinetop Perkins, Big Walter Horton şi Little Charlie Baty sau fructuoşii ani în care numele său a devenit indisolubil legat de propria trupă, The Bluetones, alături de care l-am putut vedea şi asculta cu câteva luni în urmă la Braşov.
Cum s-a petrecut, de fapt, apropierea ta de muzică? De ce ai ales muzica şi nu actoria, să zicem, şi de ce muzicuţa şi nu chitara?
Este amuzant că ai menţionat actoria, fiindcă, în şcoala primară, eram considerat un actor destul de bun pentru nivelul ăla de vârstă. În general, mi se încredinţau numai roluri principale, mai ales că erau şi unele care presupuneau să şi cânt, iar pentru asta păream a fi candidatul ideal. Eu chiar mă bucuram să joc în acele piese şi, prin urmare, dacă nu m-ar fi atras muzica, probabil că aş fi încercat să merg pe calea actoriei… doar că, la noi în casă, tatăl meu, acum răposat, cânta la muzicuţă.
Şi nu cânta Blues, ci mai degrabă muzică de sorginte tradiţională, un fel de Country & Western de foc de tabără pe care nu-l interpreta deloc rău, pot zice asta acum, privind retrospectiv. Întotdeauna el era sufletul petrecerilor de familie, pentru că, dincolo de muzicuţă, cânta foarte bine şi cu vocea, el predând mulţi ani muzica în sistemul educaţional. De cealaltă parte, mama cânta la rândul ei, împreună cu cei doi fraţi ai săi, dar mai mult Jazz… aşa că eram o familie muzicală. Deseori, când mă băgam seara în pat, adormeam având în urechi muzica ce se auzea de la subsol, unde repetau ai mei.
Având nu doar pasiune pentru muzică, dar şi formarea ca dascăl, cât de important a fost tatăl tău pentru primii paşi pe care i-ai făcut pe acest drum?
Practic, el este cel care m-a învăţat să cânt în mod corect, de la cum să-mi reglez respiraţia până la controlul expresiei faciale, iar primele învăţăminte le-am tras involuntar pe când aveam doar 3-4 ani, în timpul sesiunilor de coaching vocal pe care le făcea în particular cu unii elevi. Tatăl meu n-a ajuns însă vreodată să performeze în public, drept pentru care şi-a trăit visul prin intermediul meu.
Mi-a fost de un mare ajutor la început, fiindcă venea constant la show-urile mele şi îmi dădea sfaturi utile despre unde ar mai trebui să lucrez şi ce corecţii ar mai fi de făcut, deci primii mei paşi în muzică au reprezentat o experienţă realmente frumoasă. El a crezut în mine cu mult timp înainte ca eu însumi să dobândesc această încredere şi mereu mi-a spus că, la un moment dat, voi ajunge să marchez cumva lumea asta prin muzica pe care o voi interpreta. De obicei, reacţia mea era… ‘Fugi de-aici! Visezi, taică, visezi!’. El era însă de neclintit: ‘Nu! Crede-mă, aşa va fi!’. Mi-a ţinut întotdeauna spatele 110% şi îi sunt extrem de recunoscător pentru asta.
Cum arăta peisajul muzical în zona în care ai crescut?
Vin din nord-estul Statelor Unite, din spaţiul dintre Boston și New York City… la statul Rhode Island mă refer [născut în Connecticut, Raymond Alan Norcia, aka “Sugar Ray”, s-a mutat cu familia şi a locuit în adolescenţă în Providence, Rhode Island – n.r.], influențat puternic de festivalurile de tradiţie din zonă, care, de altfel, sunt şi acum super-populare – Newport Jazz Festival, de exemplu [fondat în 1954 – n.r.] -, în care erau invitaţi curent artişti precum Muddy Waters, Miles Davis sau Dizzy Gillespie, iar consecinţa a fost că nume foarte mari ajungeau să cânte şi la noi în oraş.
Formaţia Roomfool of Blues, a cărei frontman aveam să fiu timp de aproape 10 ani, acompania pe atunci – când eu încă nici n-aveam vârsta să mi se permită legal accesul în cluburi – muzicieni precum “Big” Joe Turner, Helen Humes, Eddie “Cleanhead” Vinson, iar eu mă strecuram cumva în public să pot asista la cântările lor. Eram dat pe spate de ce auzeam şi visam ca, într-o bună zi, să cânt şi eu cu o trupă ca asta… iar acest vis, după cum bine ştii, mi s-a îndeplinit la un moment dat, atunci când a sunat telefonul şi mi s-a propus să mă alătur formaţiei.
