CLIN D’OEIL | ANNA UNGUREANU: Muzica din culorile pe care le arăți cu mâna

ANNA UNGUREANU: Muzica din culorile pe care le arăți cu mâna

De aproape șase decenii, Corul Madrigal este unul dintre simbolurile perene ale artei și culturii contemporane românești și a-l conduce pe scenă și în afara ei cu inspirație, patos și dedicare în spiritul fondatorului său, maestrul Marin Constantin, reprezintă o responsabilitate formidabilă, pe care doar o persoană hărăzită din belșug deopotrivă cu talent și înțelepciune și-o poate asuma cu succes.

Iar aceasta s-a dovedit a fi, de ani buni, ANNA UNGUREANU, dirijor principal al Madrigalului, dar și director artistic al programului de integrare prin muzică Cantus Mundi, una dintre puținele femei dirijor de cor reputate la nivel mondial, care continuă să se lase călăuzită în activitatea ei din cadrul ansamblului – după propria-i mărturisire – de cuvintele legendarului său mentor, Marin Constantin:

”În momentul în care un dirijor, femeie sau bărbat, este pe scenă în actul dirijoral, are sexul îngerilor. Să te mai combată cineva cu asta! Să te mai întrebe ceva după asta.”

Noi nu ne-am propus să o întrebăm doar „ceva” pe Anna Ungureanu, fiind interesaţi să aflăm din tainele reușitei Corului Madrigal de a rămâne hipereractiv ca grup în spațiul artelor performative, inclusiv într-o perioadă caracterizată de acută izolare socială… fie că ne gândim doar la memorabilele spectacole din vara trecută susținute live & safe în Amfiteatrul „Mihai Eminescu” sau că avem în vedere cele două noi albume de Paște pe care corul le lansează zilele acestea cu Anna ca dirijoare și diriguitoare a întregului colectiv.

Anna, în primul rând te rog să-mi dai câteva detalii cu privire la cele două albume pentru Sărbătorile pascale pe care Corul Madrigal le va lansa în zilele următoare.

Albumul Ave Maria [care se lansează pe 18 martie – n.r.] conține în principal piese catolice, piese din ‚clasicul’ mondial foarte interesante prin limbajul lor, uneori neconvențional și alteori foarte profund.

Am dorit ca acest disc să iasă înainte de Paștele Catolic, deoarece anul acesta Sărbătorile se decalează și atunci cadoul nostru trebuie să fie un pic mai bogat… ne-am gândit la toate sufletele care doresc să asculte Madrigal în maniera lor sensibilă și, poate, dintr-o perspectivă religioasă mai deosebită.

Cel de-al doilea CD se va referi la momentele dinaintea răstignirii și la cel al răstignirii lui Iisus, o să fie o privire eminamente ortodoxă la Săptămâna Patimilor și va aduce iarăși pagini de profunzime umană și de o sensibilitate aparte pentru că Madrigalul, atât cu colindele și cu muzica bizantină cât și cu piesele de Paște, a adus mereu acea senzație recognoscibilă de ”Da, acum pot să simt, acum este timpul!”.

Prin aceste cântări, ca ascultător, să simt că este adevăratul timp al Paștelui sau adevăratul timp al Crăciunului. Cumva muzica ne întoarce în copilăria noastră, în tradițiile familiilor noastre, ale poporului român în mod deosebit.

Practic, cum ajungeți în cadrul Corului Madrigal să definitivați acea selecție de compoziții care ulterior va deveni repertoriul pentru un disc sau concert tematic?

Acesta este un proces lung și foarte, foarte complex, și nu se desfășoară doar în mintea și în sufletul meu, ci în concordanță cu mintea și sufletele tuturor cu care colaborez, în sensul în care – inclusiv cu colegii mei artiști lirici cu care cânt pe scenă – avem dezbateri destul de lungi în diferite câmpuri, fiecare după interesele și cunoștințele sale.

Aici mă refer în primul rând la acei colegi care activează în biserici ca și dirijori, ca și cântăreți la strană, în coruri, la Patriarhie, care vin fiecare cu materiale pe care le dezbatem, le comparăm, să vedem care-i tradiția, ca să nu deranjăm pe nimeni dar, în același timp, să le punem într-o formă de concert care este non-canonică și ne permite conceptual să avem poate câteva priviri dintr-un unghi care să lărgească un pic orizontul. În același timp, trebuie să fie ceea ce se așteaptă de către public dar cu multe surprize.

Este o complexitate la care ne gândim tot timpul și până la urmă este cum simțim noi… intuiția noastră artistică trebuie să funcționeze și asta încurajez întotdeauna în lucrul cu echipa, să putem face o poveste din desfășurătorul temelor acestor piese.

