Rezumat
De la pânză la fotogramă: magia mișcării Laboratorul de creație: între terapie și rigoareÎntâlnirea cu publicul: micro-schimbări și speranțăDollhouse Elephant: claustrofobie și încredere oarbăÎntre Coldplay și seriale pentru copiiÎnapoi la Animest. Privirea din juriu: nevoia de uman
De ce are pictura în mișcare o forță pe care filmarea obișnuită nu o poate reproduce? Jenny Jokela vorbește despre libertatea animației cadru cu cadru, despre vulnerabilitate și despre ceea ce rămâne nespus în imaginile filmelor sale.
Câștigătoare a marelui trofeu Animest în 2025 cu hipnoticul Dollhouse Elephant, regizoarea și ilustratoarea finlandeză Jenny Jokela a revenit la București, de data aceasta ca membru în juriul competiției de scurtmetraj și film studențesc a celei de-a 21-a ediții a Festivalului Internațional de Film de Animație Animest. Stabilită la Londra și absolventă a prestigiosului Royal College of Art, Jokela transformă animația într-o galerie de artă plastică în mișcare: pictează manual, cu acrilic pe hârtie, mii de tablouri care prind viață pe ecran pentru a explora teme de o vulnerabilitate dezarmantă, de la sexualitate și rușine până la vindecarea după o traumă.
Tocmai această amprentă vizuală viscerală i-a adus selecții în marile festivaluri ale lumii (Annecy, Sundance, Ottawa), dar și colaborări cu repere majore din cultura pop și arta contemporană — de la proiectul vizual A Film for the Future al trupei Coldplay până la comenzi pentru Tate Gallery, BBC, Adult Swim sau Disney. Cu un stil inconfundabil, definit de tușe brute de acrilic pe hârtie și o explorare curajoasă a peisajelor interioare feminine, JENNY JOKELA vorbește deschis despre terapie prin desen, compromisul în proiecte comerciale de anvergură și forța cathartică a micilor schimbări.


De la pânză la fotogramă: magia mișcării
Ai un background vizual profund pictural și tactil, venind inițial dinspre fashion branding și colaj. Ce anume te-a împins spre animație și nu spre pictura convențională de șevalet sau artele plastice expuse într-o galerie albă?
Pentru mine, dilema inițială a fost mai degrabă între live-action și animație. Fiind autodidactă, filmam mult, experimentam – practic am început cu o formă de film experimental, apoi am trecut la colaj. Dar mă simțeam limitată, pentru că trebuia să ancorez totul în realitate, în ceea ce puteam fotografia sau filma. Mi-am dat seama că dacă desenez, am o putere infinit mai mare. Iar motivul pentru care a fost animație și nu ilustrație sau pictură e că la vremea respectivă eram destul de nesigură pe abilitățile mele de ilustrator.
Când am făcut primele teste de animație pictată, am realizat un lucru eliberator: fotograma trece atât de repede pe ecran, încât nu mai contează perfecțiunea unui singur desen. Putea să arate bizar sau imperfect în sine, pentru că forța și povestea se construiau din felul în care cadrele curg și se leagă împreună. Dintr-odată, simțeam că fac mici trucuri de magie. A fost o senzație de-a dreptul intoxicantă; mi-a oferit o libertate uriașă.


În lucrările tale lucrezi direct cu acrilic pe hârtie. Tehnica cadru-cu-cadru a fost o eliberare narativă sau o luptă continuă cu disciplina mișcării?
Ambele, în egală măsură. Bucuria absolută stă în mișcare și în căutarea soluției de a o obține. În metoda mea, tocmai pentru că textura picturii poate fi brută și aspră, există multă eliberare: chiar dacă un cadru pare „greșit”, el arată totuși interesant și până acum am avut noroc să pot obține imaginii coerente, integrate cu stilul meu. Oamenii mă întreabă mereu dacă nu durează o veșnicie să pictez fiecare fotogramă. Sigur că ia timp, dar desenul propriu-zis de animație este foarte rapid și liber, tocmai pentru că stratul de vopsea va acoperi contururile. Vopseaua îmi dă lejeritate. Mă împiedică să fiu perfecționistă și mă forțează să mă concentrez pe emoție, ritm și tempo.


