Martie e despre femei și tot ce e mai strălucit la ele. Totuși, această lună nu implică doar dăruirea florilor sau a mărțișoarelor, este ocazia perfectă de a reflecta la parcursul luptei pentru egalitate între femei și bărbați. În luna a 3-a din calendar trebuie să conștientizăm, să vedem, să vorbim despre faptul că în 2022 violența domestică, hărțuirea stradală, violența obstretică, stereotipurile, încă fac parte din societatea noastră. Undeva însă, în București, pe strada Povernei, e mereu martie, pentru că acolo își desfășoară activitatea Centrul FILIA. ONG feminist, ce face auzite vocile femeilor, se întinde pe trei ramuri, activism, advocacy și cercetare. Lucrul probabil cel mai de preț la FILIA este că se ocupă de toate generațiile, clădește spiritul activist al tinerelor și le informează, vorbind despre probleme actuale cum ar fi grooming-ul, iese în stradă pentru a semnaliza nedreptăți, sprijină mamele și ascultă orice femeie în nevoie. Pentru că activitatea lor este una vitală lumii în care trăim, am povestit mai multe cu directoarea executivă a centrului, Andreea Rusu:
Există voci care spun că activismul feminist nu e necesar. Care sunt primele motive pe care le-ați invoca drept contraargument?
În primul rând, cred că foarte mulți oameni se pierd în partea legislativă. Am făcut și eu greșeala asta la rândul meu, înainte să mă identific ca feministă. Când am avut curs de feminism la facultate, mi se păruse ceva foarte învechit, neactual, pentru că mă gândeam că până la urmă, conform legii, femeile sunt egale cu bărbații. Cred că pentru a înțelege de ce mai avem nevoie de feminism, trebuie să ieșim din paradigma asta a legilor și să ne uităm la realitatea din jurul nostru. Mie îmi vine în minte statistica care spune că 55% dintre români, și bărbați și femei, consideră că violul este justificat în anumite situații. Știm cu toții sper că marea majoritate a victimelor violurilor sunt femei și fete, ceea ce înseamnă că este o problemă de gen, iar justificarea unei infracțiuni sexuale, intră bineînțeles tot în sfera discriminării de gen. De asemenea, invitația de a ne uita în jurul nostru se poate referi inclusiv la câte femei vedem de exemplu în politică, la nivel înalt. Să ne uităm cum arată cabinetul de miniștri, cum arată Parlamentul din România și să ne amintim că totuși, peste jumătate din cetățenii țării sunt cetățene, femei, iar Parlamentul ar trebui să ne reprezinte pe toți și toate. Bineînțeles că eșuează să o facă atunci când este o discrepanță atât de mare între ponderea de parlamentare și ponderea de femei în societate. Și bineînțeles, să ne uităm și la situațiile de violență, în România una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual de partenerul ei, ceea ce înseamnă că toți avem pe lângă noi femei care au fost victime. Trebuie să ajungem în punctul în care ne uităm spre ele, nu le mai considerăm invizibile, niște situații de care nu vorbim, pentru că rămân în familie. Cred că toate aceste lucruri și multe altele ne dovedesc de ce avem nevoie de feminism și de ce în ciuda felului în care arată Constituția și legile din România, este drum lung de la lege până la șanse egale și aplicarea legii în mod echitabil și corect.
Chiar dacă există și feminism extremist, în general feminismul, prin definiție, nu face referire la supremația sexului feminin, ci la egalitate. De asemenea, viziunea ONG-ului este: o societate în care drepturile femeilor sunt respectate și care oferă șanse egale de afirmare atât bărbaților, cât și femeilor indiferent de etnie, statut economic, orientare sexuală, apartenență religioasă, etc. Așadar, cum îi afectează pe bărbați discrepanța de gen?