Ce vreau să spun, de fapt, este că am trăit mereu înconjurat de oameni pe care îi simţeam foarte aproape, întrucât iubeau Blues-ul şi Jazz-ul, inclusiv la şcoală, unde aveam colegi porecliţi “hippie” de ceilalţi fiindcă fumau iarbă şi aveau plete, dar care ascultau muzica lui Little Walter, Count Basie, Joe Williams şi mulţi alţii asemenea lor, iar ei mă îmboldeau şi pe mine împrumutându-mi diverse înregistrări. Le duceam acasă şi uzam discurile alea de-atâta ascultat, pentru că, nu uita, pe atunci nu exista internetul şi n-aveam altă posibilitate de a învăţa decât asta… pe cont propriu. Ceea ce, în fond, e un plus, nu-i aşa?
Prima piesă pe care ai învăţat să o cânţi îi aparţinea lui Little Walter, dar, dincolo de asta, ce alte influenţe au rămas perene din acei an de început?
În afară de Little Walter, aş menţiona în primul rând un alt Walter… este vorba de Big Walter Horton [unul dintre primii interpreţi la muzicuţă din istoria Blues-ului – n.r.], pe care am avut posibilitatea să îl cunosc îndeaproape după mai mulţi ani, ba chiar să şi înregistrez cu el două albume în concert [Bocce Boogie: Live 1978 şi Little Boy Blue (Live at the Knickerbocker) – n.r.] şi, mai mult de-atât, când am fost cu el în turneu cu Bluetones ca trupă de acompaniament, eram colegi de cameră.
O legătură la fel puternică o am cu prietenul nostru comun Charlie Musselwhite, de pe ale cărui discuri am învăţat în tinereţe foarte multe, pentru ca, peste ani, să ajung să fiu nominalizat la Grammy cu albume pe care cânt împreună cu el [Superharps, din 1999, înregistrat în formula Sugar Ray Norcia/Charlie Musselwhite/James Cotton/Billy Branch, şi Remembering Little Walter, din 2013, cel din urmă premiat cu două BMA – n.r.].
Toţi aceştia sunt muzicieni pe care i-am descoperit de timpuriu şi pe care continui să îi ascult şi acum, fără să am nicio secundă sentimentul că ar fi de ajuns, dar, în schimb, trebuie să-ţi mărturisesc faptul că “invazia britanică” din acei ani, cu Rolling Stones & Co., m-a cam lăsat rece. Am preferat şi încă prefer linia mai tradiţională, cea a Blues-ului din Chicago şi a Swing-ului din Kansas City.
Referitor la perioada ta în Roomful of Blues, aveai deja în jur de 30 de ani când ai fost cooptat în formaţie şi erai deja un muzician cunoscut. Ce te-a determinat să renunţi pentru o vreme la brandul personal?
Mi-a dorit să cânt cu Roomful of Blues tocmai pentru că acesta era unul dintre visele mele din tinereţe, de când aveam doar 16 ani şi ascultam Jimmy Rushing sau Count Basie… pe atunci nu aspiram doar să devin un bun vocalist sau interpret la muzicuţă, dar şi să fac parte dintr-o trupă plină de energie, cu secţie de suflători, iar asta s-a dovedit a fi şansa mea de a-mi îndeplini acest vis. Din păcate, pentru asta, a trebuit să pun în stand-by trupa mea The Bluetones, adică nu ne-am despărţit definitiv, însă colegii mei au fost nevoiţi să aştepte după mine şi atunci, evident, şi-au continuat activitatea pe cont propriu şi chiar au făcut unele chestii foarte cool.
În ce mă priveşte, a fost o perioadă foarte intensă, fiindcă am susţinut cel puţin 250 de cântări pe an cu Roomful of Blues şi toate în locuri diferite, adică ajungeam undeva, cântam, dimineaţa o luam din loc către următorul oraş şi tot aşa… plus că tot timpul trebuia să înveţi cântece noi, or toate astea lasă urme. Eram însă tânăr pe-atunci, era altceva… acum nu ştiu dacă aş mai fi în stare să cânt seară de seară, fără odihnă şi mâncând pe apucate, fiindcă e destul de solicitant, dar atunci am putut s-o duc în ritmul ăla fără mari probleme…
Pentru că ai menţionat instrumentele de suflat, spune-mi câteva cuvinte despre întâlnirea ta cu The Red Wagons, trupa italiană de Jump Blues…
Aşa e, am şi uitat de romanii de la The Red Wagons. A fost o serie de întâmplări frumoase care au dus la proiectul acela.