Laboratorul de creație: între terapie și rigoare
Cum s-a nuanțat în timp procesul tău de lucru? Cum diferă un scurtmetraj intim, pornit poate fără un scenariu rigid, de un proiect mai amplu?
Dacă mă uit la primul meu film, Barbeque (filmul de absolvire de la Royal College of Art), acela a fost profund personal. Era despre cum gestionezi trauma unei agresiuni sexuale. L-am făcut pentru că mergeam la terapie și aveam ședințe stânjenitoare în care stăteam pur și simplu în tăcere pentru că eu efectiv nu puteam verbaliza prin ce am trecut.
Așa că am decis să fac Barbeque: a fost felul meu de a desena ceea ce simțeam. Pe măsură ce animam, simțeam că mă sim mai bine – a fost, pentru mine, o metodă terapeutică de a-mi recăpăta bucuria. Nici măcar nu știam cum se va termina filmul, pentru că eu însămi nu ajunsesem în acel punct de anticipare în viața reală.
A fost un demers eminamente intuitiv. La polul opus este Dollhouse Elephant, primul meu film care nu mai este direct despre mine. Acolo am scris un scenariu cap-coadă, am dezvoltat storyboard, foarte detaliat, totul a fost planificat milimetric dinainte. Ambele metode îmi plac. Cea intuitivă e mult mai epuizantă, fiindcă trebuie să sapi în tine și să stai în acele stări grele. Când lucrezi structurat, procesul devine mai așezat și chiar mai amuzant. Dar nu aș putea spune acum care dintre cele două metode te răsplătește mai mult, sunt pur și simplu două feluri diferite de abordare.


Există milioane de idei și povești cu potențial în jurul nostru. Ce anume trebuie să aibă o idee pentru a te convinge pe tine să o transformi într-un film de autor?
Trebuie să fie un subiect care mă macină cu adevărat — ceva care mă enervează profund sau o dilemă intimă cu care mă lupt în viața de zi cu zi. Filmul devine modalitatea mea de a-mi clarifica gândurile prin imagine. Când mă decid asupra unui proiect nou, desenez zeci de cadre libere, fără să mă gândesc prea mult sau să judec rezultatul, fac multe teste de tipul mini-loops sau GIF-uri.
La un moment dat, ceva face „clic”. Ca printr-o ceață, începi să zărești forma filmului și ai acea intuiție clară că acolo există ceva viu ce merită explorat. Desigur, când vine vorba de finanțare, intervine și un dram de pragmatism legat de ce proiect are șanse mai mari să primească bugete, dar atâta timp cât mie îmi pasă de miezul poveștii, compromisul e minim.
De la Barbeque la Sweet Like Lemons, aduci pe ecran stări greu de verbalizat: traumă, rușine, disociere. De ce este corpul feminin (deseori distorsionat, elastic sau fragmentat) cel mai potrivit vehicul pentru aceste emoții?
Probabil în primul rând pentru că sunt femeie și este perspectiva mea firească asupra lumii. În plus, orice poveste despre experiența feminină — fie că vorbim de sexualitate, corp sau traume din relații toxice — are o dimensiune profund fizică, somatică. Mi se pare complet logic să ancorez vizual aceste stări în anatomia feminină, deformând-o pentru a reda ce se întâmplă de fapt în interior.


În filmele tale refuzi aproape complet dialogul rostit. Care este motivul? Crezi că limbajul verbal riscă să „îmblânzească” sau să raționalizeze prea mult o trăire viscerală?
Pur și simplu îmi vine mult mai natural să nu folosesc replici. Iubesc să spun povestea prin sunet, prin ambianță și compoziție muzicală. Marele dar al animației este că poate aduce la suprafață invizibilul. În cinemaul animat poți arăta direct ceea în viața reală nu se vede cu ochiul liber, așa că de cele mai multe ori replicile rostite devin complet inutile. Paradoxal, următorul meu proiect de scurtmetraj este primul în care personajele vorbesc! E înspăimântător și complicat, dar e o provocare nouă pe care voiam să o explorez.
Ne poți dezvălui câteva detalii despre noul proiect?
Va fi cel mai orientat spre o narațiune clasică dintre toate. Întotdeauna înainte să încep un proiect nou mă întreb și ce vreau să învăț din el, ce vreau să îmbunătățesc la animația mea. Iar de data aceasta mi-am dorit să abordez și o formă mai tradițională de expunere, motiv pentru care voi avea mai multe personaje. În același timp, se întoarce la rădăcinile mele: e o comedie neagră inspirată dintr-o experiență reală de pe când aveam 20 de ani în Londra, când m-am trezit practic lăsată să conduc o cafenea după ce proprietarul a ajuns la închisoare. Vor exista din nou nuanțe legate de violența împotriva femeilor, iar vizual va fi, desigur, pictat manual.


