ANIMEST | Dr. ANASTASIA DIMITRA: „Imperfecțiunile mâinii umane sunt mult mai seducătoare decât producția impecabilă a unei mașini”

Regizoare, cercetătoare și Președintă a ASIFA International (Asociația Internațională a Filmului de Animație), Dr. Anastasia Dimitra a fost prezentă la Animest.21 în dublu rol: membru al juriului pentru Competiția de Lungmetraj și Competiția Românească, dar și jurat în programul de dezvoltare „Pitch, please!”.

Cu o carieră de peste 4 decenii ce leagă producția clasică de televiziune, instalațiile video experimentale și pionieratul în ateliere de animație pentru grupuri vulnerabile – de la legendarul serial educativ «Cartoonia», care în anii ’90 a demistificat arta animației la televiziunea elenă, până la scurtmetrajul premiat The Classmate (2021) – Anastasia Dimitra analizează fără ocolișuri schimbarea obiceiurilor de consum la noile generații, provocarea etică a inteligenței artificiale și pașii concreți prin care o industrie națională de profil se poate impune în dialogul cu autoritățile.

Peisajul global: între ecranul mare și „micro-conținut”

Din postura de președintă a ASIFA International, ai o panoramă globală asupra domeniului. Unde se situează animația astăzi? Mai este ea ancorată în ecranul mare de cinema și în televiziune, sau forța creativă s-a mutat spre noile media, gaming și platforme digitale?

Direcția este vizibil orientată către platforme, new media și un consum din ce în ce mai individualizat al filmelor. Totuși, misiunea noastră la ASIFA International este tocmai aceea de a susține festivalurile și de a invita publicul să vadă animația pe ecranul mare, în cele mai bune condiții tehnice posibile. Ne interesează acea plăcere a vizionării colective, într-o sală în care toți spectatorii privesc în aceeași direcție, rezonează cu povestea, iar la final pot dezbate tehnica, mesajul și temele filmului. Acest dialog comun este de neînlocuit.

Care este cea mai urgentă misiune a ASIFA în acest peisaj media atât de pragmatic?

Fără îndoială, explorarea noilor tehnologii și a inteligenței artificiale, care generează o dezbatere aprinsă la nivel mondial. Obiectivul nostru major este să redefinim ce înseamnă animația astăzi și ce va deveni ea mâine. Lucrurile nu mai evoluează lent, treptat; se schimbă cu o viteză foarte mare. Într-o zi funcționam după vechile sisteme, a doua zi ne trezim în fața unor tehnologii complet noi, iar mâine vom avea altele. Obiceiurile publicului se transformă radical odată cu ele.

Ai condus departamente de New Media și Game Design și ai experimentat tu însăți cu instalații video multi-ecran. Cum au modificat mediile interactive arhitectura narativă? Mai rezonează storytelling-ul tradițional cu tânăra generație?

Nu chiar, nu prea. Tinerii de azi joacă foarte multe jocuri video, sunt obișnuiți să interacționeze direct cu narațiunea, să apese pe butoane, să decidă direcția. Pot urmări și un film clasic, desigur, dar adesea se plictisesc. Observ asta la cursurile mele, mai ales la studenții din primul an: mulți nu reușesc să își mențină atenția pe durata unui scurtmetraj de 5-6 minute dacă narațiunea e lentă. Simt nevoia de a interveni în poveste, le este greu să stea nemișcați, să fie simpli spectatori.

Cu atenția fragmentată de bucăți mici de conținut digital și doze rapide de dopamină, riscăm ca animația să devină doar o stimulare vizuală rapidă, pierzându-și capacitatea de contemplare și dezvoltare de lungă durată?

Nu cred că își pierde această capacitate, dar se schimbă modul de livrare a informației. Noilor generații le este mult mai greu să urmărească o construcție psihologică lentă a unui personaj; au nevoie de reacții și ritmuri mai alerte. Vedem această tendință și în educație: se migrează tot mai mult spre micro-learning: predai teorie maximum 5-10 minute, după care treci imediat la practică.

Dacă vorbești neîntrerupt mai mult de 10 minute, i-ai pierdut complet. Un cinema contemplativ, în stilul lui Tarkovski sau Angelopoulos, ține de un alt tip de percepție. Iar marea întrebare care se naște este: ne adaptăm noi acestui ritm fragmentat sau căutăm metode pedagogice și artistice prin care să-i ajutăm să înțeleagă și ritmurile narative de până acum? Și nu am un răspuns la această întrebare. Este o perioadă în care apar numeroase întrebări, la unele credem că răspundem și observăm apoi doar că am reușit să ridicăm la fileu și mai multe întrebări. E o perioadă, cred eu, fertilă dezbaterilor – pe care e musai să le avem.

