Cum ajungi să scrii o carte după 3,17 ani în care trebuia doar să faci proiecte art-science

Cum 3,17 ani de proiecte art-science au dus la apariția cărții „3.17 Marginal Years”, despre artă, cercetare și infrastructură culturală?

Există deja suficiente cărți despre relația dintre artă, știință și tehnologie, despre interdisciplinaritate și colaborare, despre cercetare, sustenabilitate și inovație, despre sensibilitate și estetică. Așadar, de ce să mai adăugăm încă una pe listă? Am ajuns să facem asta deși nu ne-am propus.

3.17 Marginal Years – Metode, fricțiuni și alte strategii de supraviețuire din Balcani nu a început ca o carte. A început cu proiecte, artiști, cercetători, aplicații de finanțare, întâlniri, bugete, echipamente care nu funcționează, termene-limită strânse și conversații care se terminau mult după ora la care estimasem.

După 3,17 ani, ne-am trezit cu suficient material cât să ne întrebăm ce făcuserăm, de fapt. Mai ales că Marginal a apărut dintr-un spațiu între lucruri care existau deja – între artă și știință, între tehnologie și sustenabilitate, între cercetare și producție, între instituții și independenți, între practica artistică și tot ceea ce trebuie făcut în spate pentru ca ea să poată exista. Între ce ne dorim și ce ne lipsește.

La început, ne-am simțit într-o postură foarte liberă, pentru că nu aparținem niciunei categorii, așadar putem să ne mișcăm liber între ele sau chiar să inventăm unele noi. Am descoperit destul de repede latura mai realistă, și anume că întreg sistemul este construit în jurul categoriilor. Iar dacă vrei să iei finanțare, să poți să expui sau să fii luat în seamă, trebuie să renunți la una-alta, doar-doar să încapi în pantofii Cenușăresei. Pentru că, dacă faci ceva ce nu încape bine nicăieri, ajunge foarte repede să fie doar problema ta.

Și așa am ajuns să ne dorim să nu mai facem artă, ci infrastructură. Să documentăm protocoale de lucru, să construim contexte de conectare și colaborare, să explorăm unde se termină, de fapt, cultura (se termină?) și să inventăm noi formate care să aducă toate astea mai aproape de studenți, de profesioniști (din cultură, din știință, din politici de mediu, din inginerie și tehnologie, din activism și din politici publice), dar și de publicul interesat.

Infrastructura nu este decorul practicii

Astfel, într-o realitate în care pictura are simeza ei, știința are laboratorul ei, politicile publice au datele lor, iar finanțatorii au propriile categorii și reguli, am ajuns să fim artiști care sunt producători, curatori care scriu aplicații de finanțare, cercetători care fac managementul proiectului și așa mai departe.

Pentru că în realitatea noastră cineva trebuie să facă bugetul, cineva trebuie să vorbească cu finanțatorul, cineva trebuie să repare cablul, cineva trebuie să facă entertainment la radio, cineva trebuie să scrie rapoartele (câte unul pentru fiecare finanțator sau partener mai important, chiar dacă a fost o singură expoziție), iar în zilele cu adevărat speciale, mai ales joia, cineva trebuie să dea și cu mătura.

Poate părea ca o mulțime de enumerări de plângeri distincte, dar, de fapt, rândurile de mai sus pot fi sumarizate într-una dintre principalele idei de la care pornește 3.17 Marginal Years: infrastructura nu este decorul practicii, ea are nevoie să devină parte din practică.

Astfel, după 3,17 ani, am realizat că făcuserăm, fără să ne dăm seama, suficient de multe lucruri încât să avem material pentru o carte. O carte care nu încearcă să explice ce este art-science, ci ce se întâmplă când încerci să faci asta efectiv într-un context în care infrastructura este incompletă, banii sunt fragmentați, instituțiile sunt rigide, iar colaborarea dintre artiști și cercetători nu funcționează întotdeauna conform cererii de finanțare pentru proiect.

O carte în care încercăm să adunăm voci multiple care să vorbească despre cum să nu devii rigid, chiar dacă trebuie să umpli un vid. Despre cum să rămâi critic atunci când semnezi contracte și justifici bani publici. Despre cum să fii curios între două telefoane în care justifici că ai completat greșit un formular. Dar, mai ales, cum rămâi marginal când începi să ai o infrastructură?

Trei capitole despre metode, colaborare și supraviețuire

Am încercat să fim cât se poate de onești față de aceste întrebări, astfel încât 3.17 Marginal Years nu va oferi un răspuns – cel mult câteva exemple (sau încercări) în care nu le-am evitat. Cele trei capitole – Practicing Obsolescence, Trash Scientific Certainty! și Disobedience as Infrastructure – pornesc din locuri diferite, dar ajung frecvent la o problemă comună despre cine decide ce merită păstrat, cercetat, finanțat, reparat sau abandonat.

