„The Bikeriders” – Călare pe motoare
Hollywood-ul ultimului deceniu a fost din ce în ce mai populat de un val de filme care fac tot posibilul să spună mai mult decât o simplă poveste cu cap și coadă.
Fie că e vorba de curentul woke, care a împins realizatorii de film spre abordarea unor teme cu tentă socială, sau de un simplu trend în industrie, multe producții din ultima vreme au pierdut din dimensiunea artistică în favoarea temelor actuale ale momentului.
Chiar dacă sunt de părere că e esențial ca orice formă de artă să oglindească într-un fel sau altul situația socio-politică a vremii, mai bine sau mai prost, după caz, uneori îmi place să văd un film pentru actori și poveste și să mă las purtat acolo fără să mă gândesc că ar trebui neapărat să învăț ceva de pe urma vizionării.
Și fix asta s-a întâmplat cu ultimul film al lui Jeff Nichols, The Bikeriders.
O tandră tragedie americană a anilor ’60, filmul are la bază o serie de evenimente reale, în centrul cărora se află un club de motocicliști, The Vandals, și se concentrează pe povestea membrilor, de la înființare și până la inevitabila lor destrămare.
Nichols a găsit un album cu poze în casa fratelui său, făcute de un fotograf care a stat aproape de club o perioadă de câțiva ani, luându-le membrilor interviuri și documentându-le existența, tabieturile și, în general, felul în care existau atât ca grup, dar și individual, și s-a hotărât să scrie un scenariu despre ei.
Povestea este relativ simplă, filmul fiind mai degrabă unul care se axează pe personaje și evoluția lor atât în afara, cât și în cadrul clubului. Există câteva personaje cheie, precum bad boy-ul grupului, Benny (Austin Butler), soția sa, Kathy (minunata și fosta mea colegă de platou, Jodie Comer), președintele și fondatorul clubului, Johnny (inegalabilul Tom Hardy) și mulți alții.
Fiecare actor care apare își face treaba de minune chiar și în niște partituri mai mici, iar aparițiile lui Norman Reedus, Michael Shannon, Mike Faist și Karl Glusman sunt excelente.
E o plăcere să te uiți la actori buni care populează distribuția unui film și care îl fac să prindă viață, conduși cu grijă și distrându-se, în același timp.
Mi-era dor să văd un film cu Tom Hardy, care aici cred că a găsit în el ceva lăsat în urmă de Marlon Brando din The Wild One (care se regăsește chiar și ca referință în film).
Golanii pe motociclete sunt transformați în niște eroi tragici, cu povești de viață care de care mai complicate, cu noroc sau ghinion, dar care, în esență, sunt doar niște sensibili neînțeleși care caută scăpare călare pe motoare.
Text de ȘTEFAN IANCU | OPINII
Citește mai multe articole din FILM.