Iată, astea sunt câteva din dorințele și ambițiile noastre când ne gândim la crearea unui program, indiferent că mergem în turneu sau în studioul de înregistrări, pentru că am observat din experiență că publicul reacționează foarte cald și uman la piese pe care le recunoaște și le poate reîncărca din amintire din nou în emoțiile sale actuale, și că publicul mai reacționează foarte frumos și divers – aici depinde de piesă – şi la lucruri pe care le aude prima oară… dar are nevoie de ambele. Și atunci aceste două sensuri se regăsesc întotdeauna în căutarea noastră.

Apropo de baza muzicală din care vă faceți selecțiile, te-ai perfecționat cu Sarah Hansen, dirijoarea unuia dintre puţinele ansambluri vocale feminine din SUA, care este o promotoare notorie a muzicii noi. Corul Madrigal promovează la rândul său nu doar muzica de factură clasică şi amintesc aici, de exemplu, concertele din cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi. Putem vorbi de o extensie sistematică și nu accidentală a tradiției până în contemporaneitate în ce priveşte compoziţia muzicii corale? Aveţi de unde alege?

Slavă Domnului, da, da. Acum ai oportunitatea imensă a internetului unde poți să găsești, să asculți, să cumperi, ai acces la informație… până la urmă despre asta este vorba. Sarah Hansen este un om la care țin foarte mult – din păcate, ne-am întâlnit în această viață doar de două ori până în momentul acesta – , și am învățat de la ea curajul cu care să abordezi piese moderne, însă pe atunci piesele moderne erau cu totul în alt stil și cu altă viziune față de ce este acum pe piață, dar asta mă bucură fiindcă limbajul muzical se transformă probabil că și în funcție de necesitățile umane, de lărgirea orizonturilor umane, de capacitatea tehnică cu care se însoțește adeseori.

Corul Madrigal este cunoscut şi în afară de colindele și de piesele religioase pe care le-a promovat, fiind acel motor care le-a dat ocazia și dorința tuturor compozitorilor vremii din 1963 încoace, mai ales sub dorința maestrul Marin Constantin care îi încuraja, de a crea într-un limbaj modern.

Acum sunt cu totul alte stiluri dar ne bucură la fel de mult această îmbogățire a limbajului muzical coral pentru că este o nișă – și aici trebuie să revenim puțin cu picioarele pe pământ fiindcă muzica românească este și mai nișată decât altele în ceea ce privește modernitatea în muzica corală -, dar avem compozitori foarte îndrăzneți, foarte capabili și foarte curajoși care ar merita să îi îmbrățișăm mai mult.

Şi cred că nu doar Corul Madrigal ci și celelalte coruri academice, de filarmonică și așa mai departe, ar trebui să aibă mai mult curaj și să descopere din când în când piese noi pe care să le promoveze în primul rând pentru cultura românească, dar şi pentru limbajul propriu, pentru evoluția proprie.

Vorbind din experiență, cred că este chiar util și necesar să facă toată lumea acest pas, cel puțin de câteva ori pe an, astfel încât să își îmbogățească posibilitățile tehnice, pentru că ceea ce aduc nou aceste piese sunt o lume sonoră care prin armonie bogată surprinzătoare poate să aducă bucurii neașteptate, tehnica vocală nouă ce te obligă să găsești soluții noi, omogenitatea care suferă foarte mult din cauza diviziilor foarte multe.

Noi acum prezentăm pe Ave Maria o piesă la 11 voci, un Pater noster de [Vytautas] Miškinis, un nordic din Lituania… iată un limbaj nou pentru noi dar care pentru Europa Occidentală este de foarte mult timp cunoscut și apreciat.

Revenind la discul nostru, în afară de o singură piesă, iconică putem spune, Ave Maria de Tommaso Ludovico da Vittoria, toate celelalte sunt noutăți, sunt pe piață pentru prima oară în România sub forma înregistrării de către Madrigal.

Cele mai multe sunt necunoscute și necântate, din păcate spun, pentru că mi-aș dori foarte mult să fie o efervescență a corurilor în a descoperi limbaje și partituri noi și moderne.

Cu repertoriul stabilit, ajungeți la faza de repetiții. Ce vă faceți în situaţia în care rezultatul performativ nu e cel de nivelul pe îl sperați?

S-a întâmplat o singură dată că am insistat cu o piesă pe versurile lui Shakespeare dacă îmi amintesc bine, în orice caz era o compoziție englezească, cu un ritual de vrăjitorie în care explicit energia negativă, într-adevăr, trebuia crescută, trebuia arhitectural adusă în fața publicului iar coriștii la un moment dat nu au fost de acord, nu se simțeau confortabil cu energia piesei.