Ei au aflat că mai călătoream în Italia, pentru că mai aveam din când în când nişte cântări cu un tip pe care-l cheamă Maurizio Pugno [apreciat chitarist de Blues din Peninsulă, alături de care Sugar Ray Norcia a înregistrat House of Blues Rags, LP-ul trupei Rico Blues Combo, în 2005, şi apoi două discuri solo ale lui Pugno, That’s What I Found Out şi Kill the Coffee, din 2007 şi, respectiv, 2009 – n.r.], într-un oraş numit Gubbio şi le-a venit atunci ideea să cânt câte ceva şi cu suflătorii lor, ei fiind un soi de Roomful of Blues din Roma.
Bineînţeles că m-am potrivit perfect cu ei, m-am integrat imediat şi, până la urmă, au ieşit câteva înregistrări grozave [Norcia apare pe trei dintre piesele LP-ului Red Wagons, Jumpin’ With Friends, din 2009 – n.r.]. Pe deasupra, au fost ghizii mei personali în Roma şi m-au dus în toate locurile interesante, aşa că am văzut cam tot ce era de văzut, dar asta în toiul nopţii, pe la 3-4 dimineata, când nu era nimeni pe stradă şi am avut astfel tot oraşul la dispoziţie. Dincolo de asta, Red Wagons este realmente o trupă foarte bună.
Ai pătruns inclusiv în spaţiul Country, dacă mă gândesc, de exemplu, la Goodbye Liza Jane.
Acea piesă reprezintă un tribut adus celebrului Bob Wills, pe care l-am ascultat întotdeauna cu aceeaşi plăcere cu care ascult Blues. Îmi place foarte mult muzica Country veche, mă inspiră şi mă emoţionează. Cover-ul asta a fost şi ăsta un vis împlinit, mai ales că l-am avut pe chitaristul Herb Remington, unul din membrii trupei lui Bob Wills, care a cântat împreună cu noi piesa asta…
La aventuri pe teritorii mai puţin explorate se încadrează şi pasiunea ta pentru flautul de cedru amerindian?
Văd că ai informaţii foarte amănunţite despre mine… aşa este, eu sunt un admirator al culturii Indienilor Americani şi am acasă trei sau patru flaute pe care le-am achiziţionat de-a lungul anilor. Uneori, când am nevoie să mă destind, îmi aleg unul dintre ele şi cânt singur la flaut… este foarte relaxant, pentru că sunt doar eu şi instrumentul meu, fără acompaniament, fără altcineva lângă mine, exact ca un Indian American.
La un moment dat, un coleg din trupă m-a întrebat de ce nu includ elementele astea muzicale într-un cântec şi, până la urmă, chiar am făcut asta pe Fify Shades of Blue. Chiar şi-acum, din când în când, mai cânt la flaut acasă, îi place mult câinelui meu, hămăie şi el alături de mine, e chiar interesant.
Revenind la mainstream, ai fondat The Bluetones la câţiva ani după ce te-ai afirmat ca artist solo. Care au fost circumstanţele în care ai simţit nevoia să ai propria trupă?
Eu mă cunosc şi colaborez de foarte multă vreme cu toboşarul Neil Gouvin şi, la finele anilor ’70, eram implicaţi amândoi într-un proiect din micul orăşel Stonington din Connecticut, acolo unde locuiesc. Într-o zi, Neil a primit un telefon de la celebrul chitarist Ronnie Earl – pe atunci îl chema Ronnie Horvath -, care l-a invitat să cânte cu el în Providence, Rhode Island, iar Neil a acceptat să meargă, dar l-a întrebat pe Ronnie dacă poate să vină şi cu prietenul lui, pe nume Sugar Ray Norcia. ‘OK, adu-l şi pe el!’