Eu întotdeauna definesc feminismul într-un mod ce poate părea comic, dar e adevărat, și anume, feminismul e noțiunea radicală că și femeile sunt oameni. Da, feminismul adresează egalitatea între sexe. Un număr mult mai mare de bărbați ajung să se sinucidă, față de femei, și asta se întâmplă la nivel mondial. Una dintre cauze este și faptul că în momentul în care vedem atât de rigid rolurile de gen și cum ar trebui să se comporte cineva în funcție de genul pe care i-l atribuim, îi impiedicăm pe bărbați să își exprime sentimentele, să plângă, să vorbească despre supărările lor. Atunci, și psihologii consideră că multe dintre sinucideri au drept cauză lipsa de comunicare. Suntem oameni și vrem să spunem ce avem pe suflet. Eu chiar am o experiență cu un bărbat din familia mea, care după o traumă foarte mare în familie, nu s-a exteriorizat și a făcut diabet pe fond de stres. Atunci, cred că o societate feministă, o familie feministă, creșterea feministă a copiilor, fie că sunt băieți sau fete, le acordă posibilitatea să facă ce își doresc fără a limita totul la roluri și așteptări de gen, un băiețel se poate juca dacă vrea și de-a bucătarul, o fetiță se poate juca și cu mașinuțele și să devină o șoferiță extraordinară. Cred că de fapt feminismul asta face, ne oferă libertatea de a fi cine vrem noi să fim, fără a fi îngrădiți.
Care sunt proiectele în desfășurare și de viitor ale centrului?
Noi în 2019, pentru că în România e o lipsă foarte mare de organizații feministe, am realizat că în ultimii 19 ani de activitate de atunci, am încercat să facem orice, să adresăm toate temele sub sfera drepturilor femeilor, tocmai din lipsa cuiva care să vorbească despre asta. Atunci, am decis că cele două priorități ale noastre pentru următorii 5 ani sunt prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și accesul femeilor la sănătate reproductivă și drepturi sexuale, iar proiectele pe care le desfășurăm acum sunt în sfera acestor teme. FILIA are patru direcții, zona de activism și sensibilizare, în care facem practic informare către eleve și elevi, până la directori de companii și autorități publice, facem proteste, avem o parte de advocacy, în care facem auzite vocile femeilor în zona legală, în politicile publice. Avem o parte de studii și cercetări, în care fundamentăm cerințele noastre în realitatea din jur și partea care e cea mai de suflet pentru noi și cea mai nouă, lucrul în comunități. Mergem la firul ierbii și lucrăm în general cu femei și cu fete, pe zona de women empowerment, venim cu informații în zona de prevenire a violenței și acces la sănătate, dar și cu o parte de implicare civică și recunoaștere a drepturilor. De multe ori încercăm să facem această legătură între femeile din comunități, mai ales din cele vulnerabile, și autoritățile care lucrează pentru ele și să creăm și arătăm mijloacele prin care acestea pot să își ceară drepturile. Eu aș mai menționa și proiectul ACCESS, unde începând cu anul trecut lucrăm în 6 comunități, 3 din județul Argeș și 3 din Ialomița. Acolo am făcut evenimente de informare și inclusiv o mapare a problemelor femeilor cu care lucrăm și a autorităților locale și județene în a oferi niște servicii către aceste femei, urmând ca în acest an să lucrăm alături de autorități pentru a propune două metodologii, una pe sănătate și una pe siguranță, care să ușureze accesul femeilor din comunități la servicii pentru drepturile lor. Cred că acesta e proiectul meu de suflet și aș mai menționa ceva ce nu e un proiect finanțat propriu-zis la FILIA, dar e o rețea împotriva violenței femeilor, formată din 25 de ONG-uri, care lucrează pe zona aceasta de violență. Avem ONG-uri care au servicii pentru victime, care fac advocacy, ONG-uri feministe, și mi se pare un exemplu de bună practică și de lungă durată faptul că aceste organizații cu experiențe diferite și cu know-how diferit reușesc să stea la aceeași masă și să tragă împreună în aceeași direcție pentru îmbunătățirea și aplicarea legislației. Cu această rețea, Rețeaua VIF, pe scurt, organizam înainte de pandemie marșul împreună pentru siguranța femeilor, care ultima dată când am putut să fim toți în stradă a strâns aproximativ 2000 de persoane în București, care este un număr mare de oameni, pentru că este ceva proactiv, nu a fost un protest reactiv. Este un protest care arată solidaritatea oamenilor și faptul că susțin victimele violenței domestice, fără să se întâmple o tragedie înainte.
