Comedia SF a finlandezului Timo Vuorensola, autorul savuroasei satire cinematografice “Star Wreck: In the Pirkinning” din 2005, începe cu un cetăţean american de culoare trimis pe Lună în 2018 ca parte a campaniei de PR pentru (re)alegerea femeii-Preşedinte a SUA. O misiune de aselenizare hazardată înzestrată cu bannere electorale (“Yes, We Can!”), încheiată prematur în mod sângeros, în care singurul supravieţuitor este afroamericanul James Washington, iar asta fiindcă în 1945 naziştii s-au refugiat nu în America de Sud ci pe “the Dark Side of the Moon” (ceva efecte pe sintetizator având la baza piesa “On the Run” al lui David Gilmour şi Roger Waters, auzite după scena decolării flotei, se constituie în omagiul necesar adus albumului trupei Pink Floyd de către semnatarii OST-ului, membrii trupei avangardiste de Industrial sloven Laibach), unde se pregătesc tacticos să cucerească Pământul beneficiind de o materie primă/sursă de energie numită Helium-3.
Avem deci nazişti pe Lună pregătind al 4-lea Reich într-o poveste alcătuită din trei părţi diferite ca abordare satirică şi ireverenţioasă, neaşteptat de bine realizată pentru un film minor, subvenţionat într-o măsură considerabilă de către fanii proiectului. Prima: ‘Turnul de fildeş’, în care vizualurile sunt construite monocrom, voit arhaic, dar cu influenţe din estetica frustă al lui Frank ‘Sin City’ Miller. Societatea naţional-socialistă pacifistă(?!) selenară, izolată ascetic de omenire într-o bază proiectată în formă de svastică (localizată în craterul Schrödinger, trimitere implicită la pisica inventatorului mecanicii cuantice), este îndoctrinată om cu om, indiferent de vârstă, cu nobile idealuri cvasireligioase – utilizarea versiunii scurte remontate a “Dictatorului” lui Chaplin e o idee inspirată – în aşteptarea momentului prielnic pentru aducerea pământenilor pe calea cea dreaptă (iubire faţă de semeni, înţelegere, coabitare, etc, etc) reprezentată de “pământoloaga” Renate Richter (Julia Dietze – “1½ Knights”).
Ascuns de comunitate se conturează însă planul malefic de redobândire a supremaţiei mondiale cu ajutorul unei arme secrete, “Götterdämerung” (Heil, Wagner!), care, din păcate, nu poate funcţiona până când nu este conectat la un… smartphone sau o tabletă. Şi până când junele arian Adler (Otto Götz – James Bond’s “Tomorrow Never Dies”) nu îl debarcă din funcţie în mod violent pe fosilizatul urmaş al lui Hitler, Führerul Kortzfleisch (actorul-cult Udo Kier – “Shadow of the Vampire”, “Suspiria”, “Flesh for Frankenstein”). Ajungem la a doua parte al lui “Iron Sky”, un soi de Ed Wood meets Austin Powers. După ce OZN-ul lor aterizează într-o plantaţie de canabis din împrejurimile New York-ului, un Washington albit la propriu de un ser nazist inoculat de tatăl lui Renate, un “mini-Mengele” după cum îl caracterizează pacientul (“The moon spook you turned into a snowflake?”), asistă la metamorfoza lui Adler în ideologul campaniei electorale a Preşedintei SUA în exerciţiu (Stephanie Paul).
Cum de se întâmplă asta? Dezamăgită de subalterni într-o scenă care îl parodiază pe Bruno Ganz în splendidul “Der Untergang” (2004, r: Oliver Hirschbiegel), inclusiv tremuratul mâinii ce ţine ochelarii şi evacuatul din sală a subordonaţilor de rang inferior printr-un exerciţiu ‘diplomatic’, cinica expertă în publicitate responsabilă de viitorul (in)succes a candidatei transformă tandemul Adler-Richter din vrăşmaş în… slujbaş. Mai ales că cei doi netoţi, mai mult sau mai puţin naivi, chiar cred în ce spun iar oamenii simpli chiar ajung să creadă în ce spun netoţii:
“The world is sick but we are the doctors. The world is anemic but we are the vitamin… We are here to make the world healthy once again, with hard work, with honesty, with clarity, with decency. We are the product of loving mothers and brave fathers…. We are the gift of both God and Science… We are the promise delivered to all mankind. For that, we raise our hands to one Nation.”.
Cum ar putea un american ce visează ‘stars’ şi se îmbracă în ‘stripes’ să reziste în faţa unei asemenea mostre de propagandă?
Cine n-are bătrâni să-şi cumpere, e concluzia profesionistei în marketing politic interpretată de Peta Sergeant, al cărei nume este, neîntâmplător, Vivian Wagner. Logo-ul său aduce izbitor cu simbolul lui Wonder Woman (super-eroina apărută în Pop culture-ul transatlantic în timpul WWII) iar trimiterile sunt făcute deopotrivă la absurdul comics finlandez “Viivi & Wagner” creat de Jussi Tuomola la finele anilor ’90 (Viivi este o femeie iar Wagner un porc) şi la Cosima Wagner, văduva compozitorului, care l-a primit în casă şi l-a tratat ani de zile ca pe un prieten apropiat pe Adolf Hitler. Naziştii sunt perfecţi pentru doamna Preşedintă atâta vreme cât, istoric, sunt singurii pe care americanii i-au învins pe bune şi, acum, e din nou nevoie de ei: “All presidents who start a war in their first term get re-elected.”.
