Interviu cu Monica Lăzurean-Gorgan și Elena Martin, despre „Atât de familiar” și aventura de șase ani din spatele unui documentar neobișnuit

Interviu cu Monica Lăzurean-Gorgan și Elena Martin despre „Atât de familiar”, documentarul regizat de Rachel Tâpârjan, despre adopție, identitate și familie.

În spatele unora dintre cele mai apreciate documentare românești din ultimii ani, de la Acasă și Între Revoluții la Tata, se află și Monica Lăzurean-Gorgan și Elena Martin, producătoarele de la Manifest Film. Cel mai recent proiect al lor, Atât de familiar / Something Familiar, este de astăzi în cinematografe.

Debutul în lungmetraj al regizoarei britanico-române Rachel Tâpârjan începe cu o căutare: Mihaela, o femeie adoptată în Canada dintr-un orfelinat din Brăila, se întoarce în România pentru a-și găsi familia biologică. Rachel, adoptată din același orfelinat și crescută în Marea Britanie, pornește să-i filmeze povestea, dar ajunge să-și exploreze propria istorie de familie.

Din această căutare, întinsă pe șase ani, se naște un documentar care îmbină realitatea cu ficțiunea și experimentul cinematografic, abordând cu tandrețe și creativitate teme precum identitatea, relațiile dintre mame și fiice și traumele transmise între generații.

Pentru Monica și Elena, realizarea filmului a însemnat mult mai mult decât coordonarea unei producții: au pornit la drum fără finanțare, au căutat membri ai familiilor biologice cu ajutorul poliției și al Interpolului, iar Elena a ajuns din spatele camerei în fața ei. Am vorbit cu ele despre cei șase ani de lucru la Atât de familiar, despre ce presupune, dincolo de ceea ce vedem pe ecran, meseria de producător și despre curajul de a spune o poveste dureroasă într-un mod surprinzător de ludic.

Începutul poveștii și transformarea conceptului

Cum ați intrat în proiectul filmului Atât de familiar și ce anume din poveste v-a convins să vă alăturați?

Monica Lăzurean-Gorgan: Totul a început cu un telefon de la Corneliu Porumboiu, care mi-a zis: „Uite, m-a contactat Rachel, are o poveste foarte interesantă, aș vrea să mă pot ocupa, dar nu am timp și m-am gândit să preiei tu proiectul”. Am zis „da” imediat. Cu Rachel am ținut legătura online și ne-am întâlnit prima dată la TIFF, în 2020. Mi-a zis că Mihaela voia să vină în România să-și caute familia biologică și că Rachel voia să o filmeze. Mihaela îi scrisese un mail la care Rachel n-a răspuns trei ani de zile, după care a zis: „Ok, te ajut, dacă-mi dai voie să te filmez”.

Tot ce știam atunci era că părinții adoptivi ai Mihaelei aproape o adoptaseră pe Rachel, iar Rachel era cât pe ce să fie crescută de o familie din Canada, nu de una din Marea Britanie. Am întrebat-o ce știa despre propria familie biologică, iar ea a zis că se documentase despre ei și nu voia să continue căutările. „Eu mă simt confortabil în spatele camerei, dar aș dori să o ajut pe Mihaela”, mi-a spus.

Avea o viziune și un concept și asta mi-a plăcut. Chiar dacă era o regizoare începătoare, înțelegea subiectul și știa foarte clar ce vrea să filmeze.

Când s-a schimbat conceptul, ce a determinat-o pe Rachel să treacă în fața camerei și cum a schimbat asta procesul de producție?

Elena Martin: Conceptul creativ al lui Rachel includea și istoria propriei familii, însă ea nu era un personaj în fața camerei. Cred că declicul pentru ea a fost când Mihaela a descoperit toate mătușile și celelalte femei din familie, care au întâmpinat-o cu foarte multă deschidere și căldură și voiau să o ajute să-și afle istoria. Cred că această experiență a contribuit la ceva la care Rachel deja se gândea, și anume să ducă povestea și mai mult către ea, să fie în fața camerei și să devină un personaj asumat.

Țin minte că, la întâlnirea pe care Monica a avut-o cu Rachel la TIFF, se gândeau deja să introducă acest element de mother casting scene, în care să invităm actrițe să joace rolul mamei. Ideea exista încă din etapa de dezvoltare, dar pentru Rachel a fost un proces să-și accepte pe deplin rolul de personaj și faptul că documentarul avea să se îndrepte tot mai mult spre propria istorie.