Și pe Instagram am observat că încurajați ca femeile, tinerele să își spună poveștile, fie că e vorba de mersul la ginecolog sau hărțuire stradală. E asta o metodă prin care putem deveni mai conștienți, împărtășind povești?
Da, cred că pe de-o parte să îți spui povestea ajută, chiar dacă este anonimă, pentru că scapi de o piatră de pe suflet, te aude cineva, bineînțeles dacă simți să faci asta. Pe de altă parte, pe urmăritoarele noastre le-a ajutat să citească experiențele altor persoane, pentru că de multe ori ne-au scris uite, acum știu că nu sunt singură, știu că mai e cineva care a trecut prin asta, știu cum aș putea să acționez, care sunt drepturile mele. Cred că îi ajută pe bărbați și pe băieți să observe că nu este o excepție și că este ceva foarte răspândit. Anul trecut, când am strâns mărturiile despre hărțuire sexuală stradală, am primit sute de mărturii, postarea s-a viralizat pentru că, cred că inclusiv bărbații au observat și au zis wow, deci lucruri ca astea chiar se întâmplă, sunt persoane care au trăit asta și uite că e în jurul meu și poate nu am observat niciodată. Și până la urmă, ăsta este sloganul organizației, Facem auzite vocile femeilor și experiențele fac parte din vocile lor, dacă își doresc asta.
Am văzut că aveți și un blog dedicat publicității ofensatoare, care sunt cele mai des întâlnite elemente sexiste sau defăimătoare apărute în reclame?
Blog-ul a fost și este important pentru Filia, chiar dacă nu am reușit să îl mai actualizăm în ultimii ani. Ce facem în continuare este să publicăm pe social media, criticăm multe reclame și campanii publicitare, cred că și asta e un lucru pentru care centrul e cunoscut în spațiul public. Cel mai des, în campaniile publicitare pentru care chiar luăm poziția, pentru că sunt multe și de multe ori alegem să trecem cu vederea din lipsa timpului, este vorba de sexualizarea și obiectificarea femeii ca obiect sexual fără niciun fel de sens sau motiv. Chiar zilele trecute am trimis o plângere la CNCD despre o campanie făcută de o firmă de servicii funerare în care erau portretizate femei dezbrăcate, alături de diferite obiecte pe care le vindeau, cum ar fi sicrie. Sunt foarte multe exemple, firme de automobile care compară femeile cu mașini, pentru că e bine să îți cumperi o mașină second-hand, pentru că până la urmă, nici femeia ta nu a fost neapărat virgină. De asemenea, în zona de produse casnice, foarte rar vedem reclame fundamentate în anul 2022, în care și bărbații spală vase. Au rămas în multe dintre reclamele din România rolurile acestea de gen foarte bine formate. Berea o vindem către bărbați, produsele de curățenie către femei, lucru care mie personal mi se pare și prost din punct de vedere al marketingului, pentru că excluzi posibili cumpărători. Ce am făcut apropo de partea aceasta de bere, care e pentru bărbați, am avut anul trecut o bere lansată cu cei de la Hop Hooligans, care se numea Bere fără hărțuire. Da, deci foarte multe roluri de gen și multă sexualizare a femeilor, încă suntem în perioada anilor ‘90 din străinătate, în care credem că o femeie frumoasă și dezbrăcată vinde orice și este singurul mod în care putem să vindem lucruri.
