Interviu cu TIMO VUORENSOLA despre cum au ajuns naziştii pe Lună în “Iron Sky”
Precum Dracula Film Festival , din al cărui juriu a făcut parte în toamna aceasta şi regizorul Timo Vuorensola (Star Wreck, Jeepers Creepers: Reborn), filmul său cult Iron Sky a aniversat anul acesta 10 ani, prilej de celebrare prin proiecţia filmului în premieră la noi, pe marele ecran.
Comedia SF care a beneficiat şi de un sequel, Iron Sky: The Coming Race (2019), l-a propulsat pe tânărul finlandez cu spirit ludic spre succesul internaţional, mai ales că a fost unul dintre primele filme finanţate vreodată prin crowdfunding.
Avându-l ca invitat la Braşov, la DFF, era firesc să îl provocăm la un dialog pe TIMO VUORENSOLA, despre cât s-a conservat din subtextul lui Iron Sky în complicatele vremuri pe care le trăim, mai ales că premisa acestei satire cinematografice continuă să fie una… ilar de incitantă!
O misiune de aselenizare hazardată, înzestrată cu bannere electorale ale candidatei la Preşedinţia SUA, încheiată prematur cu un singur supravieţuitor, cosmonautul afroamerican Washington, scoate la iveală faptul că, în 1945, naziştii s-au refugiat nu în America de Sud, ci pe “Dark Side of the Moon”, unde se pregătesc fără grabă să cucerească Pământul, beneficiind de o sursă de energie super-şmecheră, care alimentează o armă secretă, “Götterdämerung”, şi o mega-flotă de zeppeline, cu nume inspirate şi ele din operele lui Richard Wagner.
Sub acest înveliş, Iron Sky rămâne savuros pentru cinefili prin clin d’oeil-urile la adresa unor filme precum Dr. Strangelove, The Dictator, Der Untergang sau The Eagle Has Landed şi tributuri aduse lui THX 1138 al lui George Lucas, muzicii Pink Floyd sau LP-ului Volk semnat de Laibach. Dincolo însă de amănunte, Iron Sky rămâne un jalon de subversivitate cinematografică care poate fi (re)descoperit oricând cu amuzament.
Timo, zilele astea, la Dracula Film Festival, ţi-ai revăzut filmul după destulă vreme… în care s-au întâmplat multe pe această planetă. Firesc, perspectiva ta e acum una ceva mai detaşată. Ce crezi că şi-a conservat relevanţa din Iron Sky în contextul actual?
Adevărul este că l-am privit acum, încă o dată, cu mare interes. Unele chestii politice rudimentare de-acolo, despre cum e America şi cum sunt alte ţări, continuă să fie aceleaşi, ba, mai mult, scena de final în care toţi încep să se lupte în sala de consiliu reflectă exact ce se întâmplă acum. Încă! Sigur că o ştiam pe de rost, însă privind-o în clipa de faţă mi-am dat seama că escaladarea se acutizează, fiindcă faliile dintre naţiuni devin tot mai profunde şi fiecare vrea ceva de la celălalt, iar animozitatea creşte.
Evident, vorbim de război, de ce se întâmplă cu Rusia şi Ucraina, de Marea Britanie şi Brexit, şi aşa mai departe. Toţi par gata să sară la beregata celorlalţi şi am sentimentul că lucrurile stau mult, mult mai rău decât atunci când am făcut filmul, în 2012… când lumea era diferită, cu toate că eram afectaţi şi atunci de un război, cel din Irak, şi se resimţeau încă efectele atentatelor din 9/11. Dar, cu toate că astea s-au mai stins, totuşi, lumea nu a evoluat, nu părem să fi învăţat mare lucru şi nu dăm semne că am şti încotro vrem să ne îndreptăm.
Cu trecerea timpului, oamenii s-au schimbat, dar locul a rămas acelaşi.
Să devenim “neserioşi”. Sunt curios cum ai conceput personajele. Vivian Wagner, de exemplu, trimite prin nume la văduva compozitorului, Cosima, cea care l-a tratat ani de zile cu prietenie pe Hitler, trimite prin logo la Wonder Woman, super-eroină apărută în comics în timpul WWII, şi mai trimite spre benzile desenate finlandeze Viivi & Wagner din anii ‘90, în care Viivi e o femeie, iar Wagner un porc…
Da, trebuie să recunoşti că a ieşit până la urmă un personaj destul de special. Iniţial, ar fi trebuit să fie două, diferite, Vivian Wagner şi un altul, comandantul flotei spaţiale, dar am decis la un moment dat să le combin din motive pe care nu mi le mai amintesc. Îmi place mult să-mi imaginez personajele, pe bune că-mi place… şi încerc de fiecare dată să îndes în oricare dintre ele cât mai multe mici referinţe posibil.
