Interviu cu Alin Vaida despre expoziția „Focus România”: „Conceptul e să găsim, prin muzică, o punte într-o comunitate divizată”

Interviu cu Alin Vaida despre expoziția „Focus România”: „Conceptul e să găsim, prin muzică, o punte într-o comunitate divizată”

Nici nu s-a deschis bine Edison House of Music, că cea de-a treia expoziție găzduită aici se apropie deja de final.

„Focus România”, un proiect dedicat muzicii românești și poveștilor care au modelat-o, își încheie parcursul pe 9 noiembrie, printr-un concert special: pianistul și compozitorul Dima Belinski vine la Edison, alături de Transylvania Jazz Ensemble, cu „Romanian Songbook” – o reinterpretare jazz a unor șlagăre românești pop, rock și lăutărești.

Cum expoziția se apropie de final, am stat de vorbă cu Alin Vaida, antreprenor cultural și omul din spatele proiectelor Jazz in the Park, Jazz in the Park Competition și Edison House of Music. Am discutat despre felul în care a fost construit conceptul „Focus România”, despre artiștii, poveștile și momentele de referință reunite în expoziție, dar și despre superputerea muzicii de a deveni un teritoriu comun, dincolo de diferențe și preferințe.

Într-o perioadă în care discuția despre identitatea românească este mai necesară ca oricând, „Focus România” propune o perspectivă diferită: aceea de a privi cultura nu prin ceea ce ne desparte, ci prin ceea ce ne poate aduce împreună, astfel încât vizitatorii să plece cu sentimentul că „e fain să fii român”.

Iar pentru că anul cultural nu se încheie odată cu expoziția, am trecut în revistă și concertele și evenimentele pregătite în următoarea perioadă la Edison House of Music, spațiul cultural de pe strada Paris, colț cu Ploiești.

De la Jazz in the Park la Music Gallery și „Focus România”

Music Gallery a fost inaugurată cu expoziția „Cântece interzise”, dedicată muzicii și cenzurii, iar acum, cu „Focus România”, privirea se îndreaptă spre istoria muzicii românești. Cum a apărut ideea expoziției și care au fost preocupările de la care ați pornit?

Noi suntem organizatorii Jazz in the Park. Spun asta doar ca să aibă sens povestea. În 2020, când a venit pandemia, evenimentele au fost interzise. Am studiat ordonanța militară de atunci și am văzut că singura activitate culturală permisă era vizitarea muzeelor. Cu restricții, dar era posibilă. Nu știam cât va dura toată povestea, așa că am căutat o activitate care să ne ajute să supraviețuim. Și a venit firesc întrebarea: „Cum putem transforma Jazz in the Park într-o expoziție?”

Ei bine, un proiect scris, o finanțare câștigată și, trei ani mai târziu, s-a născut Music Gallery, prima expoziție din România a cărei misiune este promovarea muzicii, folosind practici întâlnite mai ales în artele vizuale și contemporane. Am făcut prima expoziție în 2023, la Muzeul de Artă, și ne-a surprins și pe noi impactul ei. Parcă găsiserăm un nou format de eveniment, un nou produs cultural, un alt fel de a interacționa cu muzica.

Pentru că atunci când afli și povestea din spatele ei, muzica te poate inspira altfel. Am mai descoperit cât de subapreciat este auzul. Știm ce înseamnă să mănânci bine sau cum ne simțim când vedem un peisaj impresionant. Dar să vezi ce stare ai când AUZI bine.

Apoi a venit momentul Edison, al treilea mare proiect al nostru, și ne-am dat seama imediat de chimia care poate exista între o sală de concerte și o expoziție despre muzică. Am văzut potențialul de a ne folosi spațiul la maximum. E fain să ai o sală de concerte, dar nu o poți folosi în fiecare zi, iar expoziția umple foarte bine spațiul dintre concerte. Practic, avem o sală de concerte care se transformă într-o galerie de artă.

Acum suntem în faza în care testăm multe concepte și produse culturale în propriul nostru spațiu. E greu de întreținut, dar e și un teren de joacă foarte fain și ofertant.

Anul acesta ne-am ales ca temă principală muzica, ca formă de rezistență, și am împărțit-o în patru subteme. Am avut „Cântece interzise”, care vorbește despre cenzură și, mai important, despre felul în care artiștii și publicul au contracarat-o.