Uite-aşa am cântat noi într-un club mic, cu 50 de locuri, din Providence, fără să ne mai fi întâlnit vreodată până atunci, dar, de la primele note, a fost clar că e ceva magic, că, pur şi simplu, eram sortiţi să cântăm împreună – am uitat să spun că ‘Mudcat’ [basistul Michael Ward, celălalt membru fondator al Bluetones – n.r.] lucra deja cu Ronnie în acel moment – şi ne-a fost limpede că formula aceea trebuie să se păstreze cumva… iar numele de Sugar Ray and The Bluetones i l-a dat Ronnie.
El a avut după aceea o strategie foarte deşteaptă: suna trupele sau artiştii pe care îi admiram cu toţii, cum ar fi Big Walter sau Roosevelt Sykes, şi îi întreba dacă n-ar vrea să fie acompaniaţi de o trupă mică, dar super-hot, din nord-estul Americii, şi, de cele mai multe ori, răspunsul era afirmativ.
Aşa am ajuns noi să susţinem un gig în Boston cu Roosevelt Sykes, al cărui fan am fost dintotdeauna, iar el a fost atat de încântat de noi, încât, la finalul concertului, ne-a cerut un disc de-al nostru ca să-l asculte… doar că noi n-aveam discuri, nu înregistrasem nimic până atunci. Bineînţeles că i-am dat atunci dreptate când ne-a spus că trebuie neapărat să înregistrăm ceea ce cântăm, fiindcă astfel se scrie istoria, şi, prin urmare, ne-am apucat să facem asta ca grup.
De ce, totuşi, există atât de puţine înregistrări live în discografia ta?
Cred că este păcat că s-a întâmplat aşa, fiindcă sunt convins că aş fi putut excela nu doar în studio, mai ales că ştii cum stă treaba, înregistrările din studio, deseori, parcă n-au atâta viaţă în ele ca cele realizate în timpul cântărilor cu public, adică nu se simte acea conexiune cu spectatorii, spontaneitatea în felul în care faci şi oferi celorlalţi muzica ta.
Pe de altă parte, am însă câteva discuri live de care sunt mândru, precum cel cu Big Walter Horton [Live At The Knickebocker, din 2014 – n.r.] sau cel din Germania cu Ronnie Earl, alături de Jimmy Rogers [LP-ul din 1993, Jimmy Rogers with Ronnie Earl and The Broadcasters, înregistrat în 1991, în timpul festivalului Breminale din Bremen – n.r.].
Pe acest parcurs, când anume ai început să crezi în capacitatea ta de a fi un bun compozitor?
La un moment dat m-am gândit în felul ăsta: sigur că e bine să te inspiri din muzica altora, să îi emulezi, să vrei să cânţi ca idolii tăi, pentru că aşa înveţi, în fond, dar am şi eu gândurile mele, ideile mele, aş putea să le scriu şi să le pun pe muzică, şi poate iese ceva de-aici.
Eu fiind şi amator de poezie, nu mi-a venit greu să pun pe hârtie ceea ce simţeam şi ce gândeam. Unul dintre primele cântece originale pe care le-am compus şi le-am înregistrat a fost Bite the Dust, în perioada în care cântam cu Ronnie şi îl acompaniam pe Otis Rush, unul dintre eroii mei. Într-o seară, Otis a trecut pe la mine pe-acasă şi a rămas la cină.
Evident, i-am cântat piesa… ei bine, i-a plăcut atât de mult încât ne-a rugat apoi să o mai cântăm de câteva ori şi am realizat în acel moment că Otis asculta cu atenţie povestea mea, versurile mele, muzica mea! Este un sentiment unic pe care-l trăieşti atunci când vin muzicieni şi îţi spun că au cântat o piesă de-a ta sau că tu l-ai inspirat să aleagă calea asta… e grozav! Până la urmă, sigur că poţi să laşi ceva în urma ta chiar dacă n-ai cântece originale, dar nu e acelaşi lucru, parcă nu e chiar atât de impresionant.
Dar când nu eşti în turneu şi stai în căbănuţa ta fără internet şi fără multă lume în jur, de unde vine inspiraţia?