Nu că n-ar fi putut să o cânte, nu că nu suna frumos din punct de vedere armonic, fiindcă pe alocuri aducea niște… armonii surprinzătoare care plăceau urechii chiar dacă erau diferite de cele cu care eram noi obișnuiți, dar, după câteva repetiții, din ce în ce mai mulți m-au rugat să abandonăm pentru că tema nu le face plăcere, le scade energia… din cauza textului.

Muzica putea fi explorată poate mai departe dar textul ne cobora energia foarte mult. În loc să promovăm o stare de beatitudine, de armonie între suflete, de fapt se promova o stare încrâncenată de magie aproape neagră – nu știu cum să o descriu, că nici nu știu cum este magia neagră dar îmi închipui că e cumva în zona asta – și atunci am abandonat.

Este remarcabil că s-a întâmplat doar o singură dată în atâţia ani…

Multe alte situații se întâmplă în direcția în care eu deja am explorat piesa şi îi cunosc deja posibilitățile interioare pe care le poate degaja și declanșa iar ei, când se întâlnesc prima oară cu piesa, nu sunt încă convinși și trebuie să duc o muncă de „convingere”, dar care este obligatorie pentru că trebuie să le explic povestea, să le aduc toată lumea sonoră, să înțeleagă armoniile dacă sunt foarte moderne și complexe, să îmi prioritizez anumite voci, pentru ca, ușor-ușor, să vadă printre rânduri și să înțeleagă arhitectura.

Şi câteodată, după multe repetiții, ajung să îmi spună: ”Ai avut dreptate! Am avut așa o satisfacție încât… acum înțeleg.”

Au descoperit în timp ce învățau, în timp ce exersau, au descoperit piesa – chiar dacă la început nu li se părea ceva valoros pe care să o simtă în profunzime – și au ajuns la aceleași sentimente, și eu mă bucur foarte mult pentru că, de fapt, despre asta este vorba în artă: creaţia este un proces.

Trebuie să ajungi la piesă, trebuie să înveți să o descoperi structura și să te pui la dispoziția ei.

Deci asta e o altă situație. Altceva nu se întâmplă fiindcă foarte multe dintre piesele pe care le alegem sunt frumoase și muzica ne aduce multe bucurii așa că excepțiile se cern repede: cele care nu ne plac, de obicei nici nu le introducem în repetiție.

În privința muzicii lucrurile mi-au devenit mai clare dar cum se construieşte identitatea Corului Madrigal dincolo de muzică? Crearea look-ului, alegerea locațiilor de concert, designul scenografic. Cum te raportezi la grup în luarea unor decizii care țin de aceste aspecte?

Cred că am început să ne super-specializăm față de cum am fost cândva în Madrigal. Maestrul Marin Constantin a creat cu ani în urmă un brand ce poate să crească încontinuu, cu o identitate vizuală care astăzi este perfect valabilă și cu o sonoritate care este preluată după cum visăm noi în momentul acesta și după posibilitățile noastre, fiindcă linia repertorială – care este în fond aceeași – e îmbogățită permanent pe toate planurile, pe toate stilurile muzicale sau pe toate epocile pe care le-am abordat.

Avem acum o echipă în care ne super-specializăm în sensul în care artistul știe cel mai bine cum poate să facă să-și învețe şi să-și interiorizeze bine partitura, să o simtă și să o redea cu toate posibilitățile sale în fiecare moment. Și asta este treaba lui, să facă echipă cu ceilalți, să facă echipă cu dirijorul și să se pună la dispoziție în sensul spiritual cel mai profund de care este capabil în acel moment.

Dar, dincolo de asta, avem departament de comunicare și de imagine, avem un manager cu o viziune complexă asupra tuturor elementelor care trebuie să se adune, să colaboreze și să se completeze la un moment dat pentru ca un concert să se întâmple.

Partea muzicală și artistică îmi aparține mie dar, cum spuneam, o consultare există cu colegii din cor, câteodată poate nu una directă dar prin observarea reacțiilor lor, pentru ca, după aceea, să pot face să fie totul bine, cu rezervele pe care mi le pun la dispoziție doar adunate și duse într-o direcție unitară.

Trebuie înțeles că în artă, dacă nu lași libertate şi doar obligi omul să facă într-un fel, atunci opțiunile sunt mult scurtate, dar, în același timp, spiritul trebuie să funcționeze în sensul în care toți ne lăsăm un pic pe mâna celorlalți.

Eu n-aș putea dirija dacă ei n-ar cânta și ei, dacă n-ar cânta sub o singură direcție… poate că ar ieși o multitudine de dorințe și de posibilități pe care nu am reuşi să le adunăm împreună.

Trecând mai departe ca să completăm imaginea, avem oameni pentru fiecare aspect, de la unul singur până la o echipă întreagă, astfel încât să respecte dorința și eleganța și viziunea pe care vrem să o promovăm.