Apoi am organizat o expoziție tribut Miles Davis, ca să ne respectăm blazonul de jazz, alegând poate cel mai important nume din istoria jazzului: un artist care a deschis cel puțin trei direcții noi în muzică și a trecut peste orice barieră culturală. Acum vorbim despre ce e la noi în țară, prin „Focus România”, iar ultima subtemă va fi un mic tribut dedicat festivalurilor.

O expoziție despre muzica românească și poveștile care ne unesc

Ce povești, perspective și contexte care au modelat istoria muzicii românești pot fi descoperite vizitând expoziția „Focus România”?

Cred că lumea se aștepta să avem aceeași abordare ca la „Cântece interzise” și să vorbim mult despre comunism și cenzură. Și normal că se așteptau, fiindcă exact asta voiam să facem. Însă România trece printr-o perioadă grea, printr-o criză identitară care trebuie rezolvată, iar cultura a fost mereu o unealtă în direcția asta. Și atunci ne-am zis: „Hai să arătăm România dintr-o perspectivă pozitivă. Hai să punem în focus poveștile de succes din perioadele grele, în loc să arătăm doar că au fost perioade grele.”

Așa s-a născut o expoziție care nu discriminează genurile muzicale și care arată tot ce a fost pozitiv, tot ce poate fi luat drept model. E menită să ne facă mândri de cultura noastră și să ne unească. O să vi se pară ciudat, dar în aceeași expoziție îl elogiem pe George Enescu, pe care îl punem în context universal alături de marii muzicieni ai lumii, și îi lăudăm pe B.U.G. Mafia, una dintre cele mai importante trupe din România în primul deceniu de după comunism. Și tot ce e între ei.

Există multă inspirație în muzica din România, pentru că starea de aici a fost mereu agitată. Și acum este. Dar muzica și-a avut mereu eroii.

Din istoria muzicii românești ați trasat un „lineup” extins, așa cum spui, care include nume precum Phoenix, George Enescu, Maria Tănase sau Johnny Răducanu. Ce detalii din parcursul fiecărui artist selectat au fost importante în decizia voastră și au completat, în același timp, conceptul expozițional?

În principal, am curatoriat poveștile care ne pot inspira și ne pot aduna împreună. La nivel de artiști, am căutat eroii muzicii noastre, oameni care s-au remarcat prin faptele lor și care sunt respectați fără discuție. Enescu este cel mai mare muzician din istoria țării. Asta acceptăm cu toții, indiferent ce gen muzical preferăm. Enescu ne onorează. Ne unește.

Am ales Phoenix pentru că au fost vocea anticomunistă a muzicii românești. Acțiunile și muzica lor au trecut dincolo de genul muzical și au ajuns la toată lumea. De aceea îi respectă toți. Și tot așa. I-am vrut pe cei care au îndrăznit să fie buni și să-și depășească condiția.

Apoi am spus povestea doinei, pentru că ea stă la baza culturii noastre. Și am arătat cum doina se regăsește la Enescu, la Phoenix, la Maria Tănase, la Johnny Răducanu sau la Subcarpați. Și aici doina unește.

Pe scurt, conceptul expozițional este să găsim, prin muzică, o punte într-o comunitate divizată. Vrem ca lumea să vină la expoziție și să plece cu starea că e fain să fii român.

Muzica românească în comunism: între cenzură, rezistență și patrimoniu cultural

„Focus România” nu vorbește doar despre artiști sau despre melodii interzise, ci și despre felul în care muzica circula, despre contextul social și politic în care era creată și ascultată. Prin ce metode a reușit muzica să continue să existe, să se transmită și să ajungă la oameni în anii dictaturii?

Bună întrebare. Nu vreau să sune ciudat ce urmează să spun și, desigur, accesul liber la informație este minunat, DAR în comunism exista Electrecord, iar arhiva adunată atunci merită tratată ca patrimoniu cultural românesc. A fost minunat că aveam o presă de viniluri în România, dar și mai minunat a fost curatoriatul Electrecord. Florian Lungu a învățat o generație ce înseamnă jazzul, aveam povești citite de actori, iar muzica permisă avea și ea valoare.

Avem discuri cu Alexandru Andrieș, care ne-a învățat ironia fină și ne-a introdus în blues și jazz.

Pe lângă Electrecord, vorbim despre Club A, despre Europa Liberă și despre alte forme de disidență. Însă ce merită observat este că, atunci când cultura este scopul principal, rezultatele sunt mult mai valoroase decât atunci când arta și muzica devin simple bunuri comerciale și totul devine o industrie.