Mă întorc un pic la partea în care interacționați direct cu femeile, participați la educarea lor și aș vrea să povestim puțin mai mult.
Noi din 2014 lucrăm într-o comunitate rurală din județul Bacău, unde în momentul de față avem trei grupuri de inițiativă ale femeilor și un grup de inițiativă al tinerilor. Grupurile sunt formate și moderate alături de colegele noastre de la asociația E-Romnja. Aceste grupuri de-a lungul timpului, dincolo de informațiile pe care le-am adus noi înspre femei, și femeile au adus înspre noi foarte multe cunoștințe, s-au făcut inclusiv acțiuni de advocacy local și activism local, de la faptul că marșul despre care spuneam, a avut loc inclusiv în această comunitate, în paralel cu cel din București. Aceste grupuri de inițiativă au făcut inclusiv petiții cu lucrurile care le deranjau la nivel de comunitate, au participat la întâlniri cu primarul, cu consilierii locali, tot așa pentru a-și spune problemele și pentru a cere soluții. Așa arată acum lucrurile în Valea Seacă, iar munca noastră continuă acolo tot pe zona de empowerment și de conștientizare, prevenire și combatere a violenței împotriva femeilor. În ciuda faptului că suntem acolo din 2014 și am făcut nenumărate formări, de exemplu la nivel de autorități locale, polițiști, asistenți sociali, în continuare există probleme de intervenție în cazurile de violență. Acestea sunt datorate și faptului că există o mobilitate foarte mare a polițiștilor în zona respectivă, polițiștii stau 2-3 ani, după care se schimbă, vin alții pe care trebuie iar să începi să îi formezi și atunci e o muncă continuă, dar schimbările se văd din legătura creată cu femeile și faptul că ele între ele au început să se ajute și să se sfătuiască. Dincolo de această comunitate în care lucrăm de atâția ani, ne-am propus, pentru că un ONG depinde foarte mult de finanțările pe care le primește, pentru că nu sunt susținute de stat aproape deloc, cele feministe chiar deloc, și atunci noi suntem în continuă căutare de fonduri și de fapt predictibilitatea noastră pentru viitor nu este nici măcar pe termen scurt, să avem întotdeauna un plan de ieșire din comunitate. Noi menționăm de la început, când intrăm în contact cu beneficiarele noastre că vom sta X timp, cât știm ca urmare a finanțărilor, urmând ca dacă mai reușim să rămânem acolo, să o facem. Dintre comunele despre care povesteam că facem proiectul ACCES, deja am început în paralel, într-una dintre ele, să încercăm să formăm tot grupuri de inițiativă, pe modelul Valea Seacă. Este vorba de comuna Valea Mare Pravăț din Argeș, unde am și angajat la FILIA o doamnă din comunitate, care e de fapt capul răutăților în grupul de femei de acolo, care le strânge, le ține împreună.
Există vreo povestire a unei fete, femei care v-a rămas în memorie?
