Am fost la vot și mi-a plăcut. Și, evident, a doua zi am ieșit să serbăm iar Victoria. Nu zic, toți oamenii cu care m-am întâlnit erau bucuroși că lucrurile au luat turnura asta. Dar se vedea de departe că bucuria se manifesta pe fundalul unei oboseli deja cronice. Ce-i drept, ne-au cam obosit. Proteste, nervi, speranță aproape de zero, prieteni contra prieteni, copii contra părinți. N-a fost ușor deloc. Știam doar că va veni ziua votului, dar nici în aia nu prea aveam încredere. Partea proastă e că într-un fel am mai trecut prin asta. Numele de Emil Constantinescu vă spune ceva? Eram copil, dar îmi aduc aminte că bucuria a fost cel puțin la fel de mare și atunci. Ne scăpase de Ilici și clica lui. Venea nu cu unul, nu cu 10, ci cu fix 15.000 de specialiști care urmau să ducă țara pe nebănuite culmi ale progresului. Nu vreau să dau spoilere, dar în final lucrurile nu au stat chiar așa. Dacă România m-a învățat ceva de când am devenit conștient de mine, e că ar trebui să nu am încredere deplină în nimic din ce ține de stat, indiferent cine îi sunt reprezentanții, că e sănătos să sancționez inclusiv (sau mai ales) derapajele celor pe care i-am susținut și i-am ales și că mai bine mă las surprins de lucrurile bune pe măsură ce se petrec, decât să cred orbește în promisiuni electorale. Mă bucur de rezultatele alegerilor care tocmai au trecut, mă bucur de faptul că unele personaje nu vor mai apărea în spațiul public măcar o perioadă, dar o să-mi păstrez o doza sănătoasă de scepticism în ceea ce privește viitorul. Dacă e pe bune, foarte bine. Dar dacă istoria o să se repete, cum a avut prostul obicei de-a o face, măcar n-o să fiu așa dezamăgit. Fără nicio apăsare o să-mi fac bagajele și mă duc unde văd cu ochii.
Ionuț Constantin (Yokko) – iubitor de filme, cărți și muzici faine, solist vocal în Fernet Blues Company