Ave Maria

Să particularizăm niţel. Unul dintre evenimentele memorabile de anul trecut rămâne incontestabil spectacolul vostru Ave Maria de la Amfiteatrul „Mihai Eminescu”. Cum s-a născut ideea, una de natură artistică, de a-i avea ca invitaţi pe copiii îndrumaţi de Zoli Toth și pe actorul Marius Manole?  

Este o idee artistică dar ideea nu îmi aparține, asta pot să spun cu mâna pe inimă. Aici este vorba exact de simbioză, pentru că vin propuneri artistice și din partea managerului care are foarte multe conexiuni, care vede un pic pe deasupra noastră, a artiștilor.

Noi tindem să stăm atât de adânc în problematica pe care o abordăm în căutarea sensurilor, a omogenității, încât, din când în când, este foarte binevenit ca cineva din afară care are o altă viziune să mai propună şi altceva… și aici intervine acea necesitate de a fi o echipă perfectă, ‚artisticul’ cu ‚organizarea’, să se poată înțelege întotdeauna astfel încât rezultatul să fie unul mereu surprinzător.

Marius Manole nu a fost ideea mea dar a fost plăcerea mea totală și întâlnirea cu el și cu ce a creat, și cu energia sa, a fost absolut magnifică în scenă și asta am dorit să traducem şi în acest CD superb, Ave Maria. Iar Zoli și copiii [Ansamblul de percuţie Young Beats] fac parte din Programul Național Cantus Mundi şi noi colaborăm de destulă vreme ca să ne cunoaștem posibilitățile, și nu ne trebuie mult timp să „înnebunim” împreună și să producem câteva idei muzicale și artistice foarte faine. El, de altfel, este foarte implicat în acest program.

Discutând de concerte, pe 3 martie, la Cercul Militar Naţional, l-aţi susţinut pe cel aniversar, „Madrigal 58”, căci au trecut 58 de ani de activitate neîntreruptă a corului. Cum ați reușit pe parcursul acestor luni să aveţi o activitate artistică remarcabilă prin constanţă şi consistenţă într-un context pandemic în care orice activitate de grup a fost şi rămâne ”contraindicată”?

A fost, cred, cel mai frumos an, pot să spun asta, iar energia grupului a crescut cel mai mult. Chiar dacă nu ne-am văzut tot timpul, Madrigalul nu s-a oprit nicio zi. În afară de zilele libere legale şi de acea lună de vacanță pe care toată lumea artistică o ia la un moment dat, noi nu ne-am oprit nicio zi.

Și aici cred că trebuie vorbit foarte serios pentru că, pe mine personal, chiar m-au sunat din toată țara direcțiuni de filarmonici, colegi de breaslă, dirijori, coriști, profesori: „Cum faceți voi? Ce faceți? Că noi suntem disperați, nu putem face nimic!”

Și aici trebuie să spun că un pic de curaj trebuie, poate chiar mai mult, un pic de viziune și spirit de echipă trebuie. Ca să înțeleagă toată lumea care e scopul, cum poți să duci la bun sfârșit aceste programe în condițiile în care nu ai voie să dai concerte – cel puțin până la un moment dat nu am avut voie să ne întâlnim cu publicul – a fost nevoie de curaj în primul rând și de dorința de a nu ne opri.

Pentru că ne-am dat foarte repede seama că dacă nu ai activitate artistică, nu clocotești în fiecare zi pentru o idee, pentru un scop, pentru o fărâmă de creație, nu ești utilizat pentru ceea ce ești creat, atunci mori în fiecare zi câte puțin și atunci am găsit mai multe formule.

Una a fost să lucrăm în fiecare zi și eu și dirijorul secund al Madrigalului, Cezar Verlan, cu câte cinci colegi pe WhatsApp, dându-le task-uri noi, solfegii noi, ca să înceapă să miște un pic imaginația, limbajul muzical, exerciții vocale… în fiecare au avut de făcut ceva nou și nu știau cine va fi sunat între 10:00 și 14:00. Deci ei, acasă fiind, au fost tot timpul la disponibilitatea Madrigalului, tot timpul, pentru că știau că pot fi sunați în fiecare zi şi așa a și fost: în fiecare zi, cel puțin 10 madrigaliști au fost contactați.

Am avut rolul de a-l ajuta pe fiecare în ceea ce avea de făcut pentru că rezolvam problemele tehnice – „În viziunea dirijorală am o direcție, te rog să mergi către această direcție ca să nu muncești degeaba.” – dar a fost şi partea psihologică pentru că unii au fost blocați singuri acasă la un moment dat și atunci aveau nevoie de apartenența asta, să simtă că sunt doriți, sunt valabili, sunt parte din echipă și că avem împreună planuri… adică tot timpul să construim acest spirit de utilitate a artistului.