Sunt multe. Mă gândesc în primul rând la felul în care arată în general viața unei femei dintr-o comunitate vulnerabilă. Cred că în România cu cât ai mai multe identități, care fac parte din grupuri discriminate, îți este din ce în ce mai greu să obții diferite drepturi. Alegerile sunt mult mai restrânse atunci când ești o femeie săracă, de 20 de ani, cu 3 copii, într-o comunitate săracă, decât atunci când te naști într-o familie upper middle class și ești susținută să mergi la școală ș.a.m.d. Din păcate și autoritățile le tratează diferit pe aceste femei, rasismul instituțional chiar sper că nu e o noutate pentru nimeni. Faptul că multe dintre femeile cu care lucrăm au fost trimise acasă să se împace cu partenerul lor, pentru că așa este la voi la romi, pentru că unde ai de gând să pleci, cine o să te ajute pe tine? Rămâi cu tatăl copiilor tăi, așa e cel mai bine. Multe lucruri ne-au șocat, de la faptul că multe dintre femeile cu care avem contact și sunt gravide, nu ajung la spital decât în momentul în care nasc. Nu neapărat că nu știu ce sex are copilul, dar multe dintre gravidele din România nici nu află dacă este sănătos, dacă e unul sau sunt mai mulți. De asemenea, pe partea de violență, am aflat diferite povești îngrozitoare din comunități, în care cel mai trist este că autoritățile nu au reacționat așa cum ar fi trebuit ca să apere victima. Spre exemplu, ne povestea o doamnă dintr-o comunitate în care lucrăm despre soțul ei, care a decedat acum câțiva ani, și despre care toată lumea știa că o bătea, era victima violenței fizice în mod recurent. La un moment dat i-a fost dat foc la păr, a vrut s-o ardă, a supraviețuit, dar ne spunea că în momentul în care se spală pe cap, încă simte o arsură la ceafă, nu știu dacă e ceva medical sau psihologic. Atunci, pentru ea, pe termen nedeterminat în viața asta, încă există trauma. Ca să poată scăpa de agresor, norocul ei, dacă vrei, a fost faptul că acesta a decedat din cauze naturale, nu pentru că a fost arestat pentru ce a făcut ani de zile. E de asemenea o discuție acum în spațiul public, despre faptul că în străinătate, mai ales în statele nordice, sunt luați de protecția copilului, copiii unor familii de români. Bineînțeles nu e vorba doar de români, ci sunt luați copiii care sunt agresați indiferent de naționalitatea și etnia lor, pentru că acolo statul își face treaba. În România am avut o beneficiară care era și este victimă a violenței domestice fizice, care a fost bătută atât de rău, încât a născut un copil cu dizabilități, lucru dovedit medical. Aceasta a fost întrebată la spital dacă a pățit asta pentru că este bătută de soțul ei. Ea de frică, fiind o fată minoră, a declarat că a căzut pe scări și aici s-a terminat tot. Nu a existat niciun fel de follow-up făcut de autorități. Sunt destul de convinsă că arată diferit o situație în care cazi pe scări versus o situație în care ești victima violenței. E o altă poveste șocantă din simplu fapt că autoritățile nu-și fac treaba așa cum ar trebui, de multe ori, și mai avem mult de muncă.
Apropo de ce povesteați mai devreme, care a fost reacția părții masculine în diversele comunități în care mergeți?
Am avut beneficiare care inițial mințeau că se văd cu noi și spuneau că merg în alt loc. Îmi vine în minte acum o situație. În general, noi încercăm să ținem întâlniri exclusiv cu femei, pentru că de cele mai multe ori, când ții întâlniri mixte, realitatea îți arată că bărbații au mai mult curaj să vorbească și de cele mai mult ori monopolizează discuția. Astfel, pentru femei nu este format un spațiu sigur în care să își poată spună părerea și să ceară ajutor, ci din contră, e un spațiu în care se exprimă numai partea masculină. Când am ținut o astfel de întâlnire, în care participau inclusiv bărbați, la un moment dat colega mea povestea despre violență, definiții, sfaturi despre un bagaj de urgență, de exemplu, pe care să îl aibă femeile, și explica că dacă nu ai banii tăi, ai putea să strângi câte un leu pe termen lung, să ai o sumă mică de bani care să te ajute să pleci, în cazul în care plănuiești să fugi. Atunci a fost momentul în care un domn din sală a răbufnit și a zis Terminați cu asta, învățați femeile toate prostiile, pentru că până la urmă, dacă greșește o dată, de două ori, ce ar trebui să faci? Nu e normal să o corectezi? Atunci, e foarte greu pentru cineva care consideră că femeia este inferioară, care are control și putere asupra unei ființe umane, să accepte că nu este în regulă să se comporte așa. Este foarte greu să schimbi pe cineva care o viață întreagă sau ani buni de zile a trăit așa, să-i schimbi mentalitatea. Mentalitățile se schimbă cel mai greu și atunci, noi încercăm să lucrăm cu tineri și tinere și respectiv cu femei, foarte rar cu bărbații lor. Pe de altă parte, nici nu avem expertiza și cunoștințele necesare pentru a putea să discutăm. Și foarte mulți oameni văd drepturile ca pe o plăcină, dacă femeile au încă o felie, înseamnă că ei au una în minus.
