De câțiva ani visez la o vacanță tropicală în toiul iernii. Să plec de la zăpadă și temperaturi negative, purtând nenumărate straturi de haine și să ajung la soare, plajă și palmieri. Să port rochii de in în ianuarie. Să fac baie în ocean.
Am plecat dintr-un Sibiu ce încă mai purta urme timide ale sărbătorilor de Crăciun și am ajuns pe o insulă ecuatorială, în plin anotimp ploios (care nu e deloc cum credeam, fiindcă ploile sunt surte și foarte calde). Am ales Bali pentru că știu că o vacanță care presupune doar plajă mă plictisește după câteva zile, iar acolo aveam mult de explorat.
După o zi, căldura, palmierii, jungla și vegetația atât de abundentă că părea din altă lume mă fascinau și în același timp mi se păreau extrem de familiare. E un sentiment tare ciudat, amplificat de ceața ce ți se așterne pe creier ca urmare a diferenței de fus orar. Cât am stat în Ubud, jungla mi-a cucerit mintea. După ce am venit acasă, jungla mi-a invadat visele.
Plaja din Jimbaran s-a integrat în același sentiment al unei familiarități inexplicabile. Oceanul Indian mi-a depășit toate așteptările, cu valurile de surf, cu viața marină abundentă și cu temperatura apei de 30 de grade Celsius. Abia după câteva zile am început să înțeleg că nu e mijlocul lui august, ci ianuarie 2020.
Când am revenit în țară, privind munții înghețați de pe Valea Oltului, m-a încercat o senzație nouă. Pe de o parte, erau aceiași munți ce îmi dădeau sentimentul de acasă. Pe de altă parte, lipsa verdelui și a vieții explozive din junglă mi se păreau tulburătoare.
E incredibil de frig când te întorci de la plajă, iarna. Cerul nu mai pare îndeajuns de albastru, iar copacii sunt prea mici. Și ai nevoie de timp ca să reînveți să iubești zăpada.