Mai mult, în acest timp am avut ocazia să studiem foarte mult, să citim partituri, cărți despre cântul vocal, despre armonii, despre ansambluri vocale şi despre istoria Madrigalului pentru cei care au venit mai nou în cor și nu au apucat să o facă.

Deci am avut timp să consolidăm niște informații cum altfel nu am fi putut să o facem şi aproape săptămânal ne-am întâlnit pe Zoom și acolo să vezi efervescență și bucurie, și energia reîntâlnirii tuturor. Bineînțeles că acolo nu mai cântam, pur și simplu discutam ca într-o mare familie. Deci spiritul acesta de echipă a fost continuu întreținut și îmbogățit prin întâlnirile online.

Madrigal 58

Greu de crezut totuşi că a fost suficientă comunicarea de la distanţă…

Asta a fost una dintre variante, cea mai constantă. După aceea au venit rugămințile lor de a ne întâlni în orice formulă, oricât de mică, dar numai să începem să cântăm, pentru că au ajuns să își cânte vocile în șifonier ca să nu deranjeze vecinii ori ca să îți eliberezi într-adevăr vocea este nevoie de o anumită putere iar asta nu s-a mai putut întâmpla acasă în adevăratul sens al cuvântului.

Mă rugau „Găsește orice locație, orice formulă, dar vrem să începem să ne întâlnim să ne dăm drumul glasului și posibilităților noastre vocale!”… și am început să facem asta în grupuri mici, ne-am schimbat sediul, ne-am găsit un alt loc, datorită, bineînțeles, managerului.

Că aici e vorba de curaj, de a nu te bloca în ce ai în momentul acela, să vezi un pic mai departe și să cauți și să discuți și să găsești soluții… și datorită acestui bun management am găsit soluții să putem să îi aducem din ce în ce mai mult împreună, în grupuri din ce în ce mai mari, pe jumătăți de cor alternativ, în zile alternative, și am reușit să construim într-o lună cinci programe de concert, ceea ce nu e puțin după ce am stat acasă fiecare separat și am lucrat doar dirijorii cu ei.

Şi am ajuns în scenă [Stagiunea estivală Madrigal 2020, desfăşurată la Centrul Cultural „Mihai Eminescu” în perioada 21 iulie-16 august 2020 – n.r.]. Primul concert a fost o descătușare, Hora staccato s-a numit, cu piese românești, cu tradiție românească, cu costume românești, a fost concertul eliberator de această perioadă în care ei au stat foarte mult singuri dar întotdeauna în contact sub o formă sau alta.

Spusesem tuturor celor cu care am vorbit: „Vă încurajez să găsiți soluții, nu stați degeaba.”… şi încurajez în continuare, orice ce s-ar întâmpla – cred că este de domeniul nostru -, să găsim soluții în fiecare instituție.

Hora staccato

Te-ai referit mult la colegii de cor şi de breaslă dar acum spune-mi și cum ai traversat tu personal această perioadă. Până la urmă, poate ți-ar fi fost mai comod să repui mâna pe vioară, să te bucuri de familia căreia i-ai simţit lipsa prin turnee, deci aveai ce face.

Și asta am și făcut. Asta am și făcut dar după orele de lucru cu colegii mei. Cel puțin 5-6 ore lucram cu colegii mei de la Madrigal, după care am mai avut și Cantus Mundi unde am dezvoltat multe alte programe online.

Pentru mine a fost esențial să fiu în contact cu ei pentru că mă inspiră foarte mult în ceea ce le place, în ceea ce nu le place, în ceea ce pot sau nu pot, ş.a.m.d., pentru că acele programe s-au născut din mintea mea în combinație cu ce lucram cu ei, simțindu-le energia, înțelegându-le psihologia, înțelegându-le dorințele. Numai așa poți lucra.

Cred că niciun dirijor nu lucrează undeva remote patru luni singur și după aceea vine direct în fața formației și are pretenția ca totul să meargă strună. Pentru că este doar o parte ceea ce oferi tu și ceea ce ți-ai construit ca dorințe și posibilități arhitecturale, muzicale sau sonore în mintea ta, în sufletul tău, și altele sunt posibilitățile și conectarea cu ansamblul.

Acolo trebuie timp, acolo trebuie energie, trebuie inspirație ca grup, împreună.

Da, am stat cu copilul şi cu soțul meu cât nu am stat niciodată, am reușit să mă văd cu părinții mei, cu bunicii mei, și să împărtășim momente absolut frumoase dar, în același timp, a fost esențial să nu-mi pierd contactul nicio zi cu partea mea artistică, care este o parte foarte importantă în existența mea.

Anna, chiar după atâţia ani pe scenă împreună cu ei, cum reuşeşti să îţi conduci colegii din Corul Madrigal cu aparent atât de puțin efort?