Care au fost efectele negative ale pandemiei asupra femeilor?
Aici putem vorbi cu orele. Noi în 2020 am realizat în perioada de lockdown un site, pe care am strâns mărturii ale femeilor despre cum s-a schimbat viața lor în perioada respectivă. Am făcut inclusiv o cercetare pe tema asta, se numește Experiențele femeilor în timpul coronavirus și are recomandări de politici publice și măsuri sensibile la gen pentru stat. În general, într-o criză, fie că e vorba de criză economică sau socială, femeile sunt afectate diferit față de bărbați, iar în general sunt afectate mai rău. O să explic și de ce. În momentul în care copiii nu mai pot pleca la școală sau când cineva din familie este bolnav, în marea majoritate a cazurilor, femeile sunt cele care se ocupă de munca de îngrijire, ceea ce înseamnă că în timpul pandmiei mult mai multe femei au rămas fără loc de muncă decât bărbați, pentru că au trebuit să suplinească aceste roluri. De asemenea, au fost și în perioada aceea familii în care mama muncea noaptea sau în timpul unui call, avea grijă și de copil, e acest multitasking care arată complet diferit pentru o femeie. De asemenea, în pandemie, mai ales în perioada de izolare, femeile care trăiesc în relații agresive, nesănătoase, în momentul în care sunt blocate cu agresorii lor în locuință, nimic bun nu poate să iasă. Colegele noastre care au servicii pentru victime, ne povesteau că existau situații în care victimele erau amenințate de agresorii lor că dacă ies din locuință, o să sune la poliție ca să ia amendă, ceea ce le ținea închise. Din păcate, în România autoritățile nu au adresat deloc această dimensiune de gen în perioada pandemică. Spre exemplu în alte state europene a existat un număr de WhatsApp pe care să poți să scrii atunci când ești victimă și ai nevoie de ajutor, pentru că de multe ori victimelor le este frică să sune la poliție de față cu agresorul, de teamă că excaladează situația și mai rău. Mai exista varianta în care te duceai la farmacie și spuneai un cod, astfel încât farmacista sau farmacistul să înțeleagă faptul că ești victimă și să apeleze la autorități. Din păcate, în România nu au existat astfel de campanii, în ciuda faptului că în perioada martie-mai 2020, la Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse, care are un număr verde disponibil 24/7 cu informații despre violența împotriva femeilor, apelurile s-au dublat. Cerere și nevoi au existat, dar nu au avut răspuns din partea autorităților, din punctul nostru de vedere.
Ați deschis discuția și despre avorturi, ați făcut cercetare pe acest subiect și ați descoperit că în teorie sunt mult mai multe spitale care practică la cerere avortul, însă în realitate sunt mult prea puține. Cu ce consecințe negative vine asta?
