Sunt convins că nu-şi închipuie nimeni că la vârsta-mi (aproape) matusa – lemică şi la (totuşi) semitonajul meu am luat muntele în piept. Am pornit ca cetăţeanul cât de cât obişnuit şi botezat, per pedes apostolorum, pe cărări mai molcome, mai accesibile. Pe marginea acestora alţi cetăţeni, la fel de obişnuiţi dar cu siguranţă nebotezaţi, şi-au marcat trecerea cu kile de gunoaie. Posibil ca ele să fi fost acolo şi în anii trecuţi.
Dar pentru că nu puteau fi admirate în toată splendoarea, s-au găsit nişte băieţi deştepţi care să taie brazii ce le estompau. Erau prea matusafalnici, prea înalţi, prea frumoşi. Nu vreau să vorbesc despre jaful din păduri. Aş vrea doar ca toată nebunia asta să se lase cu nişte demisii. Vise. Diriguitorii rămân cu cururile lipite de fotolii şi ne invită să apărăm mediul şi să descoperim România. Ei au început asta descoperindu-i munţii. De păduri.