Aparent. Aparența vine din partea vizuală pe care o percepem. Vezi, când eram studentă și de-abia pipăiam tainele dirijatului, totul era foarte mecanic, probabil că semăna niţel cu momentul în care începi să șofezi… totul părea mecanic în mişcări fiindcă sunt pași pe care trebuie îi gândești înainte, să te montezi și să îi faci fizic. Cam așa a debutat în cazul meu mișcarea dirijorală.

De-abia apoi, după ani de lucru în această meserie, pot să spun ca au început mâinile să se încarce cu sens, să înțeleg cum să eliberez dorința interioară și să transmit prin mâini, prin corp, prin facies, prin energie, sensurile pe care le doresc, posibilitățile, chiar și culorile pe care le doresc, pe care le poți arăta cu mâna… chiar dacă pare ciudat să spui așa ceva, culori pe care le arăți cu mâna.

Pentru mine a fost un proces normal pentru că mereu descopăr ceva nou. Dirijor nu ești, dirijor devii în fiecare moment până când mori. Şi cine spune ”Gata, sunt dirijor!”, cred că nu înțelege foarte bine despre ce este vorba pentru că nu ești brusc artist și gata, s-a oprit deodată munca ta, ci ești artist în devenire și în continuă formare și în evoluție până ce mori, și cred că așa suntem toată viața noastră.

O profesie creativă are o viață lungă și destul de complexă. Sigur, energia celor care ne ascultă din public mă influențează dar cel mai mult mă inspiră artiștii din fața mea, care își dau libertatea de a se lăsa cu totul, mai ales în interiorul lor, pe mâna mea.

Acest flux de energie, de dorințe, de creativitate, de moment, de inspirație de la public, de inspirație de la orice gând care vine în secunda aceea, de tot ce am exersat, este de fapt un proces, unul continuu și pe mai multe planuri. Este un proces tehnic, este un proces vocal, este un proces fizic, efectiv, pentru că particip cu tot corpul, dar este şi un proces afectiv, aperceptiv, și este până la urmă un proces de echipă.

Cred că e foarte greu să descrii această meserie pentru că noi suntem eminamente simțitori. E greu să vorbești despre ceva ce se întâmplă în sufletul tău, e greu să spui ce simți, şi arta trece prin simțurile noastre, prin creativitate, prin profunzimi.

Şi de aceea comunicarea este prin toți porii și prin toată energia mea, indiferent că vizual se întâmplă ceva sau nu.

foto © Bogdan Dănescu

Ai început prin a cânta la vioară dar te-ai îndreptat ulterior către dirijat… cândva-undeva, ai dobândit convingerea că ai vocație, că ai putea să devii un dirijor bun. În ce circumstanțe s-a întâmplat asta?

Cred că atunci nici nu cunoșteam noțiunea de dirijor, nu știam ce înseamnă… doar am simțit. Când am creat prima orchestră a liceului din Sfântu Gheorghe, care există și astăzi, atunci am simțit că a conduce îmi convine, că pot, că știu, că simt cum să o conduc. Am avut un profesor extraordinar de drăguț și de jovial și de jucăuș care mă și lăsa pentru că a vrut să ne lase cu această experiență a orchestrei.

A fost la început doar un sextet care, după aceea, s-a dezvoltat într-o orchestră mai mare cu mai multe instrumente, dar cu acel sextet în care eram prim violonist ne-am afirmat la un bal de grofi, cu tradiție, cu costume, unde am văzut prima oară costume de epocă fluturându-se pe lângă mine în timp ce dansau pe muzica pe care o cântam noi. Şi iată că mai târziu am ajuns să îmbrac de foarte multe ori costume de epocă… vezi, au fost semne și semnale din timp pentru această zonă stilistică.

Același lucru a fost și la Conservator, unde am activat și în orchestra pedagogică, tot concertmaestru, am avut deja un dirijor în față de la care puteam să iau rolul în serios și să înțeleg cum comunică, apoi la cor am avut marele noroc să lucrez cu Dan Mihai Goia, care a avut 25 de ani de activitate în Corul Madrigal și care înțelegea cântatul vocal și coral în acel fel sensibil, elegant și luminos pe care, după aceea, aveam să-l înțeleg și eu de la maestrul Marin Constantin.

El m-a îndrumat în primă fază să vin pe acest drum, chiar dacă alții mi-au zis pe atunci foarte clar: „O femeie, o tânără și o unguroaică, această combinație de trei nu are ce căuta în meseria de dirijor. Nu o să reușești niciodată.”.

Bineînțeles că m-am ambiționat, ca să mă motivez și mai mult şi nu ca să le arăt lor, căci dacă eu simt un lucru pe acela îl dezvolt, nu mă las condusă de alte păreri… ceea ce le recomand tuturor tinerilor.