Întâlnirea cu publicul: micro-schimbări și speranță
Pornind de la întâlnirile tale cu spectatorii, crezi că animația de autor poate produce o schimbare reală în mentalitatea publicului?
Categoric, da. Dar când abordezi teme grele sau traume, trebuie să fii foarte atent la spectator. Dacă filmul este doar întunecat și apăsător, publicul se blochează, se apără instinctiv — simte că îl forțezi să simtă ceva anume. Toată lumea știe la nivel teoretic că abuzul sau suferința sunt îngrozitoare; ce aduci nou în conversație dacă doar le arăți în mod brutal? Cred că e esențial să lași o fisură de lumină, ceva pozitiv.
Pe de o parte, pentru a le da speranță celor care au trecut prin experiențe similare, arătându-le că există o cale de ieșire; pe de altă parte, pentru a le permite celor care nu cunosc trauma să să asimileze povestea fără să se închidă în sine. Nu cred că un film schimbă lumea la nivel macro. Dar este despre micro-schimbări. Este despre a porni un dialog, despre a face publicul să se gândească la ceea ce le-ai pus în față și să vorbească între ei sau cu alții despre subiect.
Dacă într-o sală de cinema există o singură persoană care a trecut prin acea suferință și, văzând filmul, nu se mai simte izolată sau rușinată, acela este cel mai mare câștig. După fiecare proiecție cu filmele mele mai grele, vine cel puțin o femeie care îmi spune că s-a regăsit în poveste. Pentru mine, acesta e un act de vindecare reciprocă. Îți amintește că emoțiile tale nu sunt o anomalie solitară, ci sentimente universale.
Dollhouse Elephant: claustrofobie și încredere oarbă
Cu Dollhouse Elephant ai făcut pasul de la creația solitară la coordonarea unei echipe de pictori și animatori la Böhle Studios. Cum a fost să predai pensula altor artiști fără să pierzi intimitatea tușei?
A fost teribil de greu! Dar să știi că am pictat în continuare majoritatea cadrelor. Practic, echipa picta straturile de bază, culorile mari, iar eu reveneam peste fiecare desen pentru a aplica umbrele, luminile și texturile fine, păstrând coerența stilistică. E un exercițiu continuu de a învăța să renunți la controlul absolut. Dar e un proces sănătos: te obligă să comunici clar și te îmbogățește când găsești colaboratorii potriviți.
Am avut noroc în proiectele mele, mai ales cu muzicienii cu care am lucrat. Este o experiență greu de descris acel moment în care auzi muzica pentru filmul tău pentru prima oară și este ceea ce ți-ai dorit, dar descoperi și că au venit cu ceva în plus, ceva la care tu nu te-ai fi gândit și fix acea coloană sonoră ajunge, într-un final, să adauge o nouă dimensiune proiectului tău. Dar atunci când la începutul carierei tu ai fost cea care a făcut totul, e un proces dificil de a renunța la control, da. Însă dezvolți alte abilități: te forțează, de exemplu, să devii un comunicator mai bun.