Schimbarea a fost graduală și au contribuit la ea mai multe etape. Una a fost participarea la CIRCLE Women Doc Accelerator, un workshop în care a avut spațiul să vorbească despre poveste și să o dezvolte. Apoi au fost filmările cu Mihaela.

Șase ani de producție, între planificare și imprevizibil

Ce a presupus procesul de producție pentru film și ce presupune în general? De unde începeți? Care e parcursul?

Monica Lăzurean-Gorgan: Procesul de producție la fiecare film documentar este extrem de diferit. Poate la ficțiune lucrurile se repetă, că ai o perioadă de dezvoltare, după aceea faci casting, cauți locații și, în sfârșit, pregătești filmarea dacă ai făcut rost de bani. La noi nu există graniță între dezvoltare, filmarea propriu-zisă și postproducție. În documentar, se întâmplă totul aproape în același timp.

Când a venit cu ideea, Rachel a zis: „Hai să mergem să filmăm”. De obicei, nu mergi să filmezi așa, că n-ai bani să acoperi un operator, un sunetist, locații, cazare, ci evaluăm situația. Dacă realitatea poate să aștepte, atunci zicem că trebuie să facem rost de niște bani sau măcar de ajutor, cum ar fi colaboratori care să fie de acord să fie plătiți mai târziu. La Rachel am înțeles imediat că avea nevoie să filmeze, nu pentru că ardea ceva la Brăila, ci pur și simplu pentru că avea nevoie să-și așeze niște gânduri.

Când stai și teoretizezi foarte mult un film, la fața locului lucrurile pot fi foarte diferite. Și atunci, fără niciun ban în buzunar, am zis: „Ok, hai să mergem să filmăm”. Am închiriat o cameră de filmat, am luat un operator, iar sunetul l-am făcut și eu uneori. Și asta a însemnat începutul procesului de producție.

Și am ținut-o tot așa. Rachel venea o dată la câteva luni și filmam. Cu cât avansam în filmări, cu atât discutam mai mult, pregăteam, gândeam, le așezam. Evident, realitatea nu te așteaptă și poate fi foarte diferită de ce pregătim noi, dar deja știam anumite situații și secvențe. Și asta e frumos la filmul documentar, că fiecare proiect e foarte diferit de altul. Te surprinde, trebuie să fii tot timpul pregătit și să te adaptezi foarte ușor nevoilor regizorului, care pot apărea de pe o zi pe alta.

Elena a fost alături de Rachel la toate filmările. Eu am fost la câteva și, în timp ce filmam, am început și să aplicăm pentru fonduri. Pentru că producția nu înseamnă să stai să numeri bani și să-i împarți la colaboratori. Producția înseamnă un proces creativ profund alături de regizor și asta ne bucură și ne dă o împlinire.

Elena Martin: Faptul că am avut filmările și etapa de research în paralel cu aplicații la diferite fonduri a fost foarte benefic, pentru că după fiecare filmare ne întorceam la treatment și la scenariu, pe care îl adaptam. Aveam nenumărate discuții despre cum integrăm idei și cum abordăm viitoarele filmări, atât din punct de vedere logistic, cât și creativ. De acolo au venit multe concepte, o parte din ele au ajuns în film, iar altele nu.

Dincolo de cameră: căutarea familiilor biologice

Ce anume ați știut din start că o să filmați și ce anume a apărut spontan și a avut nevoie de adaptare?

Elena Martin: Un moment pe care știam că urmează să-l filmăm a fost găsirea familiei. Dincolo de partea logistică, în care mergi și apelezi la diferite instituții care îți furnizează informații despre părinții biologici, a fost interacțiunea cu ei, care a presupus o etapă de research.

De exemplu, în cazul familiei Mihaelei, aveam o adresă din Brăila pentru care am găsit trei locuri diferite din oraș care puteau să-i corespundă. Și am știut că nu puteam include tot acest periplu în filmări, așa că am organizat o deplasare în Brăila, în echipă restrânsă, și am verificat fiecare adresă ca să vedem care era cea corectă. Apoi am putut să organizăm deplasarea Mihaelei în România și să fim gata de filmare.

Au fost și cazuri în care, deși am încercat să anticipăm cât mai multe situații care ar fi putut să apară la filmări, lucrurile au stat diferit. De exemplu, eu nu trebuia să apar în film. Aveam o persoană dedicată care trebuia să se ocupe de traducere și de partea logistică. Dar, pentru că eu am făcut parte din research și mă știa toată lumea din sat, am putut să mediez mai ușor interacțiunea și așa am ajuns și în film.