Dar să nu îţi închipui că “pictez” la nivel macro un personaj, ci, pur şi simplu, odată ce am conceptul sau ideea de cine ar trebui să fie, îl “blindez” cu tot ce-mi răsare în minte şi mi se pare că s-ar potrivi, indiferent că asta vine din ce citesc pe Wikipedia sau într-o carte, din documentare sau din ce asimilez pentru plăcerea mea personală, deci… totul!
Iau ce e mai interesant, asamblez micile frânturi şi din asta rezultă în final trăsăturile şi conduita personajului, neînsemnând însă că toate funcţionează întotdeauna şi că nu-mi ies uneori şi personaje care n-au niciun sens… dar e şi ăsta un fel de a învăţa în proces.
La câte trimiteri face Iron Sky, de la speech-ul lui Hitler când a anunţat atacul împotriva Poloniei la presupusa armă secretă “Die Glocke”, mi-e limpede că eşti pasionat de istorie, aşa că poate mă lămureşti de ce voi, finlandezii, faceţi atât de multe filme şi seriale ce au ca subiect WWII şi naziştii?
Cred că unul dintre motive este acela că istoria Finlandei e una ciudată, pentru că suntem una dintre puţinele ţări ce au luptat atât contra naziştilor, cât şi alături de ei, atunci când aveam un duşman comun şi anume Rusia. Şi am rămas una dintre puţinele ţări care, deşi am făcut echipă cu naziştii la sfârşitul războiului şi am fost înfrânţi de ruşi, nu am fost apoi ocupaţi de aceştia, am continuat să rămânem independenţi.
Pentru că eram bătuţi în ultimul hal de ruşi şi nimeni nu ne oferea vreun sprijin, a trebuit să găsim o soluţie, dar e important de ştiut că niciodată finlandezii nu fost aliaţi per se ai naziştilor şi că am luptat înainte de asta împotriva Rusiei în timpul Războiului de Iarnă [Războiul Sovieto-Finlandez, declanşat în urma invadării Finlandei de către URSS în 1939 – n.r.], reuşind, într-o mare măsură, să îi ţinem afară din ţara noastră.
Dar, după aia, habar n-am cine naiba a avut ideea să atacăm noi Rusia ca să recuperăm, chipurile, nişte teritorii pierdute, ţintind însă de fapt spre obţinerea unora mult mai întinse… o idee dintre cele mai tâmpite! Şi ne-am parteneriat atunci cu naziştii, căci am crezut că ei o să ne ajute [Timo se referă la Războiul de Continuare început în 1941, în care până şi Marea Britanie, aliată de-atunci a URSS, a declarat război Finlandei – n.r.]… şi bineînţeles că n-au făcut-o, că erau ocupaţi să supravieţuiască ei înşişi luptând în inima Rusiei, în încercarea de a o cuceri. S-ar fi putut termina totul mult mai nasol, îţi dai seama.
Revenind, cred că acea parte de istorie legată de nazişti este interesantă pentru noi, finlandezii, din ambele perspective şi, din acest motiv, continuă să fie reprezentată “okay” în filme, mai ales că despre asta nu se vorbeşte foarte mult în şcoli şi, drept urmare, creează involuntar un efect opus în minţile noastre, adică un plus de atenţie în ce-i priveşte.
Nu ştiu cum să mă exprim mai potrivit, însă ei par foarte îndepărtaţi, când, de fapt, sunt foarte aproape, şi atunci, uneori, simţi nevoia să discuţi şi cu alţii pe această temă… ceva de genul ăsta.
Presupun însă că nu asculti Wagner pentru plăcerea ta personală de la prima gură de cafea dimineaţa şi până te culci la sfârşitul zilei…
Evident că nu dar, pe de altă parte, am ascultat destul de mult Wagner în perioada cand eram pasionat de Role Playing Games şi scriam poveşti de tipul acela.
Mi-e greu să punctez cu exactitate de ce anume eram atras de Wagner, probabil datorită laturii întunecate a muzicii lui. Nu sunt însă un expert în Wagner precum cei din Laibach [avangardistul grup slovac de muzică Industrial şi Neo-Clasică, devenit celebru în anii ’90 – n.r.], care, după cum mi-au dovedit atunci când am stat de vorbă cu ei, ştiau totul, în amănunt, despre ce a compus acesta…
Apropo de Laibach, cum i-ai convins să îţi realizeze muzica pentru Iron Sky?