Miza inteligenței artificiale: alfabetizare sau amenințare?

Din perspectiva ta academică și instituțională, vezi inteligența artificială generativă doar ca pe un instrument de producție sau ca pe o amenințare la adresa muncii artistice umane?

O consider un instrument. Miza este însă să cultivăm ceea ce numesc „AI literacy” (alfabetizarea în domeniul inteligenței artificiale). Creatorii trebuie să înțeleagă în profunzime ce este acest instrument și cum îl pot manipula pentru a fi creativi, nu pentru a lăsa algoritmul să decidă în locul lor. Altfel, creația autentică se dizolvă. Știu că există opinii conform cărora AI-ul depășește sfera unui simplu instrument și devine ceva incontrolabil sau periculos.

Am participat recent la o conferință unde cineva a numit-o direct o „armă”. Totuși, prefer să rămân optimistă: cred că putem fi noi cei care stăpânesc unealta, și nu invers. În anii ’90, când a apărut animația 3D pe computer, temerile erau similare. Toți animatorii de 2D și stop-motion se temeau că își vor pierde meseria, iar primele rezultate 3D erau rudimentare.

Cu timpul, 3D-ul a dat capodopere. Sigur, e diferit, pentru că AI-ul învață singur și se dezvoltă exponențial, însă provocarea rămâne aceeași: să nu permitem creativității artificiale să o sufoce pe cea umană. Cred că dacă învățăm cum să-l folosim, poate deveni un mare beneficiu, atât în artă, dar mai ales în știință.

Ce inițiative există în interiorul ASIFA pentru a proteja drepturile de autor și creatorii independenți în fața modelelor de antrenare AI?

Da, pentru noi este o direcție prioritară. Următoarea noastră conferință majoră, programată chiar în această toamnă, în noiembrie, în cadrul festivalului Cinanima din Espinho (Portugalia), este dedicată exact acestor tematici: inteligența artificială, drepturile de proprietate intelectuală și cadrele legale internaționale. Comparăm legislațiile din Europa, Statele Unite și Asia pentru a putea oferi consultanță solidă comunității noastre.

Rolul ASIFA este de ghidaj și mediere, nu suntem avocați, nu suntem cei care pot impune legi. Suntem consultanți, intervenim când apar nereguli, redactăm scrisori oficiale către festivaluri și oferim suport de bune practici artiștilor independenți.

Ce calitate specific umană are un film animat realizat manual, pe care un algoritm predictiv nu o va putea replica niciodată cu adevărat?

Tocmai greșelile, ezitările mâinilor noastre, imperfecțiunile tehnicii. Acelea creează conexiunea intimă, instantanee cu publicul. Slăbiciunile și imperfecțiunile umane sunt mult mai calde, mai pline de viață și mai atractive decât perfecțiunea sterilă a unei mașini.

Animația dincolo de estetică: incluziune și vindecare

Prin atelierele pe care le coordonezi, ai pionierat lucrul cu tineri și persoane cu dizabilități. Cum devine animația cadru-cu-cadru un vehicul de incluziune socială?

Are o forță extraordinară. Am lucrat cu persoane surde, cu persoane din spectrul autist sau cu dizabilități intelectuale. Faptul că se adună la aceeași masă și văd că desenele sau obiectele lor prind viață pe ecran este o experiență cumva magică pentru ei. Cel mai valoros lucru este conexiunea umană care se creează. La festivalul Animasyros am organizat ateliere similare pentru seniori.

A fost copleșitor să le vezi entuziasmul; au adus pe masă amintiri, povești și o creativitate uimitoare, iar acum abia așteaptă edițiile următoare pentru a reveni. În aceste ateliere, indiferent că e vorba de cele cu tineri sau seniori, nu ne interesează rezultatul estetic final, ci procesul. Iar în cazul tinerilor vin cu niște lecții foarte importante în zilele noastre – în primul rând, învață să lucreze în echipă. E ceva fundamental azi, când tendința este de izolare. Învață să asculte alte voci și să-și armonizeze ideile cu ale celor din jur, își antrenează gândirea critică.

Scopul acestor ateliere nu e acela de a crea animatori, ci acela de a-i învăța pe copii CUM să privească animația. Pe scurt, animația este atât o formă de terapie prin artă, atunci când vorbim de atelierele incluzive, cât și un instrument de alfabetizare vizuală, atunci când vorbim de cele pentru copii/tineri.