Partitura experimentală a lui Sebastian Hilli și corul feminin (Akademiska Damkören Lyran) preiau complet rolul dialogului. Cum și când ați sincronizat imaginea cu muzica?
Planul inițial era să am muzica finală înainte de a începe animația, dar din motive tehnice și de disponibilitate a corului, a fost imposibil. Sebastian a compus întreaga piesă doar pe baza animaticului. Care nu era finalizat la acel moment. Așadar, a trebuit să avem o încredere oarbă unul în celălalt: eu am animat întregul film în liniște deplină, iar el compunea fără să vadă mișcarea finală.
A fost un exercițiu uriaș de comunicare și sincronizare. În plus, când compunea, Sebastian folosea un cor generat digital, care suna destul de bizar și sintetic. A fost nevoie, desigur, să schimbe, să modeleze unele lucruri în momentul în care am lipit sunetul de imagine, dar nu foarte multe. Când am ascultat pentru prima dată vocile reale ale corului suprapuse peste cadrele pictate, a fost un moment intens și pentru că era atât de potrivit, a părut aproape un moment de magie.
Clădirea de apartamente devine o „casă de păpuși” claustrofobică. Ce reprezintă, de fapt, metafora „elefantului”?
Vine direct din expresia „elefantul din cameră” (the elephant in the room). Toți acei vecini ar putea trăi mult mai armonios dacă ar învăța să comunice și să manifeste un minim de empatie unii față de ceilalți. În schimb, fiecare se percepe pe sine ca fiind singurul personaj principal din univers, ignorând faptul că fac parte dintr-o comunitate. Casa devine un organism viu, iar ignorarea celorlalți este elefantul care o sufocă.
Între Coldplay și seriale pentru copii
Cum funcționează semnătura ta organică atunci când lucrezi pentru giganți globali sau branduri precum Coldplay (A Film for the Future), Tate Gallery, BBC sau Disney? Unde trasezi linia dintre libertatea creativă și compromis?
Sunt norocoasă că cei care mă caută o fac exact pentru stilul meu, mă caută fix pentru ceea ce reușesc să aduc cu picturile mele. Însă în zona comercială totul depinde de bugete strânse și termene-limită rigide. Acolo trebuie să fii extrem de inteligentă în planificare: să gândești cicluri de animație (loops), repetări de cadre, să montezi strategic pentru a livra acea calitate a picturii manuale fără a depăși resursele care îți sunt puse la dispoziție.
Ai regizat și seriale de succes pentru copii în spațiul nordic (Arne Alligator, Hoppsorna). Cum conviețuiesc cele două lumi – cea a regizoarei care explorează traume adulte și cea a ilustratoarei care creează conținut luminos pentru cei mici?
Când lucram la Sweet Like Lemons, regizam în paralel Arne Alligator. A fost un echilibru perfect! În proiectele mele de autor sunt inevitabil centrată pe mine, pe propriile trăiri intime. La serialele pentru copii, totul este despre cum să le aduci celor mici bucurie pură. În plus, la Arne Alligator am fost regizor angajat: nu era povestea mea, nu erau personajele mele, nu desenam eu. M-am concentrat strict pe regie, ceea ce a fost o gură de aer care m-a ajutat să mă completez, cumva.


Înapoi la Animest. Privirea din juriu: nevoia de uman
Te-ai întors la București, la Animest, de data aceasta în juriul competiției de scurtmetraj și studențești. Cum e această experiență pentru tine?
Este încântătoare, mă bucur de timpul petrecut aici din plin. Am văzut multe scurtmetraje impresionante, mi se pare că procesul de jurat e foarte complex și diferit de ce am trăit până acum. Am descoperit cu ocazia aceasta că îți pot plăcea foarte mult mai multe filme, din motive extrem de diferite. Iar asta a stârnit și conversații foarte interesante cu ceilalți membrii din juriu. Mi se pare aproape un fel de privilegiu această experiență și din anumite puncte de vedere mă face să-mi reevaluez și propria muncă și abordare.


Ce cauți într-un film de școală sau de autor?
Caut mereu onestitate — fie în poveste, fie în expresie. Desigur, apreciez măiestria tehnică, dar am o slăbiciune aparte pentru filmele care au curajul să fie amuzante, proaspete, chiar obraznice sau imperfecte. Cele două filme studențești care-mi place mie cel mai mult (și pe care nu le voi numi acum) sunt complet opuse, unul este o demonstrație tehnică uimitoare, iar celălalt este pur și simplu amuzant într-un mod foarte inteligent. Dar amândouă sunt oneste.
Într-o industrie globală din ce în ce mai tehnologizată și uniformizată digital, de ce crezi că avem încă o nevoie aproape fizică de animația tactilă, desenată și pictată de mână?
Pentru că avem nevoie de umanitate. De ce iubim arta în general? Pentru că este cea mai veche formă prin care oamenii caută să se conecteze între ei prin emoție pură și gest vizual. Este ceva primar, o nevoie de bază de a simți prezența vie a celuilalt dincolo de ecran.
Interviu de LAURA DUCU
Foto header: Claudiu Popescu




