Câteva feluri de a vorbi despre locuire: ce să vezi la UrbanEye 2026

UrbanEye 2026

UrbanEye 2026 aduce la București, între 3 și 8 noiembrie, filme documentare și evenimente dedicate locuirii, arhitecturii și comunităților. Iată recomandările unor specialiști pentru ediția a XIII-a a festivalului.

UrbanEye Film Festival revine în București între 3 și 8 noiembrie cu o ediție despre locuire. Prin filme, discuții, o expoziție, tururi ghidate și ateliere pentru copii, festivalul explorează diverse lumi, chipuri sau piedici ale locuirii. Am rugat trei arhitecte, o cineastă și un antropolog să ne ghideze prin câteva dintre ele.

27 Storeys – Alterlaa Forever (Bianca Gleissinger, 2023), Imaginaires de Transformation (Karine Dana, 2015), The Tingbjerg Experiment (Louise Detlefsen, 2026)

Arhitectura și urbanismul postbelic au modelat profund orașele României și nu numai. Trei filme din selecția UrbanEye ne invită să privim această moștenire prin felul în care este locuită și transformată astăzi. Alterlaa prezintă un ansamblu vienez, care se apropie de utopia modernistă, însă continuă să fie apreciat de locuitori. Imaginaires de Transformation urmărește intervențiile arhitecților Lacaton & Vassal și Frédéric Druot asupra blocurilor din Franța, unde transformarea, în locul demolării, îmbunătățește calitatea locuirii.

The Tingbjerg Experiment pune sub semnul întrebării densificarea unui cartier din anii ’50 din Copenhaga, menită să încurajeze mixitatea socială. Prin exemple din contexte foarte diferite, cele trei filme aduc în discuție mai multe căi de îmbunătățire a calității vieții în ansamblurile de locuințe, de la intervenții asupra clădirilor la transformări la scara cartierului.

• Monica Sebestyen, arhitect și co-fondator UrbanEye

Someone Lives Here (Zack Russell, 2023)

În 2020, în Toronto, în plină pandemie, pe fundalul evacuărilor și al deceselor cauzate de frig, tâmplarul Khaleel Seivwright construia microrefugii pentru persoane fără adăpost. Au rămas cu mine cuvintele locuitoarei unui astfel de microrefugiu: „Pentru prima dată, în casa asta, am ceva ce mi-a lipsit toată viața: solitudine, un spațiu doar al meu”: de câte ori ne gândim la ce înseamnă cu adevărat fraza aceasta, pe care, prin ironia unei coincidențe, o asociem aspirațiilor, nu nevoilor de bază?

Condițiile din adăposturile publice îi împing pe mulți înapoi pe străzi, iar pe alții către suicid. Dacă în 2021 Toronto număra circa 7.300 de persoane fără adăpost, în 2024 erau aproximativ 15.400, dintre care peste 1.600 dormeau afară. Înrăutățirea situației nu e niciodată inevitabilă: filmul surprinde, dureros, lipsa aliaților din administrația publică și devine astfel un document istoric care ne arată cine decide, în plină criză, cui i se cuvine un acoperiș.

• Ilinca Pop-Gălățianu, arhitectă și curatoare MuzA

În primul rând, să nu faci rău (Andrei Dudea, 2026)

„Am văzut la orășeni care de lemn umplute cu flori. Eu m-am dat cu car de-ăla. Te dureau dinții când umblai cu el pe drum. Eu nu vreau să-l mai văd. Cum nu vreau să mai văd grinzile alea de lemn prin casă. Sunt așa frumoase grinzile aparente, zice lumea. Mie nu mi-au plăcut, tot timpul mi-a fost scârbă de ele. Și eu am pus rigips, să fie alb, să fie totul frumos!”

Cuvintele lui Mihai, fermier și antreprenor local, condensează tensiunile dintre aspirațiile locative ale localnicilor și ale noilor veniți în satele „săsești” din sudul Transilvaniei. Pentru unii, grinzile, carele și casele vechi evocă munca grea și lipsurile sau greutățile unei lumi de care vor să se desprindă în timp ce pentru ceilalți, „bucureștenii” (categoria generică pentru nou-veniți), aceleași obiecte devin semne ale autenticității, recuperate și expuse ca patrimoniu.

Documentarul urmărește aceste întâlniri dintre proiecte diferite de locuire, în care restaurarea, confortul și frumusețea înseamnă lucruri diferite. Patrimoniul local apare mai degrabă parțial ca o moștenire prețuită și mai mult ca un teren de negociere a trecutului și a viitorului satului. Pe de altă parte, tensiunile culturale între ontologiile locale și cele ale nou-veniților nu sunt fenomene conjuncturale și fac parte dintr-o dinamică recurentă, bine documentată în literatura de despre transformările rurale recente.

• Bogdan Iancu, antropolog și lector universitar SNSPA București, membru al echipei de cercetare pentru documentarul În primul rând, să nu faci rău

Expoziția Catalonia: Locuirea în colaborare, ARCUB

Proiectele expoziției Catalonia: Locuirea în colaborare sunt răspunsuri simple, directe, fezabile la criza locuirii cu care ne confruntăm. Cu mine a rămas El Turrós, o casă seniorială din zona rurală pe care un grup de oameni cu valori și principii de viață potrivite între ele au ales să o salveze. Subliniez valorile comune pentru că grupul a ales să împartă toate zonele comune și să păstreze private doar dormitoarele. Se poate ajunge aici doar după o aliniere foarte serioasă.

Totuși, locuirea în colaborare, în general, înseamnă locuințe private așezate împreună între spații comune generoase, atente la schimbările climatice (bucătărie, terase, spații pentru activități etc.). Iar cheia existenței lor este faptul că statul pune la dispoziție utilizarea unui teren din proprietatea sa, iar oamenii pun economiile laolaltă pentru a construi. Dezvoltarea imobiliară pentru profit iese din schemă.

• Cătălina Frâncu, arhitectă, redactoră-șef adjunct a revistei Zeppelin și curatoarea expoziției „Catalonia: locuirea în colaborare”

Despre blocuri din prefabricate din Europa de Est: o selecție de filme de arhivă

Sub soarele puternic, muncitorii dirijează macaralele care ridică și așază, unul câte unul, panourile prefabricate ale viitoarelor blocuri. Oglindit în bălți, purtat pe tălpi și curățat cu încăpățânare de pe încălțăminte, noroiul pare să fie un element nelipsit din peisajul cartierelor nou construite. Imaginile filmate în noile ansambluri de locuințe din Praga, Berlin, Cracovia sau București arată cum locuirea începe adesea înainte ca șantierul să se fi încheiat.

Curioase și timide, familiile pășesc pentru prima dată în apartamentele lor, străbătând încăperile goale în care urmează să-și înceapă o viață nouă. Dincolo de promisiunea confortului modern, imaginile surprind o tranziție fragilă: de la proiectul urbanistic la gesturile mărunte ale vieții cotidiene. Între blocuri, spațiile încă nedefinite așteaptă să devină alei, grădini sau locuri de joacă.

• Ana Szel, cineastă, curatoare, asistentă universitară UNATC

 Recomandare de DENIZ ORTAY | FESTIVAL