Dacă simt ceva și au intuiție într-o zonă, indiferent că este artistică sau nu, dar doresc să se ducă într-acolo, să nu se lase influențați, pentru că energia lor este mult mai importantă decât părerea altcuiva care nu înțelege datele în care trăiește acel tânăr.

Că ești femeie sau bărbat, că ești tânăr sau bătrân, datele fizice nu au nicio legătură cu posibilitățile tale interioare și dorințele tale pe care le poți fructifica într-o anume direcție.

Dincolo de asta, nu ți-e teamă când ajungi la Sfântu Gheorghe să dirijezi Madrigalul în Biserica Kristzus Király că se va zice „Uite, vine o bucureșteancă să ne cânte nouă în biserică!”?

Nu, fiindcă pentru ei am rămas întotdeauna una de-a lor. Sunt o sfântugheorgheancă și este o mândrie aparte care mă încarcă extraordinar de mult. De altfel, cred că acolo am cele mai multe emoții.

Cu părinții în spatele meu am cele mai mari emoții pentru că simt în spatele meu emoția lor, le simt așteptările de a confirma eu, și ăsta este un bagaj pe care îl car peste tot cu atenție deşi trebuie să încep să mă detașez şi să mă concentrez la ce am eu de făcut.

Dar aceea este o energie extraordinară, e energia familiei, energia rădăcinilor de unde am plecat fiecare dintre noi, și ori de câte ori ne întâlnim cu ea ne amintim profund în sensibilitatea noastră de cine suntem și chiar cred că ne și încarcă foarte bine.

În cazul meu este bine.

În paralel cu studiile tale la Conservator, maestrul Marin Constantin ți-a asigurat o formare artistică extraordinar de consistentă. Vorbește-mi un pic despre câștigurile educaționale pe care le-ai avut din colaborarea și interacțiunea directă cu acesta.

În primul rând, încrederea cu care m-a lăsat să intru în atelierul său unde nu oricine ajungea şi de a mă menține acolo… acestea sunt daruri divine pentru viața și dezvoltarea mea profesională prin deciziile maestrului Marin Constantin.

Am avut un atelier care nu mai există nicăieri, un atelier solid deja bine construit și de unde învățai – începând de la intrare – cum să îți saluți colegii, cum să privești și să observi imediat starea de spirit a fiecăruia în parte dar și a echipei în general, cum să reacționezi sau să nu reacționezi, în ce momente să o faci… şi asta doar privindu-l pe maestru și înțelegându-i reacțiile, pentru că le niciodată nu ne învăța prin cuvinte.

El și când dirija trebuia să observi, să-l simți, să-l vizualizezi, să-l vezi, să preiei eventual, pentru că la început învățăm imitând, ca după aceea să poți să te detașezi și să îţi găsești calea personală, pe care de asemenea m-a încurajat foarte mult. Lucram deci cu el fără cuvinte, el dirijându-mă nu cu mâinile ci cu ochii, cu mimica, iar eu cântând piesa, în sensul în care mă conducea maestrul.

Așa ceva nu se întâmpla niciodată la orele de curs de dirijat. Deci trebuia să fii un maestru care trăia de atâta timp pe scenă, prin scenă, prin coriștii săi, prin muzică. Nivelul său de înțelegere a artei și a sensibilităților a fost un nivel către care tindeam cu toții, atât noi cât și profesorii noștri. Și astfel, cumva, am sărit o etapă ajungând direct la acel maestru care fără vorbe, fără cursuri, pur și simplu prin observație, prin energia pe care ți-o transmitea, îți dădea informațiile.

Acest lucru cred că este unicat. El nu explica matematic și foarte academic dar spunea ”Eu simt aici așa” și îți spunea într-un fel sau îți cânta într-un fel prin care tu înțelegeai în profunzime fără cuvinte.

Încrederea pe care m-a învățat să o am și să o transmit mai departe cred că este una dintre lecțiile cele mai importante, faptul că ai ajuns să înveți, să înțelegi câte ceva și să dai mai departe această dorință și credință și unui alt tânăr sau cât mai multora… aceasta este direcția pe care astăzi încerc să merg și eu.

Pe această direcţie vom continua dialogul. Ce înseamnă pentru tine, Anna Ungureanu, deviza programului Cantus Mundi, „Schimbăm România prin muzică”? Chiar putem să o schimbăm? Avem de ce?

În primul rând necesitatea de a crea după noi un val de generații care să dorească măcar să se apropie de frumosul pe care îl înțelegem noi în muzica clasică. A fost necesar în momentul în care ne-am dat seama, prin 2010 deja, că erau din ce în ce mai puține capetele „albe” în publicul pe care îl aveam în sală.