Sigur că am plecat de la conceptul – simplu de rezumat – al naziştilor de pe Lună, dar n-a fost atât de uşor. În prima fază, veniseră în turneu în Finlanda iar eu, fiind un mare fan a trupei, am pregătit un pacheţel destul de consistent, conţinând o copie a scenariului şi imagini printate, pe care l-am înmânat unui bodyguard de la scenă, cu rugămintea să ajungă la ei. Inserasem acolo şi o scrisoare în care îmi exprimam speranţa că poate ar fi interesaţi să colaboreze cu mine pe acest proiect. E mai mult decât probabil că au aruncat-o la gunoi din primul moment, aşa că n-am avut vreo veste de la ei o bună bucată de vreme.
Norocul meu a fost, ceva mai târziu, că unul dintre prietenii producătorului filmului era sloven şi avea biroul în aceeaşi clădire din Slovenia ca Ivan [Ivan ‘Jani’ Novak, liderul trupei Laibach – n.r.] şi, până la urmă, acesta a cântărit propunerea şi m-a invitat în ţara lui să stam de vorbă.
M-am dus în Slovenia şi am petrecut cu el câteva zile frumoase la munte, în care ne-am plimbat şi am discutat despre multe lucruri, nu atât despre filmul meu, cât despre muzică în general, realizând că avem multe în comun. Gândeşte-te că eram încă un tinerel atunci când mi-a trecut prin minte să mă apuc de filmul ăsta, nu împlinisem 30 de ani, aşa că nu pot să-mi explic nici acum de ce sau cum am reuşit să îl conving să-şi consume timpul cu mine.
A trecut un deceniu de la premiera lui Iron Sky. Privindu-l acum, cu ochii cineastului profesionist, în acest context radical diferit, ai schimba sau ai face altceva sau… în alt fel?
Adevărul este că, revăzându-l zilele astea [în cadrul Dracula Film Festival, la Braşov – n.r.], m-am gândit şi eu la ce aş face altfel.
Cred că aş lucra mai mult la maniera mea de punere în scenă, ca să cresc fluiditatea. Când eşti regizor la început de carieră, neexperimentat, vrei să fii cât mai clar… tu stai acolo, tu dincolo şi tu îţi spui replica din locul ăla, ceea ce naşte unele limitări în mişcare pentru cei care joacă, dar, pe măsură ce te perfecţionezi, totul devine mai fluid iar scenele câştigă în naturaleţe.
Nu ştiu cum percep filmul acum spectatorii mai puţin antrenaţi, însă unele scene mi-au dat uşoara senzaţie de stagnare, ori aş fi putut, foarte simplu, să le dinamizez niţel atunci prin mişcarea camerei. Pe de altă parte, există şi reversul medaliei şi cred că e binişor filmat, întrucât acest tip de, să-i zicem, inconvenient, se potriveşte cu “lumea nazistă” de pe Lună, cu rigiditatea pe care o asociezi acestor personaje.
O a doua observaţie e legată de problemele rasiale, pe care n-aş mai îndrăzni acum să le tratez în acelaşi mod precum am făcut-o acum 10 ani, sau chiar 15, fiindcă atunci am început să mă gândesc la film. Pe atunci, în Finlanda, nu se ştia de Black Lives Matter, de exemplu, iar chestiunile rasiale erau foarte îndepărtate de noi, fiind percepute doar ca o problematică ce se tratează exclusiv în filmele americane.
Cu toate astea, eu fiind o persoană cu o poziţionare categorică anti-rasism, am simţit atunci nevoia unor declaraţii foarte tăioase în sensul ăsta, dar îmi dau seama că, în fond, ele reprezintă opinia unui bărbat alb din Scandinavia, al cărui drept în a exprima asemenea opinii vehemente este unul îndoielnic şi, drept urmare, dacă l-aş reface acum, prin prisma ambientului cultural contemporan, cu siguranţă mi-aş mai tempera sau nuanţa modul în care îmi exprim vederile.
Vorbind însă aici cu o prietenă, Lea [Lea James, expertă în Make-up şi F/X, cu care Timo Vuorensola a colaborat la Jeepers Creepers: Reborn, 2022, s-a numărat printre invitaţii speciali ai Dracula Film Festival – n.r.], după ce am revăzut împreună Iron Sky, din perspectiva unei profesioniste care lucreaza îndeobşte pentru piaţa britanică şi americană de film, m-a asigurat că filmul meu nu dă dovadă de insensibilitate, ba dimpotrivă, e în linia actuală de abordare a problemelor rasiale.