Ai creat serialul educativ „Cartoonia” la televiziunea elenă în anii ’90 pentru a explica animația publicului larg, iar ulterior ai regizat scurtmetraje intime precum „The Classmate”, dedicat psihologiei adolescenților. Cum se îmbină cercetătoarea și profesoara cu regizoarea?

Eu mă definesc simplu: sunt un lucrător în animație. Îmi place enorm să predau și să dau mai departe experiența mea tinerilor, dar ador în egală măsură să fac filme atunci când am o idee care mă provoacă. În mod clar, sunt un om căruia îi plac provocările! Cred că aceste două laturi ale mele se hrănesc reciproc. Fiind permanent înconjurată de studenți, mintea mea rămâne alertă, conectată la prezent. Nu încerc să mă prefac că sunt tânără, dar învăț enorm de la ei. Dialogul dintre generații lărgește perspectivele și te menține viu.

Lecția Greciei și dialogul cu industria din România

Grecia a reușit în ultimul deceniu să își construiască un ecosistem remarcabil pentru animație. Ce repere ar putea inspira o industrie emergentă precum cea din România?

Noi am fondat asociația națională ASIFA Hellas în 2015, exact în miezul crize economice din Grecia. Părea un moment imposibil. Dar, prin foarte multă muncă voluntară, am mers la autorități, la Ministerul Culturii, am negociat continuu și le-am explicat valoarea animației — nu doar ca act cultural, ci ca industrie care poate aduce bani și locuri de muncă.

După 10 ani, rezultatele sunt spectaculoase: avem facilități de tip cash rebate de 40%, facilități fiscale, iar cel mai important pas a fost că instituțiile publice de finanțare au creat secțiuni separate pentru animație. Înainte, dosarele noastre erau evaluate după aceleași grile ca documentarele sau filmele live-action. Acum finanțatorii înțeleg specificul muncii noastre. Mesajul meu pentru comunitatea din România este să dialogheze constant cu decidenții politici.

Cu pași mici, cu răbdare, arătându-le rezultatele concrete și potențialul economic. Spre deosebire de un film live-action a cărui relevanță comercială se estompează adesea după un an sau doi, un film de animație bun nu expiră niciodată. Toy Story poate fi văzut și azi și este la fel de relevant ca în anul lansării. Chiar și vechile episoade din Tom și Jerry aduc venituri și astăzi, după zeci de ani. Animația este o investiție pe termen foarte lung.

La Animest ai făcut parte și din juriul competiției de proiecte în dezvoltare, „Pitch, please!”. Când asculți tineri cineaști care își prezintă proiectele în fața industriei, ce contează mai mult: realismul planului de finanțare sau forța conceptului artistic?

Categoric vocea și povestea! La creatorii foarte tineri nu analizez rigurozitatea planului financiar sau tehnica prezentării. Caut originalitatea ideii, forța scenariului și conceptul vizual. Dacă ai o poveste solidă și o estetică puternică, astăzi poți realiza un scurtmetraj independent chiar și cu resurse financiare minime. Dacă filmul are substanță, el va circula în festivaluri, va câștiga premii, va atrage atenția, iar finanțarea pentru proiectele viitoare va veni de la sine.

Cum ai simțit pulsul filmelor din selecția de anul acesta de la București, în special în Competiția Românească?

Competiția Românească a avut un standard calitativ ridicat, cu o diversitate stilistică impresionantă, au fost foarte diferite între ele. M-a bucurat în mod deosebit să văd cineaști conștienți de realitatea din jurul lor. Arta nu este doar o sursă de delectare, ci și un spațiu al activismului și al transmiterii mesajelor necesare. De-a lungul istoriei, arta a fost principala formă de rezistență și conștientizare împotriva oricărui tip de opresiune.

Uitându-ne la contextul în care ne aflăm azi, ce crezi: asistăm la o reinventare radicală a animației sau la o criză de originalitate?

Cred că ne aflăm într-o etapă de reinventare. Există, desigur, riscul de a pierde din originalitate dacă ne lăsăm copleșiți de algoritmi, dar tocmai aici intervine educația și discernământul creatorilor despre care am povestit mai devreme. Deci, reinventare. Rămân o optimistă incurabilă.

Ce sfat de căpătâi le dai mereu studenților tăi înainte de a păși în industrie?

Nu vă opriți niciodată din visat. Și munciți pe brânci. Visați și munciți din greu – pare simplu, dar e greu și e singura formulă care funcționează.

Interviu de LAURA DUCU

Foto header: Larisa Baltă