La intrarea în curtea secției de poliție din cartier un gard mobil împarte fluxul de cetățeni în două. La dreapta se face drumul spre „evidența populației”, unde e o coadă de vreo douăzeci de persoane. La stânga e cel spre „cazier judiciar”, unde sunt doat vreo cinci oameni.
Răsuflu ușurat și mă așez la stânga. După vreo douăzeci de minute ajung la ușă. Pe care tronează programul. Hait, nu e sigur că ajung la timp înăuntru, la 14 se termină programul pentru „cazier”. Încep să fumez nervos. Între timp, la coada pentru „evidența populației” nervii celor care așteaptă răbufnesc în vociferări.
O doamnă cu pălărie:
– De trei ore stăm aici și parcă abia se mișcă. Trei ore. Ce-or face acolo, domnule, mare lucru ce-au de făcut. Pui actele într-un dosar, mulțumim, reveniți mâine, poimâine, sănătate…
O fată cu ochelari și bască roz:
– Eu nu înțeleg treaba asta pe-o care zicea un domn, că să facem o listă de așteptare…CE listă.
Un domn în vârstă cu geacă pe care scrie I LOVE USA:
– E, domnișoară, sunteți recentă, se vede. N-ați prins cozile de pe vremea lu’ Ceaușescu. Atunci stăteai cu zilele la cozi, era nevoie de liste.
Un polițist chel și cu burtă iese și strigă:
– Hai, următoarele trei persoane, vă rog.
Coada se smucește brusc. Oamenii se animă. Doamna cu pălărie își înmoaie vocea:
– Bine, poate ne-am schimbat și noi. Poate acum, în epoca asta în care totul e-n viteză, trei ore se simt altfel decât pe vremuri. ETC.
