Eu una îmi petrec mare parte din viaţă în parcul Izvor şi-am observat încă nişte sute de oameni care fac la fel ca mine.
Pe aleile line mă dau cu rolele, în iarba grasă mă joc badminton, pe băncile late îmi mănânc îngheţata, de la cişmeaua ruginită îmi beau apa, printre copaci îmi fac pozele pentru revistă şi de-acolo mă duc seara acasă după ce am obosit să fac toate cele de mai sus.
Am început să recunosc mămici şi pitici, bunici şi liceeni care-şi fac şi ei veacul alături de mine în Parcul Izvor. Unii mănâncă de prânz aici, alţii îşi fac temele pe iPad, unii chiar se cer în căsătorie şi apoi fac pozele de nuntă în Parcul Izvor. Am auzit că o femeie iubeşte aşa mult parcul ăsta că a şi născut primul ei copil aici, pe iarbă, la trei metri de gura de metrou. Totuşi, cred că e mai degrabă un mit urban decât un caz real. Oricum, e clar că Parcul Izvor e un spaţiu important pentru noi, oamenii din Bucureşti. Ca un fel de casă comună.
Ei bine, supărarea mea e că în casa asta verde fără tavan, unii îşi plimbă câinii fără lesă şi-i lasă să facă mizerii prin iarba pe care noi ne întindem la soare, alţii aruncă resturi de mâncare pe jos ca să am eu în ce-mi năclăi rolele, iar alţii se bat şi se înjură de faţă cu cei 100 de copilaşi care se dau pe tobogane. Păi e frumos, să vii aşa în casa oamenilor şi să faci scandal?
Şi dacă nu e frumos, voi de ce-o faceţi? Şi noi oare de ce vă lăsăm?
Pentru că noi avem prea mult bun simţ, iar voi prea puţin.