Ultima parte a filmului s-ar putea numi… ‘Invazia?’. Semnul de întrebare se justifică fiindcă începe cu “The Meteorblitzkrieg”, flota nazistă constituită din zeppeline, amintind de “Sky Captain and the World of Tomorrow”, experimentul cinematografic semnat de Kerry Conran, ale căror nume continuă miştocăreala la adresa operelor lui Wagner (“Tannhäuser”, “Siegfrid”, “Rheingold”, “Walkure”), nave-mamă cărând după ele meteoriţi care să lovească decisiv în rasa inferioară şi duzini de farfurii zburătoare pe modelul “Independence Day” al lui Roland Emmerich. Totul sfârşeşte printr-un caft general deasupra Lunii a ‘zburătoarelor’ aparţinând naţiunilor terestre – cu U.S.S. “George W. Bush” vârf de lance întrucât America… nu negociază cu teroriştii -, având în fond ca obiect bătălia pentru controlul resurselor naturale, aici Helium în loc de petrol.
În “Iron Sky”, momentele subversiv-amuzante abundă. Inclusiv începerea ostilităţilor prin faptul că ordinul dat de Adler conţine cuvintele folosite de Hitler când a anunţat atacul împotriva Poloniei (declanşat la ora 5.45… ca şi în film, cel asupra Terrei): “… von jetzt ab wird Bombe mit Bombe vergolten!”, ori dangătul clopotului ce se aude repetat în drumul navetei spre Pământ, aluzie la Wunderwaffe-ul “Die Glocke”/”Clopotul”, presupusa armă secretă miraculoasă antigravitaţională a SS, bazată pe fictivul(?) Xerum 525 şi pe mixul de Leichtmetall, descrisă de jurnalistul polonez Igor Witkowski în “Pravda” în 2000 şi intrată de atunci în mitologia şi cultura Pop contemporană (jucătorii de “Call of Duty” îşi vor aminti cu siguranţă de ea de pe harta ‘Der Riese’). Mai menţionez doar ca exemplu că îmbarcarea soldăţeilor pe “Götterdämerung” poate fi privită ca o parodie la faimosul spot publicitar optzecist Apple de anunţare a Macintosh-ului (“And you’ll see why 1984 won’t be like ‘1984’”).
Deşi nu foarte original (legendarii autori SF Robert Heinlein şi Norman Spinrad trataseră deja premisa în “Rocket Ship Galileo”, publicată în 1947, şi, respectiv, “The Iron Dream” din 1972), “Iron Sky” este o comedie remarcabilă, lipsită de vulgaritate, bazată pe inovativitatea şi inteligenţa unei echipei de realizatori ce reuşeşte să ofere deopotrivă un produs simpatic accesibil oricui şi, sub învelişul acestuia, un desert savuros pentru afficionados (dacă clin d’oeil-urile la adresa lui “Dr. Strangelove” al lui Stanley Kubrick sau “The Eagle Has Landed” al lui John Sturges vor fi uşor detectabile, pentru tributurile aduse lui “THX 1138” al lui George Lucas sau albumului “Volk” semnat de Laibach este nevoie de ceva mai multă atenţie). Dincolo de asta, “Iron Sky” rămâne un monument scandinav de subversivitate cinematică la care spectatorii de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului au reacţionat radical diferit. Pentru a vă convinge, e suficient să parcurgeţi câteva din comentariile polemice de pe IMDB, de la
“Anti-American movie full of pointless jokes” sau “As a black man myself i disagree with ur bs excuse. The portrayal of a fellow brotha like that was pure and typical white *beep* racism through and through. And europe is the mother continent of all things racist and so anyone from europe is the last person on the planet to lecture people about racism.”, până la “No point trying to argue with self-righteous Americans. 90% of them even don’t know where Finland is.”.
După comics-ul din 2011 (autori: Mikko Rautalahti şi Gerry Kissell) şi jocul video “Iron Sky: Invasion” (în esenţă, un space-fighter simulator cu ceva elemente de RPG şi strategie) în 2012, în 2019 a fost lansat sequel-ul “Iron Sky: The Coming Race”, film finanţat tot prin crowdfunding, ce sugerează prin plot că sursa de inspiraţie a fost textul lui Edward Bulwer-Lytton, publicat în 1871, care se referă la o rasă de supra-oameni ce, în subsolul Terrei, beneficiază de o formă de energie numită Vril.
Descoperirea într-un Shangri-La din viscerele planetei pe Kim Jong-Un, Vladimir Putin, Margaret Thatcher, Mao, Papa, Mark Zuckerberg, Caligula, Idi Amin, Steve Jobs şi Ginghis Han, trebuie să o faceţi însă abia după ce vedeţi primul film, întrucât evenimentele din “The Coming Race” se consumă la 20 de ani după bătălia spaţială purtată pentru Helium-3 în primul “Iron Sky” şi nu trebuie ratată detalierea explicării migraţiei umanităţii pe Lună. Cum au reuşit finlandezii să menţină echilibrul între umorul accesibil şi satira acidă… rămâne de văzut.
- Text de Ioan Big.