Ne arată istoria foarte recentă ce se întâmplă. În perioada regimului lui Ceaușescu în statisticile oficiale, despre care știm cum erau, se ascundeau foarte multe lucruri, 10 mii de femei au murit din cauza avorturilor efectuate în condiții insalubre. Atunci, noi încercăm să spunem că avortul nu este o procedură de dorit, este o procedură medicală, invazivă. Nu este recomandat să ai multe avorturi într-o viață. Este cu siguranță ultima variantă pentru oricine, nimeni nu o face din plăcere, dar trebuie să existe. Altfel, ajungem în punctul în care femeile ajung să facă avort singure sau cu ajutorul unor oameni neacreditați și ajung să moară. E atât de simplu. Noi nu suntem promotoarele avortului, noi suntem promotoarele unei educații sexuale, a mijloacelor de contracepție oferite în mod gratuit către femei care fac parte din grupuri vulnerabile și care nu își permit uneori să le cumpere. Avem femei care au de ales între a cumpăra pastile sau mâncare pentru o săptămână pentru copii și atunci, bineînțeles că vor alege a doua variantă. În România în continuare prezervativul, care este metoda contraceptivă cu cele mai multe avantaje, este refuzat de mulți dintre bărbați și nouă rareori în comunitățile în care mergem ni se cer. Atunci, responsabilitatea sarcinii și evitarea ei cade întotdeauna pe femeie, care întotdeauna trebuie să găsească o modalitate, dacă se întâmpla să rămână gravidă, să facă avort, iar statul român nu sprijină în niciun fel asta. Sunt campanii foarte slabe și marginale prin care se oferă mijloace contraceptive. De cele mai multe ori sunt ale ONG-urilor, nu ale statului, iar prin faptul că tu ca persoană angajată și care locuiește într-un oraș mare, cu bani de ajuns, comentezi de ce cineva are 10 copii și nu poate să-i crească, de ce nu au făcut avort sau de ce nu au folosit prezervative. Atunci, nu iei în calcul faptul că multe persoane nu își permit și că poate și-ar dori să le folosească, dar nu le pot cumpăra. Faptul că există magazine, nu înseamnă că ai acces la ele în mod real. Atunci, pentru noi este o problemă reală faptul că deși avortul la cerere este legal în România, accesul la el este din ce în ce mai scăzut, ceea ce ne întoarce la discuția lege vs realitate, pentru că nu mă încălzește cu nimic faptul că avortul este legal, din moment ce nu poate fi făcut. Este foarte îngrijorător, mai ales pentru că avem această istorie recentă care ne arată consecințele tragice ale interzicerii avortului, și se pare că uităm atât de repede.
Din cercetările voastre mulți doctori au invocat motivul credinței, că nu este creștinesc să faci avort. Ar trebui pur și simplu acest motiv respectat sau s-ar putea încerca schimbarea mentalității?
Cred că, în primul rînd, statul ar trebui să se asigure că așa cum respectă libertatea de conștiință și religie a unui medic, să se asigure că se va aplica și legea. Noi susținem că spitalele ar trebuie să aibă măcar un medic ginecolog care face avorturi la cerere. Dacă nu au nciunul, să recomande un alt spital în proximitate. De asemenea, nu putem ignora nici faptul că foarte mulți medici, în programul de la spitalul de stat sunt credincioși și nu vor să facă avorturi, dar la clinica privată, înafara programului, fac. Este o realitate și este un caz întâlnit foarte des, ceea ce înseamnă că de fapt invocarea libertății de conștiință este de fapt un pretext, adevăratul argument fiind banii. Astfel, autoritățile ar trebui să identifice aceste cazuri, pentru că diferența între avorturile făcute la stat și cele la privat este mare.
Revenind la partea de educație, am văzut că aveți un proiect care se numește Biblioteca FILIA, de unde cei interesați pot împrumuta cărți. Care ar fi o carte de bază cu care ar putea începe un adolescent sau o adolescentă care vrea să știe mai multe despre feminism?
Prima mea carte a fost Drumul către autonomie a Mihaelei Miroiu, la fel de bine ar putea fi Cu mintea mea de femeie, de aceeași autoare. Sunt două cărți diferite, dar bune ca început, să vezi unde te afli, ce e feminismul la nivel minimal. În rest, aș vrea să fac un apel către cei care vor citi acest articol, că ne pot scrie oricând, să vină la biblioteca noastră și să primească și recomandări în funcție de interesele lor.
Interviu de ALINA BĂLAN