Prin expoziție am încercat să arătăm cât de mare era valoarea muzicii și a artei, atât de mare încât mulți și-au riscat chiar libertatea ca să le ducă la public. Iar miza era să facă o treabă cât mai bună, pentru că miza financiară nu exista.

De cele mai multe ori, arta a fost o oglindă a societății, a oamenilor, a nevoilor sau lipsurilor lor. În ce fel se reflecta climatul sociopolitic în muzica vremii? Existau lucruri care nu puteau fi spuse direct, dar reușeau cumva să se infiltreze în muzică și să ajungă la public?

Depinde la ce vreme ne uităm, pentru că fiecare perioadă și-a avut felul ei de a spune lucrurile. În comunism, multe nu se puteau spune direct, așa că s-au spus pe ocolite. Phoenix a primit regula de a se inspira doar din folclor și a făcut din ea un album rock, „Cei ce ne-au dat nume”. Cenzura a tăiat aproape jumătate din el, inclusiv piesa care dă titlul discului.

Alexandru Andrieș scria versuri care păreau despre dragoste și depărtare, iar mulți auzeau în ele mai mult. Uneori nici nu era nevoie de versuri. La aniversarea Club A din 1975, Florian Pittiș a citit Declarația Universală a Drepturilor Omului. S-a tăiat curentul, iar oamenii au rămas și au continuat la lumina brichetelor.

Dar oglinda funcționează în orice vreme. În Primul Război Mondial, Enescu a cântat pentru răniți și a cărat el însuși răniți, ca brancardier. Lăutarii au trecut de la robi în curți boierești la vedete pe marile scene ale lumii, iar povestea lor e și povestea unei societăți care i-a ținut multă vreme pe margine. După ’89, hip-hopul a pus pe casete ce se întâmpla pe străzile din cartiere, cu cuvintele de acolo. Muzica a spus mereu ce simțea lumea. Uneori pe față, alteori printre rânduri.

O experiență interactivă: de la viniluri Electrecord la concerte în realitate virtuală

La fel ca în „Cântece interzise” și în „Focus România”, publicul este invitat să exploreze activ expoziția, nu doar să o privească. Cum ați gândit experiența vizitatorilor în cazul expoziției actuale?

Am pornit de la ce am descoperit încă de la prima expoziție: auzul e simțul pe care îl folosim cel mai puțin conștient. Așa că la „Focus România” vizitatorul ascultă mai mult decât citește.

Îl asculți pe Enescu în zona Hi-Fi, la calitatea pe care o merită. Învârți un glob și asculți 25 de piese din 25 de țări, muzică tradițională și cântece înrudite cu doina noastră. Pui o cască VR și ajungi pe scenă, lângă Implant pentru Refuz, la un concert filmat la 360 de grade. Răsfoiești o mediatecă cu peste 200 de albume românești, de la Coma și Vița de Vie până la viniluri Electrecord vechi de peste 50 de ani, și le asculți pe loc. Iar în playroom poți încerca instrumentele cu mâna ta.

Ce urmează la Edison House of Music: concerte, târg de viniluri și proiecte pentru 2027

Expoziția „Focus România” nu este singurul motiv pentru care oamenii sunt așteptați la Edison House of Music. Spre finalul anului, programul de concerte și evenimente este în continuă dezvoltare. Ce ne așteaptă în perioada următoare la Edison?

Finalul de an e plin. Pe 9 noiembrie închidem „Focus România” cu un concert special Music Gallery, Dima Belinski & Transylvania Jazz Ensemble. Pe 12 noiembrie vine Sore, cu podcastul „Tot ce nu spunem” înregistrat live și concert, pe 13 avem show-ul audiovizual al lui Antoine de Schuyter, pe 14 pe Ada Milea, deja sold out, iar pe 20 noiembrie pe AG Weinberger & The Vagabonds.

Pe 28 și 29 noiembrie facem un târg de viniluri și creatori, cu intrare liberă, iar pe 12 decembrie avem un concert acustic Luna Amară. Pentru decembrie mai pregătim câteva evenimente speciale, pe care le anunțăm în curând.

Între timp, pregătim ultima subtemă a anului, tributul adus festivalurilor. Și ne gândim deja la 2027, când vrem să construim o expoziție mare despre muzica din România, pornind de la tot ce am învățat cu „Focus România”.

Interviu de Răzvan Sădean