Erau generațiile care înțelegeau, care așa au trăit, care aveau o bucurie să se îmbrace frumos și să vină în sala de spectacol, iar dacă dispar ușor-ușor, ce rămâne în urmă? Pentru că o completare nu se vedea la orizont. Ăsta era unul din momente în care am realizat că trebuie să facem ceva. Apoi a venit inițiativa maestrului Ion Marin care a zis ”Haideți să creăm un program!”.

La început a fost sub formă de proiect și noi, nebuni, am zis ”Da, vrem!”. Pentru că, pe de altă parte, și dacă socotești un pic toate lucrurile astea, deci chiar dacă nu mai pui pasiune, tot îți dai seama că trebuie să faci ceva ca peste 5, 10, 25 ani, să ai pe cineva în sală. Asta foarte matematic și foarte mercantil dar dincolo de acest aspect… copiii nu mai cântă, nu mai au muzică la școală, ora de muzică este înlocuită cu matematica cea importantă sau româna cea importantă.

Profesorii și directorii nu realizează că partea sensibilă este cea mai importantă și dacă acolo ai dezordine poți să torni matematica cu pâlnia și ea nu are unde să se ducă. Un copil dezordonat din punct de vedere sensibil nu va putea fi atent, concentrat, să asimileze alte informații.

Deci trebuie să lucrăm și la partea sensibilă, nu? E vorba de numai două ore, sportul și muzica. Acolo învățăm să respirăm corect… ce altceva e mai important în viața asta decât să respiri corect? Atunci când o emoție puternică – fie ea pozitivă sau negativă – te înconjoară, cum o gestionezi?

Printr-un un pic de răbdare… tradusă prin respirație, adică stai un pic până să reacționezi. Acceptarea celuilalt cu toate datele diferite de ale tale, a-i asculta părerea, clar, calm și de a accepta că poate el are o altă realitate, aici este problema.

Ori toate acestea se rezolvă fără vorbe, fără cursuri de specialitate, imediat ce îi pui să cânte împreună. Ei atunci nu mai gândesc aceste lucruri în mod conștient – ”Ah, eu sunt diferit dar acum o să fiu la fel ca ceilalți” -, totul rezolvându-se din momentul în care au început să respire împreună iar inimile lor au început să bată în același tempo datorită respirației comune și a sensibilităților care li se devoalează prin cântul lor.

Acestea sunt elementele de la baza ideii noastre de a face echipă și dincolo de Madrigal astfel încât noi, muzicienii clasici, artiștii, să avem succes şi pe mai departe.

Dar presupun că totuşi nu aţi persevera cu atâta entuziasm dacă semnalele primite de la copiii cu care lucraţi în Programul Naţional Cantus Mundi nu ar fi îmbucurătoare…

Constatarea noastră este că acei copii care au fost măcar un an în cor au intrat după aceea mai ușor şi mai interesați și la o piesă de teatru și la un vernisaj și, poate, la biserică, și au început să înțeleagă muzica clasică, că relaționarea cu celălalt se face într-un alt mod. Ei sunt impactați și schimbați pentru toată viața.

Si-atunci pentru noi, care ne consumăm o bună parte din posibilități în activitățile Madrigalului, de aici ne vine reîncărcarea, una imediată, subtilă și sinceră. Oamenii mari știu deja să se ascundă, au mecanisme, au măști pe care și le pun, se comportă în diferite feluri, dar copiii în tot ce simt se exprimă foarte sincer și sinceritatea asta are o energie absolut pură care te încarcă.

Nu mai spun de bucuria lor când cântă cu Madrigalul, când se întâlnesc cu noi, faptul că noi le deschidem ușile așa cum a făcut maestrul Marin Constantin cu mine, cu noi, și cu toate generațiile pe care le-a crescut.

Și este esențial ca din ce în ce mai mulți dintre cei care am început să înțelegem despre ce este vorba în artă și care sunt beneficiile subtile, directe, ale cântatului în echipă, ale ființării împreună într-un sens comun, să ne facem din asta o misiune.

Dincolo de faptul că dăm din experiența și din sensibilitatea noastră publicului, asta e partea a doua a misiunii noastre. Fiindcă în Cantus Mundi vorbim de un efort de echipă, despre madrigaliști care mai sunt și profesori în afară că activează și în Cantus Mundi și în Corul Madrigal și, crede-mă, pe toate le fac la maximă trăire.

Cine recunoaște prin misiunea asta că a fi artist înseamnă a dărui îşi regenerează energia primind bucuria celor cu care lucrează. Asta primim noi de la toți copiii sau tinerii cu care ne întâlnim și pe care îi impactăm.

Noi ne oferim cu toată bucuria noastră și atunci și ei ne întorc augmentat această bucurie. De aceea are succes acest program național – din 2014 s-a făcut program național – și impactează deja peste 60.000 de copii activi în coruri.

• Interviu de Ioan Big | CLIN D’OEIL | Interviuri