Sunt deci fericit că am făcut ce am făcut… atunci, dar, probabil, m-aş folosi acum de alte mjloace ca să îmi transpun opiniile într-o poveste.
Fiindcă ne raportăm la momentul actual, care dintre proiectele curente în care eşti implicat, în State sau în Europa, îţi este mai apropiat?
Cred că cel mai aproape de sufletul meu, în prezent, este filmul SF la care scriu. Fac însă o paranteză.
Vezi tu, industria filmului are o mare problemă. Când eşti un cineast la început de drum, când nimeni nu dă doi bani pe tine şi nimănui nu-i pasă ce gândeşti, poţi să faci ce vrei tu dacă obţii finantare şi nimeni n-o să-ţi spună ce trebuie să faci… până când ai succes cu unul sau două filme. Atunci oamenii vor începe să te caute ei pe tine, să îşi dorească să lucreze cu tine, doar că nu te vor mai lăsa să faci numai ce vrei tu. Vin cu scenariile lor, cu metodele lor de producţie, cu resursele lor şi cu toate celelalte, deci lucrurile încep să ţi se impună… de sus.
Sigur că poţi alege să continui să lucrezi doar poveştile tale, însă, de obicei, iei în calcul să faci ca profesionist şi lucruri care ţi se cer, mărind astfel posibilitatea ca, printre acestea, să îti materializezi şi propriile proiecte. Cum a făcut, de exemplu, Paul Verhoeven.
Revenind la mine, în prezent, am făcut câteva filme pentru “ei” [Horror-ul Jeepers Creepers: Reborn, 2022, şi Thriller-ul 97 Minutes, 2023 – n.r.], ca să zic aşa, dar acum sunt foarte interesat de o poveste SF [Project Darwin], scrisă de altcineva, dar pe care am lucrat atât de mult încât simt că îmi aparţine în această versiune.
Sunt foarte entuziasmat, e un SF bio-genetic, dar n-am habar dacă se va concretiza întrucât demersurile personale de felul ăsta, cu cât vorbeşti mai mult de ele, cu atât au o tendinţă mai pronunţată să moară în faşă. Mai vedem, cine poate şti?
De unde vine inspiraţia pentru poveştile cinematografice în prezent? Cum şi ce cauţi în Pop culture ca să îţi fie de folos în profesie?
Pe măsură ce avansezi în vârstă, începi să priveşti spre ceea ce te înconjoară din ce în ce mai puţin în alb-negru, iar asta e valabil inclusiv pentru Pop culture, mă refer la lucrurile de care te bucuri şi pe care le savurezi consumându-le. Poate cuvântul adecvat este… diversitatea.
O fi un clişeu chestia că la bătrâneţe vezi totul mult mai nuanţat, dar e perfect adevărat. Explorând diversitatea e însă foarte posibil să pierzi câte ceva din acel farmec inefabil al sistemului tău de gândire în alb-negru din tinereţe.
De exemplu, cu siguranţă că aş putea reface acum Iron Sky într-un fel în care să arate mai impresionant din punct de vedere al diversităţii dar, în acelaşi timp, există riscul să pierd ceva din forţa ideilor pe care am vrut să le transmit acum 10 ani prin intermediul său. Şi atunci întrebarea e cu ce-ai putea înlocui acea putere care s-a dus?
Un răspuns ar fi profesionalismul sau volumul mai mare de resurse avute la dispoziţie. Am subliniat asta fiindcă e un permanent târg în care eşti angajat, între căutarea inspiraţiei şi livrarea produsului cinematografic. În care pun în balanţă muzică foarte diversă şi o mulţime de filme sau teancuri de cărţi.
Ori de câte ori mă apuc de un proiect, îmi place să încep prin a-mi face liste, una de referinţe. Trebuie să mă uit, să zicem, la 25 de filme şi încep să fac asta pentru că subiectul e de interes pentru mine şi nu pentru că n-am altceva de făcut decât să stau tolănit în fotoliu şi să privesc un ecran.
De exemplu, tocmai am terminat un film despre deturnarea unui avion [97 Minutes, cu Alec Badwin, Jonathan Rhys Meyers si MyAnna Buring – n.r.] şi pentru el mi-am cumpărat de pe Amazon cărţi, atât de ficţiune cât şi documentare, pe subiectul ăsta, pe care le-am parcurs.
Mintea mea încearcă deci să absoarbă tot felul de lucruri legate de topic-ul pe care se construieşte povestea filmului la care lucrez în momentul acela, iar cercul se micşorează treptat din general în tot mai specific.
Reduc tot mai mult lumea la cea din povestea pe care trebuie să o spun.
Interviu de IOAN BIG
Foto: Dracula Film Festival