În primul capitol, obsolescența este mai mult decât o problemă tehnică. Un obiect devine învechit pentru că un sistem a decis că nu mai merită folosit. Uneori asta înseamnă un telefon, un Walkman sau o bucată de hardware. Alteori înseamnă o metodă, o întrebare, o practică artistică sau o formă de cercetare care nu se potrivește suficient de bine cu infrastructura disponibilă.

În al doilea, intrăm într-o zonă mai complicată a colaborării dintre artă, știință și ecologie. Pentru că adeseori am auzit vorbindu-se despre colaborare ca despre ceva automat benefic, în care fiecare vine cu expertiza proprie și, eventual, se produce ceva interesant. Nu ne-am dorit ca această carte să producă încă o imagine idealizată a colaborării interdisciplinare.

Nici nu credem că un artist intră într-un laborator și schimbă fundamental felul în care funcționează știința (adesea, nu asta se întâmplă). Poate se schimbă o întrebare, o conversație sau o perspectivă. Uneori atât, dar „atât” este extrem de important.

Al treilea capitol duce lucrurile într-o direcție mai practică: ce faci atunci când infrastructura de care ai nevoie nu există? Am adunat mai multe voci din regiune, dar răspunsul a fost comun: o construiești! Nu perfect, nu scalabil, nu având de la început o strategie pe cinci ani. Doar suficient de bun cât să țină o idee în viață. Nu este doar povestea Marginal, este o poveste comună în Balcani (dar și dincolo de ei).

De ce Balcanii?

Iar faptul că ne-am ancorat în Balcani nu a fost o decizie aleatorie, comodă sau din dorință de exotism cultural. Nici măcar pentru că am avea o relație privilegiată cu lipsa infrastructurii. Motivul a fost că am observat o asimetrie în felul în care circulă metodele culturale și academice, o categorisire a regiunilor între creatori și importatori, dar și așteptarea tacită că, în momentul în care devii un importator suficient de productiv, vei fi primit în sfârșit în conversația celor mari.

Am ales să contestăm direcția și să întrebăm ce se întâmplă când ajungem să ne construim noi înșine containerul potrivit, să inventăm o metodologie nouă sau să nu ne mai întrebăm care este problema cu practica artistică dacă ea nu încape în nicio categorie. Acestea erau intențiile noastre când ne-am apucat de această carte, dar cred că acum, după ce am pus 3,17 ani de gânduri și experiențe pe hârtie, suntem siguri că avem mai multe întrebări decât aveam la început.

Ce rămâne între un proiect și următorul

Și nu suntem singuri. Textele din carte nu vorbesc toate în aceeași voce. Unele sunt eseuri, altele conversații, reflecții artistice, texte curatoriale sau încercări de a pune în cuvinte lucruri care, în mod normal, rămân în spatele proiectului. Iar autorii au diferite poziții profesionale și geografice. Am început să adunăm textele așteptându-ne că vom transforma experiența de 3,17 ani într-o poveste coerentă despre locul de unde am pornit, ce metode am aplicat, ce am învățat și cum am ajuns, logic, aici. Însă cunoașterea se construiește ceva mai dezordonat, sigur mult mai ineficient și niciodată într-o linie dreaptă.

Poate că, de fapt, după 3,17 ani, am devenit ceva mai suspicioși față de răspunsurile prea bine ambalate. Poate pentru că unele lucruri merită puse în discuție înainte să fie complet rezolvate, ca apoi să vezi ce se întâmplă.

Poate că, până la urmă, am ajuns să publicăm 3.17 Marginal Years ca să păstrăm ce pierdem (sau ascundem) între un proiect și următorul – improvizațiile, metodele încercate, contradicțiile, conflictele nerezolvate și întrebările pentru care încă nu avem o soluție. Am scris-o pentru că se adunaseră prea multe rapoarte narative, fotografii de la vernisaje și foldere cu denumiri imposibil de descifrat care nu mai vorbeau despre lucrurile care au contat cu adevărat. Și pentru că am început să recunoaștem aceleași probleme în experiențele altora, dincolo de granițele unei organizații sau ale unei țări.

Dacă ar fi să existe totuși o strategie de supraviețuire aici, în Balcani, ea ar ține de felul în care ne construim și împărțim propriile instrumente, contexte și metode. 3.17 Marginal Years e încercarea noastră de a face asta.

Lansarea cărții „3.17 Marginal Years”, la Librăria Kyralina

Pe 5 noiembrie, de la ora 18:00, ne adunăm la Librăria Kyralina (Str. Biserica Amzei nr. 10) să discutăm într-un cadru relaxat și informal despre aceste întrebări și ce se mai ascunde între paginile cărții. Mai multe detalii pe paginile de Instagram și Facebook ale Marginal.

Text de ANDREI TUDOSE

3.17 Marginal Years este o publicație Marginal – organizație independentă din București care lucrează cu artă, cercetare și tehnologie, care susține cercetarea critică, schimbul interdisciplinar și libera circulație a cunoașterii. Proiect editorial cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.