De exemplu, uneori îmi vin idei atunci când, pur şi simplu, citesc ziarul sau reviste de benzi desenate… îmi sare în ochi câte-o frază sau o idee şi simt în clipa aia că ar putea ieşi un cântec de-acolo. Maurizio Pugno, artistul din Roma de care am vorbit, lucra la un moment dat la un album al său, dar avea numai melodiile, fără versuri, fiindcă el, deşi este un muzician excelent, nu se pricepe deloc la scris versuri şi cu atât mai puţin unele care să fie în linia Blues-ului american, aşa că mi-a trimis mie vreo 12 sau 13 piese instrumentale pentru care avea nevoie de versuri şi m-a rugat să îl ajut cu partea asta.
A fost o experienţă cu totul nouă pentru mine, să ascult melodii care nu sunt ale mele şi să caut inspiraţie pentru versurile acestora, başca să dau şi titluri pieselor. N-a fost uşor, dar, până la urmă, am reuşit să ilustrez cu versuri o muzică ce fusese compusă la 5,000 de kilometri distanţă, la celalalt capăt al lumii şi, după cum ştii, am ajuns să o înregistrez împreună cu Maurizio în Italia şi cred că a ieşit un album fantastic.
Izolarea din timpul pandemiei ţi-a schimbat în vreun fel modul în care priveşti viaţa?
Pandemia ne-a afectat teribil pe toţi, dar am petrecut mai mult timp acasă, ceea ce, până la urmă, a fost un lucru bun pentru mulţi dintre muzicienii cu care am mai vorbit, deşi la început a fost cam ciudat, ca, dintr-o dată, să nu mai putem concerta, să nu mai fim faţă în faţă cu publicul… ăsta, da, a fost un neajuns, dar, pe de altă parte, eu unul am putut să stau şi să-mi văd liniştit de grădina de legume, să mă relaxez, să nu mă mai stresez din pricina călătoriilor prelungi.
Cu alte cuvinte, depinde cum priveşti lucrurile. Mie mi se pare că n-a fost chiar rău, deşi, de la un punct încolo, a început să crească dorinţa de a reveni la viaţa de muzician hoinar. Răgazul dat de pandemie a fost însă unul chiar pozitiv, cel puţin pentru mine.
Ai împlinit 70 de ani. Cât de diferit este Sugar Ray Norcia din prezent de cel care nu era foarte convins în tinereţe că şi-ar putea câştiga o pâine din muzică?
La vârsta asta am, bineînţeles, o altă perspectivă asupra lucrurilor. Cu cât înaintezi în vârstă devii mai înţelept, cel puţin aşa sper că s-a întâmplat în cazul meu. Uite, îţi destăinui acum un secret: mie mi-a fost întotdeauna destul de greu să plec de-acasă, îmi lipseşte căminul meu atunci când sunt în turneu, chiar am şi un cântec pe tema asta, Homesick Blues, pe care l-am scris în Italia, atunci când colaboram cu Maurizio.
În sufletul meu se duce mereu o luptă între plăcerea de a cânta şi dorinţa secretă de a fi acasă cu soţia mea, în grădina mea, cu găinile mele şi dragul de căţel, în fine, cu existenţa mea tihnită. Parte din mine vrea viaţa aia liniştită, dar o altă parte iubeşte muzica, iar eu sunt la mijloc… aşa a fost tot timpul. Acum, că am ajuns la o vârstă, îmi pot permite să aleg să fac ceea ce-mi place, ce mă bucură, aşa că sunt mult mai selectiv apropo de cât şi unde călătoresc şi cât timp petrec în turnee, însă atunci când eram mai tânăr nu prea avem de ales.
În clipa de faţă, aleg de obicei să stau cu soţia mea, care a împlinit la rândul ei 73 de ani, pentru că vreau să ne bucurăm unul de altul cât putem de mult. Uite, de exemplu, am acceptat să merg în primăvară la Viena, în Austria, să înregistrez cu Rusty Zinn, în primul rând pentru că voi fi însoţit de ea, întrucât producătorul discului a fost foarte amabil şi a invitat-o şi pe soţia mea, odată ce a aflat că aş prefera să rămân alături de ea decât să umblu singur pe coclauri.
Deci mereu mi-a fost dor de casa mea, încă de la bun început, de când eram tânăr şi bântuiam cu The Bluetones prin toată ţara, dar ceea ce m-a ţinut constant pe linia de plutire a fost pasiunea pentru muzică, aşa că încerc şi-acum să găsesc un echilibru între cele două.
» Interviu de IOAN BIG | Muzică
Foto header: Braşov Jazz & Blues Festival