Care sunt alte lucruri pe care poate cineva nu și-ar imagina că le face un producător?

Elena Martin: Să mergi la poliție și să încerci să găsești rudele cuiva. Când am fost cu Rachel în secția de poliție, ne-am dat seama că trebuie să le dăm dispărute prin Interpol pe surorile ei, pentru că nu aveam adresele sau datele lor de contact. Și cum nici fratele ei, Alex, nu știa unde sunt, asta a fost soluția la care am ajuns cu poliția locală din Brăila, care ne-a venit în ajutor.

Prin comunicatele de presă pe care le-au dat și anunțurile pe care le-au făcut în social media, au ajuns la comunitatea potrivită, care ne-a contactat. Și astfel am dat de ele.

Un documentar despre traumă, spus cu umor și curaj creativ

Cum a fost primită de finanțatori alegerea lui Rachel de a aborda creativ povestea și de a merge dincolo de narațiunea tradițională despre adopție și traumă?

Monica Lăzurean-Gorgan: Rachel a zis foarte clar de la bun început: „I don’t want a sad story. Nu vreau să ne uităm gloomy și dramatic la povestea mea sau a oricui”. În film ea râde foarte mult și erau secvențe în care eu trăgeam sunet și ziceam: „Rachel, hai să avem și o dublă în care voi nu mai râdeți și zâmbiți, ci sunteți mai neutre”. Și Rachel a zis: „Nu. Vreau să fim așa cum suntem și să avem spiritul ăsta foarte…”

Elena Martin: Ludic.

Monica Lăzurean-Gorgan: Ludic, da.

Elena Martin: Unul dintre feedback-urile de la CNC, pe care îl țin minte și acum, era că filmul poate să prezinte diferite abordări creative asupra situațiilor și cum asta devine un stil unitar în film. Și țin minte și discuțiile de atunci, pentru că noi am crezut foarte mult în tipul ăsta de echilibru. Un documentar nu trebuie gândit neapărat într-un mod clasic, tradițional și liniar.

Poți să-ți permiți să abordezi creativ chiar și cele mai sensibile momente și tocmai prin tipul ăsta de joacă filmul devine special și alternativ. În ciuda feedback-ului primit, mi se pare important să rămâi fidel direcției pe care ai ales-o. Alegerea unui documentar creativ a fost asumată de la început și a ajutat foarte mult faptul că eram toate pe aceeași lungime de undă.

Despre curaj, identitate și nevoia de a-ți descoperi propria istorie

Ce credeți că aduce nou filmul, mai ales prin forma lui, în peisajul documentarului din România? Și cu ce ați vrea să rămână publicul după vizionare?

Monica Lăzurean-Gorgan: Ce laud eu cel mai mult la regizorii cu care lucrez și la regizori în general e curajul. La Rachel e vorba de curajul personal de a se expune și de a-și afla povestea până la capăt și de un curaj creativ. Chiar dacă nu are studii aprofundate de film și chiar dacă lucrează în cu totul alt domeniu, am văzut la Rachel acest curaj creativ pe care nu l-am văzut la mulți regizori care au terminat regie de film.

Elena Martin: În 2021 am avut primul meu pitch la Wiesbaden și întâmplarea a făcut ca în sală să fie un voluntar care era adoptat. La final am ieșit pe trepte și mi-a zis că își dorește foarte mult ca filmul ăsta să fie făcut. Tocmai trecuse prin procesul de a-și găsi familia biologică și i se părea extrem de necesar să existe un film care să surprindă cât de emoționant a fost pentru el. Și de-a lungul celor șase ani de muncă la film m-am gândit foarte mult la el.

Cred că filmul răspunde nevoii lui, dar și unei nevoi de a reîncadra discuția despre adopție, dincolo de termenii cu care suntem obișnuiți, care sunt foarte tociți și puși sub umbrela traumei. Filmul nu are scopul de a repovesti o istorie atât de uzată în mass-media, despre copiii abandonați în orfelinatele lui Ceaușescu.

Nu e despre asta. Este despre a-ți apropria o istorie pe care o descoperi, iar procesul de descoperire a istoriei biologice este extrem de fragil. Și ce face foarte special documentarul ăsta este că folosește mecanismele creative pe care cinemaul le pune la dispoziție ca să exploreze tot acest spațiu foarte vulnerabil.

Interviu de IRINA TACU