„10”, „Balul”, „Hamlet”… sunt doar câteva titluri care ne duc întotdeauna cu gândul la un singur nume – Radu Alexandru Nica. Pentru iubitorii de artă teatrală, acesta este un nume iubit și căutat pe anunțurile TNRS. Cu pasiune și o plăcere extraordinară de a aduce la viață spectacole ce se joacă mereu cu casa închisă, talentatul sibian culege din viață supărările celor din jur, problemele societății noastre, elemente de care ne lovim în fiecare zi și pe toate le transformă, cu dăruire, în artă.
Întrebat care este sfatul pe care l-ar da cuiva care vrea să devină regizor, Radu spune că în primul rând trebuie să fie sigur că-și poate asuma ideea de a nu avea o viață obișnuită de familie, „căci ea presupune să trăiești luni întregi pe an departe de casă”. Totodată, să facă câteva asistențe de regie, ca să vadă dacă e într-adevăr ceea ce își dorește. În plus, să se asigure că are ceva important și durabil de comunicat semenilor săi, iar acel ceva poate fi comunicat cel mai bine prin teatru.
„Of, dacă aș ști, aș fi ajuns probabil departe”, spune Radu când îl întrebăm care este secretul unui spectacol reușit. „E o artă extrem de fragilă, cu foarte multe variabile”. O echipă bună de creație e indispensabilă, timp suficient de repetiții și condiții bune de lucru sunt și ele necesare – o distribuție care să te inspire, buget consistent de producție, departament tehnic și de producție dedicat și cooperant. „Dar sunt și foarte multe aspecte pe care nu le putem controla, fapt cu care mă împac și acum, după 40 de spectacole montate, destul de greu. De pildă alegerea unui moment și a unui loc potrivit pentru un anume spectacol e fundamental, iar asta e ceva de ține de intuiție și noroc. Am spectacole la care țin enorm, dar care s-au născut la locul nepotrivit și, poate, prea devreme, topindu-se astfel în anonimat”, mărturisește acesta.
Să fii un regizor bun înseamnă să „ai capacitatea de a te exprima clar și convingător”. Regia e, în bună măsură, o artă a interpretării textului altcuiva. Pe scurt, e capacitatea de a interpreta cât mai personal și coerent totodată un anumit text. E importantă și onestitatea nevoii de a transmite un anumit mesaj publicului, spune Radu. Desigur, dat fiind faptul că în mod practic e nevoie de o mare putere de organizare, trebuie să ai capacitatea de a te exprima clar și convingător. „În esență, când faci un spectacol, ești acel cineva care trebuie să convingă foarte mulți oameni din jurul tău să facă ce vrei și în modul în care vrei. „Ceea ce nu e tocmai simplu, dar e și foarte gratificant când lucrurile se leagă”.
Întrebat cum l-a ajutat această îndeletnicire în viață, Radu mărturisește că i-a ordonat gândirea. „Mi-a oferit un soi de eficiență în îndeplinirea activităților zilnice, dar, cel mai important poate, m-a ajutat să cunosc și înțeleg mai bine oamenii din jurul meu, pe mine însumi și lumea în care trăim. E însă work in progress”.
E tot mai greu să trăiești din asta în România, ca regizor independent. „Nu face nimeni avere, e totuși un lux profesia aceasta, iar bucuria de a o face, intensitatea cu care trăiești anumite momente (mai ales în timpul repetițiilor, căci spectacolul e finalul unui proces care e mult mai interesant decât produsul fatalmente imperfect), se cere cumva plătită. Altfel decât financiar”, spune artistul sibian.
Atunci când îl întrebăm cât de apreciată este această meserie în Sibiu, Radu recunoaște că nu știe și spune că ar fi bun un sondaj în rândul spectatorilor de teatru sibieni „pentru a vedea care e notorietatea noastră”. În genere, e o meserie care stă în umbra actorilor, „lumea nu vine în primul rând pentru regizor la un spectacol, deși există și excepții”, spune el. „Dar noi suntem cunoscuți în primul rând de oamenii din breaslă și de pasionații de teatru, e o artă intermediară după cum spuneam – vorbim prin intermediul unor oameni prin texte scrise de alți oameni și suntem ajutați în asta de cu totul alți oameni. În interdependența asta labilă constă frumusețea și plăcerea ascunsă a acestei meserii – în ipostaza dublă de a te afla într-o poziție privilegiată de putere, în expunerea și asumarea pe care aceasta o presupune, dar fără a fi în fond cunoscut de cei cărora li te adresezi. Ești un mic și temporar deus absconditus așadar”.
